Defamatory Facebook posts about animal control workers upheld as tortious; defendant's appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C., pentru ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să se constate încălcarea dreptului reclamanţilor la imagine, onoare, demnitate şi viaţă privată de către pârâta C., ca urmare a unei campanii de defăimare şi denigrare, realizată de către acesta pe site-ul www.x.com; să se dispună încetarea vătămării prin obligarea pârâtei la înlăturarea tuturor articolelor, comentariilor şi fotografiilor, care conţin imagini cu reclamanţii şi au fost publicate de pârâtă pe site-ul www.x.com ori pe alte site-uri, care aduc atingere onoarei, demnităţii şi imaginii reclamanţilor; să fie obligată pârâta la plata sumei de 50.000 EURO, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul de imagine, adus prin lezarea dreptului la reputaţie şi imagine; să fie obligată pârâta la publicarea hotărârii instanţei într-un ziar de mare circulaţie pe cheltuiala sa precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 890/2019 a Tribunalului Brăila s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C..

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului A. suma de 1500 RON cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei B. suma de 1000 RON cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta să înlăture de pe pagina sa de Facebook articolele din data de 16.11.2018, din data de 6.11.2018 şi din data de 1.11.2018 şi comentariile la acestea.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli judecată.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 85A din 25 septembrie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinţei civile nr. 890/24.12.2019, pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia I civilă în dosar nr. x/2019.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel pârâta C. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., precum şi pe art. 6 din Convenţia EDO.

Susţine că instanţa de apel a efectuat un examen "global" al faptelor imputate prin acţiunea introductivă, omiţând să observe că numai 3, dintre cele 10 postări imputate mai puteau forma obiectul examinării judiciare, cât timp cu privire la delegarea dată de către prima instanţă în privinţa celorlalte 7 fapte nu s-au formulat critici în apel, astfel că instanţa şi-a depăşit limitele învestirii făcute prin criticile din apelul pârâtei, încălcând formele imperative de procedură - art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Arată că, în privinţa incidenţei cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conceptul de drept material trebuie analizat atât din perspectiva normelor interne, cât şi a celor internaţionale şi a jurisprudenţei CEDO în materia libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia.

Consideră că instanţele de fond nu au evaluat ilicitatea faptei imputate în raport de elementele esenţiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare din perspectiva jurisprudenţei instanţei de contencios european, şi anume: calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic (cauza Dellakeza c. României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza B. c. României), buna-credinţă (cauza IC contra României), conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice şi raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit (C.s M.contra României).

Arată că omisiunea imputată instanţelor de fond este gravă, cu consecinţe majore în dezlegarea cauzei de faţă, cât timp cele 3 afirmaţii făcute se subsemnează limitelor libertăţii de exprimare, în raport cu criteriile sus-enuntate, şi anume:

- în ceea ce priveşte contextul susţine că acesta este dat de interesul persoanelor activiste civic de a prezenta opiniei publice aspecte legate de modalitatea în care sunt nu sunt respectate drepturile animalelor, măsurile concrete luate de instituţiile abilitate în privinţa capturării, transportului, cazării, asistenţei medicale;

- cu privire la buna-credinţă, susţine că instanţele de fond au omis să tranşeze dacă suntem în prezenţa unor imputaţii de fapt sau judecăţi de valoare. Apreciază că tonul acid folosit este legat de implicarea apelanţilor în activitatea publică de strângere şi eutanasiere a animalelor pentru care sunt remuneraţi din fonduri publice. Ideea centrală ce se reflectă din conţinutul postărilor este de revoltă faţă de împrejurarea că apelanţii au abdicat de la scopul pe care comunitatea iubirilor de animale consideră că ar trebui să-l manifeste prioritar, respectiv de protecţie a acestora, astfel că afirmaţiile se subsumează liberei dezbateri de idei garantate într-o societate democratică şi reprezintă judecăţi de valoare ale pârâtei care nu pot fi socotite ca intrând în sfera ilicitului.

- având în vedere tonul folosit, conţinutul informaţional efectiv transmis, cadrul social în care este făcută afirmaţia, consideră că echilibrul între interesul public şi cel privat a fost păstrat, răspunderea civilă delictuală neputând fi antrenată în sarcina pârâtei.

Arată că din practica Curţii Europene se degajă principiul după care, pentru a aprecia asupra licităţii unor afirmaţii trebuie a fi făcută distincţia între "acuzaţii factuale" şi "judecăţi de valoare", întrucât primele pot fi dovedite (făcută proba verităţii) caz în care rămân în sfera licitului, nefiind abuzive, insultătoare, pe când cele din a doua categorie nu pot fi dovedite, însă în cazul amândurora este important a exista o bază factuală suficientă care să certifice buna credinţă a afirmaţiilor (că nu sunt arbitrare, abuzive, şicanatorii, insultătoare, s.a.m.d).

