Extraordinary appeal for alleged failure to examine cassation grounds: distinction between omitted legal grounds and unaddressed factual arguments

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

asupra contestaţiei în anulare constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Prin decizia nr. 2161 din 21 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1187 A din 9 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare A., arătând că prin decizia atacată, recursul a fost respins, ca nefondat, fără ca toate motivele de casare să fi fost analizate în integralitate pentru fiecare din cele 2 capete principale de cerere pentru care au fost declarate căile de atac prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte admisibilitatea de principiu, a precizat că decizia nr. 2161/2019 se încadrează în prevederile art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A menţionat că la data la care a fost înregistrată cererea, decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte nu i-a fost comunicată, contrar prevederilor art. 27 alin. (1) C. proc. civ., la adresa din str. x, Bucureşti, adresă care este adresa legală de domiciliu din 2018, deşi la dosar există dovezi de comunicare la această adresă pe durata judecăţii recursului.

A susţinut astfel că este în termenul prevăzut de art. 506 alin. (1) C. proc. civ., termen care nici măcar nu a început să curgă, pentru că nu i-a fost comunicată decizia pronunţată în recurs şi atacată cu contestaţie în anulare, din motive care nu-i sunt imputabile - art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

A învederat că prezenta contestaţie în anulare este formulată în temeiul art. 504 alin. (2) şi art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu privire la 2 capete principale de cerere dintre cele 3 care au fost ridicate în cererea de chemare în judecată, modificată şi completată în condiţiile legii, astfel încât îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate.

În continuare, contestatoarea a prezentat motivele de casare invocate în cererea de recurs în termenul prevăzut de lege asupra cărora instanţa a omis să se pronunţe prin decizia nr. 2161/2019.

A precizat astfel că, cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, modificată şi completată, a avut şi are obiectul menţionat în cererea de recurs pag. 14-16 (şi în cererea de apel), pe care l-a reiterat.

A susţinut că din motivarea cererii reiese foarte clar faptul că daunele sunt pretinse pentru tulburarea de posesie, pentru violenţele verbale şi fizice, jignirile şi ameninţările, pentru încălcarea dreptului la viaţă privată, cât şi acţiunile ocazionate de "procesele-verbale de constatare", evenimente raportate la un contract de locaţiune, chiar dacă au fost invocate şi atingeri aduse demnităţii toate fiind motivate şi prin lipsa intenţionată a curentului electric din locaţie şi prin furturile sistematice care au avut loc timp de 1 an în locaţie.

În continuare, a prezentat obiectul cauzei stabilit prin cererea modificată de chemare în judecată ca reprezentând stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele aduse încălcării dreptului la viaţă, dreptului la viaţa intimă, familială şi privată şi la integritate fizică şi psihică, pentru tratament inuman şi degradant, tortură psihică, de către pârâţi, în temeiul răspunderii civile contractuale şi/sau de delictuale, după caz.

Contestatoarea a reiterat şi obiectul cauzei stabilit prin cererea completatoare de chemare în judecată prin care a solicitat instanţei să oblige pârâţii la plata unor sume cu titlu de daune-interese în temeiul răspunderii civile contractuale şi/sau delictuale, după caz.

A concluzionat că din toate considerentele de mai sus reiese că obiectul acţiunii, astfel cum a fost modificat şi completat în termenul legal, modificare şi completare necontestată de pârâţi este cerere în pretenţii şi angajarea răspunderii civile contractuale şi/sau delictuale, după caz, a pârâţilor.

A susţinut că, în fapt şi în drept este vorba despre trei capete principale de cerere, respectiv daune morale pentru atingeri aduse onoarei şi demnităţii cu privire la B., acţiune în pretenţii/răspunderea civilă delictuală şi/sau contractuală, după caz, pentru toţi pârâţii şi răspunderea pentru produsele cu defecte cu privire la pârâtul B..

Potrivit contestatoarei, aceste 3 capete principale de cerere în judecata fond nu au fost corect şi legal consemnate de către instanţă, cu încălcarea art. 22 alin. (5) şi (6), art. 9 alin. (2) şi art. 13 C. proc. civ., iar în judecata din apel a fost menţionat ca existând doar capătul principal de cerere nr. 2.

În ceea ce priveşte judecata în recurs, contestatoarea a precizat că în decizia pronunţată a fost menţionat doar capătul principal de cerere nr. x referitor la daune morale aduse vieţii, onoarei, demnităţii şi reputaţiei, în toată decizia neexistând nicio analiză pe fond în legătură cu motivele de casare ridicate pentru fiecare intimat în parte în cadrul capelelor principale de cerere nr. x şi nr. 3 astfel cum au fost precizate mai sus, deşi au fost invocate ca motive de recurs care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar recursul a fost declarat admisibil.

A apreciat, pe cale de consecinţă, că este în drept să invoce faptul că instanţa de recurs nu numai că nu a consemnat în decizie că există ultimele 2 capete principale de cerere dar a omis să se pronunţe/nu s-a pronunţat deloc cu privire la niciun motiv de casare invocat în cererea de recurs, în exclusivitate în legătură cu ultimele două ca capete principale de cerere.

A considerat că în drept este situaţia prevăzută de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului cu privire la capetele principale de cerere nr. x şi nr. 3, astfel încât se impune aplicarea art. 497 din cod cu precizarea că directivele europene sunt dispoziţii de ordine publică - art. 489 alin. (3).

În continuare contestatoarea a făcut trimitere la jurisprudenţă, prin indicarea deciziei nr. 1724 din 19 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

A susţinut, în concluzie, că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut (capătul principal de cerere nr. 1), dar nu s-a pronunţat asupra ceea ce s-a cerut.

