Validity of legal assistance contract for enforcement of final judgment under prohibition of quota litis

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 24 iulie 2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Cabinet de Avocat B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de asistenţă juridică nr. x din 13 octombrie 2016, seria tipizată x Baroul Dolj.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 229 din 11 iunie 2020, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins excepţia necompetenţei generale a tribunalului, invocată de pârât. A admis acţiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul Cabinet de Avocatură B.. A constatat nulitatea absolută a contractului de asistenţă juridică nr. x din 15 octombrie 2016 serie x, încheiat între reclamant şi pârât. L-a obligat pe pârât la plata sumei de 5787,84 RON către reclamant reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, prin decizia nr. 2337 din 25 noiembrie 2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului. A fost obligat apelantul - pârât să plătească intimatului - reclamant cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 RON, reduse, reprezentând onorariu de avocat.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Cabinet de Avocat B., solicitând, pentru motive subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., admiterea acestuia şi casarea hotărârii atacate prin raportare la prevederile art. 497 din cod.

A criticat decizia pentru faptul că instanţa de apel a dat o interpretare, atât părtinitoare, cât şi greşită, prevederilor art. 130 din Statutul Profesiei de Avocat, art. 1268 alin. (3) şi art. 1269 alin. (1) C. civ., precum şi dispoziţiilor prevăzute în Legea nr. 165/2013 şi în Hotărârea Guvernului nr. 572/2013.

A arătat că instanţa de apel a realizat o interpretare ilegală a contractului prin raportare la prevederile art. 1268 alin. (3) C. civ., atunci când a considerat încheierea acestuia inclusiv pentru punerea în executare a sentinţei nr. 12426 din 5 iulie 2010, rămasă definitivă şi irevocabilă din 2010.

Totodată, potrivit recurentului, instanţa nu a făcut aplicarea art. 1269 alin. (1) C. civ., în sensul că interpretarea contractului se face în favoarea avocatului care se obligă la executarea prestaţiilor contractuale de executare, având în vedere faptul ca instanţa a considerat că avocatul şi-a asumat inclusiv o acţiune în justiţie ce priveşte executarea silită.

A mai arătat că, în speţă, părţile contractante, în mod clar, au menţionat obiectul contractului, respectiv numai încheierea de acte în faţa ANRP sau alte instituţii similare (nejudiciare). Însăşi actele îndeplinite de către recurent dovedesc faptul ca acesta nu a intenţionat şi nici nu a admis în niciun moment realizarea unor acte judiciare din moment ce actele îndeplinite au fost exclusiv nejudiciare.

În opinia recurentului, nu se poate vorbi de quota litis în condiţiile în care nu exista specificată în contract nicio autoritate judiciară, precum instanţe de judecată sau parchete, în cauza de faţă existenţa quota litis trebuind a fi dovedită prin realizarea de către recurent a unor activităţi judiciare în raport de rezultatul obţinut.

Dovada restrângerii, dar şi a unei intenţii care nu avea sens în realizarea unor acte în faţa unor autorităţi judiciare se regăseşte tocmai în situaţia de fapt, în sensul că intimatul nu a făcut dovada unor acte judiciare de executare silită. Actele exclusiv nejudiciare ce au fost îndeplinite de către recurent dar şi activitatea întreprinsă de acesta a presupus numai acte ce implicau doar demersuri nejudiciare noi, în cauză existând deja o sentinţă definitivă şi irevocabilă din anul 2010.

A mai susţinut că în anul 2016, când s-a încheiat contractul de asistenţă juridică nr. x, adică la 6 ani de la rămânerea definitivă a sentinţei, posibilitatea efectuării unor acte de executare silită era exclusă şi păguboasă pentru intimat. Mai mult, obiectul contractului ar fi fost precizat în clar în sensul reluării unei judecăţi în faţa organelor judiciare pentru a putea obţine un nou titlu executoriu, care ulterior să fie pus în executare, însă executarea nici măcar nu se impunea din moment ce dreptul exista, iar refuzul acordării drepturilor tatălui actualului intimat nu putea fi justificat având în vedere dispoziţiile Legilor nr. 165/2013 şi nr. 164/2014, dar şi atribuţiile de activitate ale ANRP prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 572/2013.

A învederat că art. 129 alin. (6) din Statutul Profesiei de Avocat nu poate fi incident în cauza de faţă având în vedere faptul că onorariul stabilit era deja unul de succes, iar stabilirea unui alt onorariu de succes practic ar fi fost imposibilă.

A precizat faptul că obiectul contractului de asistenţă juridică a fost dus la bun sfârşit, iar moştenitorii intimatului decedat au primit despăgubiri ca efect al efortului depus de către recurent, dreptul la despăgubiri fiind prevăzut chiar prin însăşi decizia de compensare nr. 17189/21 septembrie 2017.

A mai precizat faptul ca intimatul nu a dovedit că încălcarea prevederilor legale invocate ar avea drept efect nulitatea absolută a contractului de asistenţă juridică încheiat între părţi.

Cu privire la apărările raportate la leziune, a criticat decizia atacată arătând că refuzul tribunalului de a motiva neprimirea unor astfel de apărări, precum şi neanalizarea acestora de către curtea de apel, având în vedere lipsa unor dispoziţii clare din Statutul profesiei de avocat, care să limiteze dreptul avocaţilor de a invoca leziunea ca apărare în cazul în care se solicită nulitatea unui contract de asistenţă juridică prin raportare la valoarea unui onorariu când onorariul a fost stabilit exclusiv după soluţionarea definitivă a unei cauze judiciare, reprezintă acte discriminatorii aplicabile faţă de avocaţi şi alţi subiecţi de drept.