Instanţele de fond, fără o motivare concretă, au refuzat nejustificat administrarea probelor, pârâta neputându-se apăra prin dovedirea bazei factuale, astfel că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil al recurentei, garantat de art. 6 din Convenţie.

5. Procedura de filtru

Prin rezoluţia de primire a dosarului din data de 17 decembrie 2020 s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimaţi, iar aceştia nu au formulat şi depus întâmpinare, iar prin rezoluţia din 2 februarie 2021 s-a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac la data de 31 martie 2021 când, pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise, instanţa a amânat pronunţarea la data de 13 aprilie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. Înalta Curte reţine următoarele:

În examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ., din perspectiva încălcării principiului disponibilităţii legat de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Prin memoriul de recurs pârâta susţine că instanţa de apel a efectuat un examen "global" al faptelor imputate prin acţiunea introductivă, omiţând să observe că numai 3, dintre cele 10 postări imputate mai puteau forma obiectul examinării judiciare.

Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, verificând aspectele deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că din aceasta rezultă, fără echivoc, că reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală indicând zece articole prin care au apreciat că s-au depăşit limitele libertăţii de exprimare.

Instanţa de fond a reţinut că în trei postări (16.11.2018 - nr. 1, 6.11.2018 - nr. 6, 1.11.2018 - nr. 8) pârâta utilizează următoarele expresii: "….diabolicul şi nenorocitul de hingher Ixxstrate…", "profitorii criminali de câini adică diabolicul de D..", ""Familia D. de hingheri ce substanţe consumaţi când vă duceţi la capturat câini de nu puteţi fi coerenţi şi aveţi dioptriile mărite?", astfel că, prin folosirea acestor cuvinte aceasta a depăşit limitele libertăţii de exprimare protejată de art. 10 CEDO, motiv pentru care acţiunea a fost admisă în parte. În raport de limitele investirii şi cu respectarea principiului disponibilităţii, instanţa de apel a constatat că "apelanta nu contestă faptul că a publicat articolele din 1 noiembrie, 6 noiembrie şi 16 noiembrie 2018", astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că s-ar fi procedat la o analiză a tuturor faptelor reclamate.

Raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante şi care se impun a fi reiterate în analiza motivelor de recurs cu care prezenta instanţă a fost învestită.

Astfel, potrivit prevederilor art. 30 din Constituţia României, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile. Cu toate acestea, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi paragraful 3 al art. 19 al Pactului stabilesc că exerciţiul dreptului la liberă exprimare trebuie făcute în anumite limite, mai ales atunci când acesta intră in conflict cu alte interese individuale sau colective. Astfel, potrivit paragrafului 2 al art. 10 din Convenţie "exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângi sau sancţiuni prevăzut de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţionali, integritate teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine exercită libertatea sa de expresie îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr. 59320/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70, CEDH 2004-VI).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).

În acest sens, instanţa europeană a statuat în cauza Sipoş vs. România că, "Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDH 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, pct. 39)".

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi "informaţiilor" ori "ideilor" care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel gravitate şi să cauze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România).

Esenţială este şi jurisprudenţa constantă a Curţii europene a drepturilor omului care face distincţia clară între afirmaţii factuale şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactităţii lor [De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, pag. 235, paragraful 42 şi Harlanova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003].

Bineînţeles că, atunci când este vorba de afirmaţii privind comportamentul unui terţ, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincţia dintre acuzaţii de fapt şi judecăţi de valoare. Nu este mai puţin adevărat că şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-II).

Instanţa reţine că în lumina jurisprudenţei Curţii calificarea unei declaraţii ca fiind afirmaţie factuală sau judecată de valoare este o chestiune care cade înainte de toate în limitele de apreciere a autorităţilor naţionale, în special a instanţelor naţionale. Cu toate acestea, chiar şi atunci când o declaraţie are natura unei judecăţi de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă care să o susţină, în caz contrar aceasta depăşind limitele libertăţii de exprimare (Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, nr. 49017/99, pct. 76, ECHR 2004-XI şi Timpul Info-Magazin şi Anghel împotriva Moldovei, nr. 42864/05, pct. 37, 27.11.2007).

În cauza dedusă judecăţii, curtea de apel a aplicat în mod corect principiile jurisprudenţei CEDO sus-evocate, criticile formulate în recurs nefiind fondate.

