Competence of judicial vs. fiscal bailiffs to enforce contractual budget claims and admissibility of revision for contradictory interpretations

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

asupra cererii de revizuire constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Prin decizia nr. 197 din 29 ianuarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererile de repunere în termenul de formulare a apelurilor incidente şi excepţia tardivităţii formulării apelurilor incidente. A luat act de renunţarea apelantului BEJ A. la calea de atac a apelului. În temeiul art. 472 alin. (2) C. proc. civ., a constatat că apelurile incidente au rămas fără efect. A admis apelul declarat de creditorul Municipiul Bucureşti. A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că a înlăturat dispoziţia de desfiinţare a popririi înfiinţată prin adresa din 17 august 2016 emisă de Biroul Executorului Judecătoresc A. în dosarul de executare nr. 68/2016. A menţinut, în rest, sentinţa civilă apelată.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire Consiliul Judeţean Ilfov, invocând, prin prisma art. 508 pct. 8 C. proc. civ., încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 66/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

Revizuentul a precizat că teza pe care o susţine este aceea că executarea silită a creanţelor bugetare rezultate, din raporturi contractuale, stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu este de competenţa executorilor judecătoreşti ci de competenţa executorilor fiscali, astfel cum s-a hotărât prin Decizia nr. 66/2017.

A arătat că potrivit sentinţei civile nr. 2784/2014 (titlul executoriu) pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov a fost obligat la plata sumei de 66.486.901,43 RON către Municipiul Bucureşti reprezentând plata unor tarife de transport rezultate din convenţia (Protocolul) de organizare a transportului interjudeţean.

Pe baza acestui titlu executoriu, Municipiul Bucureşti s-a adresat BEJ A. solicitând executarea silită a creanţei, urmare a cererii formându-se dosarul nr. x/2016. Prin adresa de înfiinţare a popririi nr. 1/2016, BEJ A. a solicitat Trezoreriei Ilfov înfiinţarea popririi pentru sumele datorate debitorului Consiliului Judeţean Ilfov. La data de 19 august 2016, Trezoreria a răspuns executorului judecătoresc prin adresa nr. x prin care a arătat că, potrivit Anexei 2 la OMFP nr. 2336/2011, nu există sume disponibile.

Revizuentul a precizat că, în aceste condiţii, BEJ s-a adresat instanţei de executare cu o cerere de validare a popririi respinsă, în primă instanţă, de Judecătoria sector 1 şi împotriva căreia s-au formulat cereri de apel.

S-a menţionat că Înalta Curte a emis Decizia nr. 66/2017 prin care a arătat că: În interpretarea dispoziţiilor art. 623 din C. proc. civ. raportat la art. 220 alin. (3) şi (5) şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 3 pct. 18 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, s-a stabilit că executarea silită a titlurilor executorii - hotărâri judecătoreşti privind creanţe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de a executare silită ale statului.

Revizuentul a precizat că, faţă de această decizie, a invocat în cadrul apelului nevalabilitatea adresei de înfiinţare a popririi ca urmare a faptului că executorul judecătoresc nu are competenţa necesară de a înfiinţa poprire, acest atribut aparţinând doar executorului fiscal. De asemenea, de manieră distinctă dar pe baza aceloraşi considerente a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a executorului judecătoresc motivat de faptul că demersul judiciar de validare a popririi a fost iniţiat de executorul judecătoresc, iar în lumina Deciziei nr. 66/2017 acesta nu putea să aibă legitimare procesuală de vreme ce executarea silită este de competenţa executorilor fiscali. Toate aceste aspecte au fost invocate pentru prima oară în apel, deoarece Decizia nr. 66/2017 a survenit ulterior soluţionării cererii în prima instanţă.

Cu toate acestea, prin decizia civilă nr. 197/29 ianuarie 2021, tribunalul a admis apelul, a schimbat sentinţa primei instanţe şi a menţinut adresa de înfiinţare a popririi.

Deşi la data redactării cererii nu cunoaşte considerentele pentru care apelul a fost admis, revizuentul a susţinut că este în măsură să aprecieze că decizia nr. 197/2021 încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 66/2017 pronunţată de Înalta Curte.

A învederat că Decizia nr. 66/2017 este la rândul ei o hotărâre judecătorească ce se bucură de atributul puterii de lucru judecat, ca orice altă hotărâre judecătorească definitivă. Faptul că ea este pronunţată într-o procedură judiciară specială, în opinia revizuentului, nu aduce atingere acestui atribut specific oricăror hotărâri. Mai mult, a apreciat că puterea de lucru judecat (în latura care priveşte caracterul obligatoriu al aspectelor dezlegate) are, în privinţa hotărârilor pronunţate în respectiva procedură, o reglementare explicită şi specială, în raport de art. 521 alin. (3) C. proc. civ., obligativitate care nu reprezintă altceva decât manifestarea efectivă a puterii de lucru judecat.