În final, contestatoarea s-a prevalat de art. 425 alin. (1) lit. c), art. 174 alin. (1), art. 178 alin. (1) C. proc. civ., sens în care a solicitat constatarea nulităţilor absolute ale tuturor hotărârilor pronunţate în acest dosar.

Pentru toate aceste motive a arătat că se impune admiterea contestaţiei în anulare şi analizarea aspectelor omise în recurs cu consecinţa anulării deciziei contestate.

3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Prin rezoluţia din 10 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată la 7 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citare părţi.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Referitor la excepţia tardivităţii contestaţiei, invocată prin întâmpinarea intimaţilor, se reţin următoarele:

Din analiza înscrisurilor existente în dosarul de recurs, se constată că decizia atacată a fost comunicată către contestatoare la data 16 decembrie 2019, în şoseaua x, Bucureşti .

Or, potrivit celor consemnate în practicaua încheierii din 25 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la respectivul termen de judecată, apelanta - reclamantă A. a solicitat ca toate actele de procedură să-i fie comunicate la adresa menţionată în actul de identitate, respectiv în Bucureşti, str. x.

Se reţine în aceste condiţii că la dosarul de recurs nu există dovada comunicării deciziei atacate către contestatoare la adresa din str. x.

Prin Decizia nr. 390 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 767/2019, Curtea Constituţională, în analizarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 C. proc. civ., referindu-se la momentul de la care încep să curgă termenele procedurale, a statuat în sensul că, comunicarea hotărârii reprezintă garanţia unui proces echitabil şi transparent, scopul acesteia fiind acela ca părţile să ia act de conţinutul hotărârii şi să îşi poată formula, dacă este cazul, criticile împotriva acesteia.

În ceea ce priveşte termenul de 1 an prevăzut de art. 506 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., instanţa de contencios constituţional a reţinut că acesta are semnificaţia unui termen-limită, înlăuntrul căruia trebuie să aibă loc comunicarea hotărârii atacate şi, totodată, exercitarea contestaţiei în anulare.

Totodată, Curtea Constittuţională a mai statuat că şi în cazul în care hotărârea nu a fost redactată şi, prin urmare, comunicarea nu a avut loc în termenul de 1 an de la data rămânerii definitive a acesteia, partea nu va putea fi decăzută din termenul de formulare a contestaţiei.

Prin urmare, având în vedere că la dosarul de recurs nu există dovada comunicării deciziei atacate la adresa indicată de contestatoare, respectiv în str. x, se va respinge excepţia tardivităţii cererii, invocată prin întâmpinare.

Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., invocat de contestatoare ca temei al demersului judiciar, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen.

În speţă, contestatoarea a arătat că motivul formulării contestaţiei în anulare este acela că instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat asupra criticii prin care a susţinut neanalizarea de către instanţele fondului a capetelor 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată şi modificată.

Or, se observă că această susţinere nu este întemeiată.

Astfel, prin decizia atacată, instanţa de recurs a analizat motivul subsumat pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., referitor la faptul că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel s-au pronunţat asupra unui alt obiect al acţiunii decât aceluia cu care au fost legal învestite.

Ca atare, susţinerea contestatoarei, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 pct. 3 C. proc. civ., este eronată întrucât, verificând considerentele deciziei atacate, se reţine că instanţa de recurs a analizat modul în care instanţele fondului au apreciat asupra cererii de chemare în judecată, cu modificările şi completările ulterioare.

De altfel, trebuie observat că prin cercetarea motivelor de casare trebuie înţeleasă analiza motivelor de recurs, iar nu omisiunea instanţei de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat de recurentă, acestea trebuind să fie subsumate unuia dintre motivele de nelegalitate enumerate limitativ de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, contestaţia în anulare nu poate fi primită dacă instanţa a omis să cerceteze un simplu argument, iar nu un motiv de casare, întrucât argumentele sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină. Instanţa de recurs poate grupa argumentele invocate în susţinerea acestuia, răspunzându-le printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivul, aşa cum susţine contestatoarea din prezenta cauză.

De vreme ce art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. este neechivoc în privinţa omisiunii de cercetare a unuia dintre motivele de casare invocate în termen, ori de câte ori se aduce în discuţie necercetarea unor argumente care susţin motivele de recurs, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă deoarece reevaluarea argumentelor de nelegalitate constituie o rejudecare a recursului, care excedează acestei căi extraordinare de atac.

În aceste condiţii, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative, securitatea raporturilor juridice fiind o dimensiune esenţială.

Criticile privind nulitatea hotărârilor nu se circumscriu cazurilor reglementate de lege în cazul contestaţiei în anulare, o eventuală cenzură asupra legalităţii soluţiei date fiind incompatibilă cu respectiva cale extraordinară de atac de retractare.

În ceea ce priveşte invocarea de către contestatoare a art. 504 alin. (2) C. proc. civ. se observă că acesta nu este incident cauzei, în condiţiile în care se referă la o condiţie de admisibilitate a contestaţiei în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (1) din cod.

Având în vedere considerentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că, în speţă, nu se poate reţine omisiunea cercetării vreunui motiv de casare, invocat de recurentă în termen, în sensul celor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. şi că, în realitate, prin formularea căii de atac a contestaţiei în anulare, contestatoarea este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de recurs a apreciat asupra caracterului nefondat al motivelor de casare invocate de aceasta.

Pentru cele ce preced, se va respinge contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii.

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 2161 din 21 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2021.