Finality of refusal to refer preliminary questions to CJEU under Law No. 340/2009

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin decizia nr. 207/R din 25 iunie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie formulată de recurenta A.. A admis cererea recurentei privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. A sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în raport cu prevederile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (1)-(3), art. 11 şi art. 20 din Constituţia României. A respins cererea de recurs formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu intimatele - pârâte Asociaţia de Proprietari nr. 55 şi S.C. B. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1121/Ap din 5 iulie 2019 şi a încheierilor aferente pronunţate de Tribunalul Braşov, pe care le-a menţinut. A respins cererea intimatei - pârâte Asociaţia de Proprietari nr. 55 de amendare a recurentei.

2. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, cu privire la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Europene de Justiţie, a declarat recurs reclamanta A..

3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 15 februarie 2021, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii, în principiu, a recursului.

Completul de filtru C3 a luat act de raportul întocmit, dispunând comunicarea acestuia pentru ca părţile să poată formula un punct de vedere şi a acordat termen la 7 aprilie 2021, în cameră de consiliu, fără citare părţi.

La data de 29 martie 2021, recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat, în esenţă, că fiind o victimă a ilicitului menţionat, a solicitat sesizarea CJUE în vederea emiterii unei decizii prealabile de interpretare unitară a dreptului Uniunii.

A considerat că prin respingerea cererii, instanţa naţională a încălcat o normă imperativă şi obligatorie stabilită de Tratat, având în vedere inclusiv obligativitatea şi prioritatea reglementărilor normelor de drept unional.

La data de 6 aprilie 2021, recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 340/2009 şi ale art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând a se stabili dacă acestea se interpretează în sensul că refuzul sesizării CJUE este exclus atacării cu recurs, astfel încât deciziei i se conferă caracter definitiv.

A susţinut că respectivele prevederi ale legii naţionale contravin, atât unor texte constituţionale, cât şi principiilor priorităţii normelor de drept unional, lipsind de eficienţă şi efectivitate dreptul Uniunii Europene, atâta timp cât respingerea cererii de sesizare a CJUE nu poate fi supusă niciunei verificări.

A arătat că instanţa de control constituţional este abilitată să se pronunţe şi pe interpretare, cum deja a şi făcut-o printr-o serie de decizii, declarând constituţional un text, articol, etc. doar într-o anumită interpretare.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele:

În drept, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii.

În speţă, decizia civilă nr. 207/R din 25 iunie 2020, în cuprinsul căreia s-a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, este definitivă, prin aceasta respingându-se recursul declarat împotriva deciziei tribunalului.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se observă prevederile Legii speciale nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Aşadar, se impune a se stabili dacă dispoziţiile menţionatei legi prevăd posibilitatea atacării cu recurs a respingerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu soluţionarea unor întrebări preliminare.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009 "(1) Instanţa de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie".

Totodată, alin. (5) al aceluiaşi articol stipulează în sensul că "Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa ierarhic superioară (. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .)".

Ca atare, se constată că legea specială deschide calea recursului numai împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, concomitent sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Or, în speţă, prin măsura dispusă, obiect a recursului, instanţa a constatat că nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele legale, în condiţiile în care întrebarea ce se poate adresa de către instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii. S-a reţinut, de asemenea, că prin maniera de formulare a întrebărilor preliminare, recurenta a tins, în realitate, să obţină o decizie de îndrumare în soluţionarea în concret a cauzei din partea Curţii Europene de Justiţie, ceea ce este inadmisibil.

Prin urmare, soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu se circumscrie dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, legea nejustificând admisibilitatea recursului exercitat în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la legalitatea căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Modul de reglementare a căilor de atac nu este de natură să afecteze procedura judiciară echitabilă, astfel cum este consacrată prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un tribunal nu impune obligativitatea dublului grad de jurisdicţie în materie civilă sau instituirea căii extraordinare de atac a recursului în toate materiile, dacă accesul la un tribunal cu plenitudine de jurisdicţie este efectiv, statele având o marjă de apreciere în organizarea sistemului căilor de atac.

Aşadar, accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie, acest drept putând fi supus unor condiţionări de formă şi de fond, iar existenţa uneia ori a multor căi de căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte.

Faţă de prevederile legale menţionate, soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu este supusă recursului, iar exercitând calea extraordinară de atac, partea nu s-a conformat unei condiţii specifice de admisibilitate a recursului.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Cum recursul de faţă înfrânge această regulă a procedurii civile, el se priveşte ca inadmisibil şi va fi respins în consecinţă.

În ceea ce priveşte solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionale a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 340/2009 şi ale art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reţin următoarele:

Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare prevede:

"Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Ca atare, din punct de vedere al contenciosului constituţional, instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate are atribuţia, care reprezintă în acelaşi timp şi o obligaţie, de a verifica dacă sunt respectate o serie de reguli procedurale specifice acestei excepţii.

Verificarea condiţiilor formale de admisibilitate de către instanţă nu presupune o analiză a conformităţii cu Constituţia a dispoziţiilor considerate a fi neconstituţionale, ci doar o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia, ca incident procedural, poate fi invocată.

Prin urmare, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei de a putea admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate este limitată de textul art. 29 din Legea nr. 47/1992 strict la constatarea condiţiilor de admisibilitate.

În cauză, se constată că, deşi recurenta a susţinut că dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 340/2009 încalcă prevederi constituţionale şi de drept comunitar, în realitate, ceea ce urmăreşte prin demersul promovat este interpretarea de către Curtea Constituţională a acestor prevederi legale în sensul dorit de parte, respectiv cel al posibilităţii atacării cu recurs a soluţiei de respingere a cererii de sesizare a CJUE.

Astfel, recurenta solicită a supune cenzurii instanţei de contencios constituţional modalitatea de interpretare a unor dispoziţii legale, neformulând o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate a respectivelor prevederi.

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în raport de care recurenta solicită a se interpreta dacă se aplică în sensul conferirii caracterului definitiv al soluţiei de respingere a cererii de sesizare a CJUE.

Raportând, aşadar, condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii Constituţionale la cerinţele prevăzute la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se observă că solicitarea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 340/2009 şi ale art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 340/2009 şi ale art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Europene de Justiţie, cuprinsă în decizia nr. 207/R din 25 iunie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.