Or, potrivit revizuentului, Tribunalul Bucureşti a încălcat obligativitatea Deciziei nr. 66/2017 admiţând valabilitatea adresei de înfiinţare a popririi emise de un executor judecătoresc, deşi acesta nu avea competenţa necesară să efectueze acte de executare, aşa cum este şi adresa de înfiinţare a popririi.

Fără a intra în aprecieri doctrinare extinse în privinţa noţiunii de putere de lucru judecat, revizuentul a invocat totuşi caracterul obligatoriu al statuărilor cuprinse în Decizia nr. 66/2017, precum şi prezumţia irefragabilă de adevăr rezultată din lucrul judecat, aspecte care constituie laturi ale principiului securităţii juridice.

A susţinut astfel că puterea de lucru judecat trebuie valorificată inclusiv pentru respectul datorat unei hotărâri judecătoreşti care a tranşat definitiv o anumită problemă juridică.

A invocat, cu titlu de jurisprudenţă, decizia Înaltei Curţi nr. 2787/2014.

Potrivit revizuentului în acest moment există două hotărâri contrare, respectiv cea atacată care consacră valabilitatea unei adrese de înfiinţare a popririi emise de executorul judecătoresc şi hotărârea invocată cu putere de lucru judecat prin care s-a stabilit ca executorul judecătoresc nu poate face acte de executare pentru creanţele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale.

Pentru înlăturarea acestei contrarietăţi, a solicitat admiterea cererii de revizuire şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., anularea celei de-a doua hotărâri, urmând a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Prin rezoluţia din 8 martie 2021, s-a fixat termen de judecată la 7 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citare părţi.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita doar căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de revizuent ca temei al demersului judiciar, revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Alin. 2 al aceluiaşi articol reţine, cu titlu de excepţie, situaţiile în care sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul, respectiv pentru motivele prevăzute la alin. (1) pct. 3 dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10.

În raport de aceste prevederi, revizuirea exercitată în alte condiţii decât cele expres reglementate nu poate fi primită, această concluzie fiind susţinută şi de principiul legalităţii căilor de atac, reglementat prin dispoziţiile art. 457 C. proc. civ.

Raţiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de pct. 8 al art. 509 C. proc. civ. rezidă din necesitatea asigurării respectării autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti anterioare, astfel încât să nu existe posibilitatea ca cea de-a doua instanţă, învestită cu soluţionarea aceluiaşi litigiu, să ignore faptul că acesta şi-a găsit deja dezlegare jurisdicţională şi să statueze în sens contrar primei judecăţi.

Se observă că revizuentul pretinde că aceasta este şi situaţia regăsită în cauza dedusă judecăţii, deoarece afirmă că prin soluţia pronunţată prin decizia atacată s-au nesocotit cele statuate prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Se constată însă că Decizia nr. 66/2017 a fost pronunţată de instanţa supremă în cadrul unei proceduri speciale reglementată prin Titlul III Capitolul II din C. proc. civ. privind procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la art. 521 stipulându-se în sensul că asupra sesizării, completul se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Se observă, prin prisma acestor reglementări, că asupra sesizării completul se pronunţă numai cu privire la problema de drept supusă dezlegării, neputându-se pronunţa cu privire la soluţia ce ar urma să se dea în cauza ce a generat sesizarea şi neputând să dea îndrumări instanţei de la care a primit-o, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nefiind o instanţă de control judiciar, ci printr-o hotărâre prealabilă dezlegându-se, în principiu, o atare chestiune.

Alin. (3) al art. 521 C. proc. civ. prevede că dezlegarea dată asupra chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Or, prin reglementarea cuprinsă la art. 509 pct. 8 C. proc. civ. s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situaţiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze şi neobservându-se existenţa lucrului judecat, s-ar ajunge la hotărâri potrivnice, aceste prevederi reprezentând un remediu procesual pentru situaţia nesocotirii autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri.

Cum prin hotărâri potrivnice se înţeleg acele hotărâri care cuprind măsuri ce nu pot fi puse în executare deopotrivă sau care contrazic cele statuate asupra unor chestiuni litigioase intrate în autoritatea lucrului judecat, nu poate exista o astfel de situaţie în speţă, neexistând contrarietate între o decizie pronunţată de instanţa supremă într-o procedură specială pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept şi o hotărâre judecătorească de speţă prin care se dezleagă în concret o chestiune dedusă judecăţii.

Faţă de cele arătate, condiţia reglementată de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind existenţa unor "hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite" care să încalce "autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri", nu este îndeplinită în cauză, raportat la cele două hotărâri pe care revizuentul le apreciază, în mod nejustificat, ca fiind contrare.

Aşadar, raportând cererea de revizuire la cerinţele impuse de dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecăţii, aceste condiţii nu sunt îndeplinite, astfel încât cererea de revizuire urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de Consiliul Judeţean Ilfov împotriva deciziei nr. 197 din 29 ianuarie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2021.