Nu poate fi primită susţinerea privind buna credinţă, astfel cum susţine recurenta pârâtă, întrucât aceasta era obligată să asigure un raport de proporţionalitate între dreptul la libera exprimare şi apărarea reputaţiei persoanei, sens în care trebuia să folosească cuvinte ce nu aduc atingere onoarei sau demnităţii unei persoane, să dea dovadă de mai multă prudenţă, echidistanţă şi decenţă, verificarea acestor aspecte fiind esenţială în aprecierea bunei-credinţe şi, ca urmare, nu se poate reţine buna-credinţă a pârâtei în asigurarea dreptului la liberă exprimare.

Instanţa mai reţine că, cuvintele respective nu reprezintă calificări sau judecăţi de valoare, cum susţine recurenta, admisibile în cadrul unei dispute publice, ci expresii injurioase, care nu erau necesare pentru a exprima o opinie, fie ea şi negativă. Folosirea unor asemenea cuvinte pentru a caracteriza o anumită persoană sau activitatea ei depăşeşte, prin natura lor, limitele unei polemici publice, justificate de scopul, eventual legitim, al unei dezbateri legate de un anumit subiect, chiar interesant pentru publicul larg.

Aceste expresii jignitoare sunt de natură să afecteze reputaţia, onoarea, imaginea publică şi demnitatea persoanei vizate, fără a aduce publicului căruia i se comunicau, prin ele însele, vreo informaţie sau comunicare necesară şi utilă cu privire la subiectul discutat, fiind făcute cu scopul unic de a-i discredita pe reclamanţi. Nu se redau, prin aceşti termeni, opinii sau aprecieri relevante în contextul subiectului abordat, ci doar se aduc insulte, injurii, fără niciun aport pentru tema în discuţie şi fără să reprezinte o argumentare.

Desigur, în dezbaterea unui subiect de interes, pot fi făcute şi aprecieri de natură negativă, însă acestea trebuie să aibă totuşi consistenţa unor judecăţi de valoare, chiar şi subiective, în vreme ce folosirea unui limbaj injurios, insultător, inconsistent, prin el însuşi, nu reprezintă o asemenea judecată de valoare şi nu are nicio justificare în economia discursului, constituindu-se exclusiv într-un comportament abuziv, denigrator. De aceea, aceste afirmaţii depăşesc limitele exerciţiului firesc al dreptului de liberă exprimare, consacrat ca drept fundamental, reprezentând un exerciţiu abuziv, ilicit.

Este de necontestat că pârâta avea dreptul de a aduce la cunoştinţa publicului eventualele nereguli săvârşite de reclamanţi, că avea dreptul de a emite judecăţi de valoare, însă fără a folosi cuvinte cu caracter jignitor, ofensator. De altfel, cu privire la celelalte şapte fapte reclamate, instanţa a apreciat ca fiind de interes public articolele în care se aduce la cunoştinţa opiniei publice prin intermediul platformei Facebook eventualele nereguli care ar exista în modul în care reclamanţii îşi desfăşoară activitatea de prindere şi adopostire a căinilor, fiind, în principiu, în limitele libertăţii libertăţii de exprimare.

Aşa fiind, instanţa de recurs constată că în mod corect a apreciat instanţa de apel că în cauza dedusă judecăţii au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare, fiind încălcat dreptul la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, scopul urmărit fiind discreditarea reclamanţilor.

În contextul arătat, fapta pârâtei constituie o faptă ilicită, care a cauzat reclamanţilor un evident prejudiciu moral, prin atingerea adusă imaginii şi reputaţiei acestora, rezultând astfel şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că instanţele nu i-au permis să administreze probele necesare în demonstrarea bazei factuale, se constată că instanţa de apel a reţinut, în mod just, că expresiile folosite în cadrul celor trei postări reprezintă judecăţi de valoare, caz în care autorului lor nu i se poate pretinde să demostreze adevărul acestora, ca în cazul afirmaţiilor factuale, însă, totodată, s-a constatat şi caracterul ofensator al acestora, denigrator, virulent, cu efect direct asupra calităţilor morale şi profesionale a persoanei intimaţilor.

Pe cale de consecinţă, constatând existenţa faptei ilicite (afirmaţii defăimătoare la adresa reclamanţilor), a prejudiciului (afectarea onoarei şi a demnităţii reclamanţilor), stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa pârâtei, în mod legal instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile art. 1357 din noul C. civ. pentru angajarea răspunderii civile a pârâtei. Angajarea acestei răspunderi nu poate fi înlăturată, raportat la art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, deoarece potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea şi onoarea unei persoane, limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenţie, fiind depăşite în cauză.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1357 din noul C. civ., art. 10 paragraful 2 CEDO şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 85/A din 25 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.