A conchis că sunt nelegale motivările instanţelor inferioare cu privire la necesitatea existenţei unui onorariu fix pentru a putea exista şi un onorariu de succes, precum şi cu privire la caracterul aleatoriu sau nu al contractului de asistenţă juridică şi la existenţa riscului unei pierderi, care sunt argumentate în contradicţie cu dispoziţiile art. 130 din Statutul Profesiei de Avocat, referitoare la "pactul de quota litis".

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

A considerat că sunt nefondate criticile cu privire la încălcarea prevederilor Statutului referitoare la pactul de quota litis, în speţă, instanţa de apel făcând o aplicare corectă a acestei instituţii, respectiv a dispoziţiilor art. 127 - 130 din Statului profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică nr. x din 15 octombrie 2016 necuprinzând în obiectul său clauze îndoielnice şi, ca atare, nefiind necesară o interpretare din perspectiva art. 1268 alin. (3) şi art. 1269 C. civ.

A susţinut că instanţa de apel a reţinut că onorariul fixat prin contract este o convenţie pact de quota litis, întrucât între părţi nu a fost încheiat un contract aleatoriu în care să existe atât posibilitatea unui câştig cât şi riscul unei pierderi, existând certitudine asupra obţinerii rezultatului, în condiţiile în care autorul intimatului deţinea un titlu prin care obţinuse reconstituirea dreptului de proprietate, iar demersurile recurentului vizau numai faza execuţională a titlului, fază ce se circumscrie expresiei "înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze".

A apreciat, totodată, că nu pot fi primite criticile referitoare la discriminarea ce i s-a făcut prin neanalizarea apărării întemeiată pe dispoziţiile art. 1223 alin. (1) C. civ. privind anularea contractului de asistenţă juridică pentru cauze lezionare, acestea fiind străine de obiectul pricinii câtă vreme intimatul - reclamant nu a invocat astfel de cauze privind nulitatea contractului.

În privinţa înscrisurilor solicitate de recurent a le încuviinţa ca probe noi, a solicitat a se reţine ca fiind inutile câtă vreme acestea tind a susţine activitatea recurentului în executarea contractului şi nu privind naşterea sa valabilă.

Urmare a comunicării întâmpinării, recurentul - pârât nu a depus răspuns la aceasta.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin motivele de recurs, subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., s-a criticat încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 130 din Statutul Profesiei de Avocat, ale art. 1268 alin. (3) şi art. 1269 alin. (1) C. civ., precum şi dispoziţiilor din Legea nr. 165/2013 şi din Hotărârea Guvernului nr. 572/2013.

Criticile recurentului nu pot fi însă primite.

Prin art. 130 din Statutul Profesiei de Avocat, în forma în vigoare la data încheierii contractului de asistenţă juridică ce face obiectul judecăţii, se interzice avocatului să îşi fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis.

Pactul de quota litis este definit prin alin. (2) al art. 130 din Statut ca fiind o convenţie încheiată între avocat şi clientul său înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze, convenţie care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare.

Recurentul susţine însă că instanţa de apel a încălcat aceste dispoziţii, întrucât în speţă nu se poate vorbi de quota litis în condiţiile în care nu exista specificată în contract nicio autoritate judiciară, precum instanţe de judecată sau parchete, în cauza de faţă existenţa quota litis trebuind a fi dovedită prin realizarea de către recurent a unor activităţi judiciare în raport de rezultatul obţinut.

Or, aceste susţineri sunt eronate.

După cum au constatat şi instanţele fondului, în cauză a fost încheiat, la 15 octombrie 2016, contractul nr. x al cărui obiect îl reprezintă asistenţă şi reprezentare juridică, redactare şi semnare documente, cereri, în vederea soluţionării dosarului înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sau la alte autorităţi publice similare pentru obţinerea despăgubirilor în natură sau prin echivalent, aşa cum au fost menţionate în sentinţa civilă nr. 12426 din 5 iulie 2010 pronunţată de Judecătoria Craiova.

Recurentul a susţinut, în esenţă, că în raport de obiectul contractului de asistenţă juridică, acesta a fost încheiat după soluţionarea definitivă a cauzei, reprezentarea clientului urmând a se face doar în faţa unor autorităţi nonjudiciare.

Recurentul s-a prevalat astfel de sentinţa nr. 12426/2010 a Judecătoriei Craiova prin care, admiţându-se, în parte, plângerea formulată de C., s-a dispus anularea parţială a HCJ nr. 627/2007 privind validarea petentului în anexa 23 şi au fost obligate intimatele Comisia locală Craiova a Legii nr. 247/2005 şi Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 247/2005 la reconstituirea, potrivit legii, a dreptului de proprietate în favoarea petentului pentru suprafaţa de 980 mp situată în intravilanul municipiului Craiova, judeţul Dolj.

Se constată însă că litigiul nu era soluţionat definitiv, astfel încât să nu-i fie aplicabile prevederile art. 130 din Statutul Profesiei de Avocat.

Astfel, deşi autorul intimatului - reclamant era în posesia sentinţei judecătoriei, iar contractul de asistenţă juridică a fost încheiat după 6 ani de la pronunţarea acesteia, se observă că acest contract a fost încheiat pentru definitivarea dreptului intimatului prin punerea în executare a respectivei hotărâri judecătoreşti.

Executarea silită, ca cea de-a doua fază a procesului civil, reprezintă procedura prin intermediul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori printr-un alt act executoriu, constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său care nu-şi execută de bunăvoie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Rezultă deci că dreptul de a cere executarea silită reprezintă mijlocul, garanţia realizării dreptului material la acţiune, fără existenţa dreptului de a cere executarea silită, existenţa dreptului material la acţiune fiind pur formală şi fără eficienţă practică, corelaţia dintre cele două drepturi fiind o relaţie de tip mijloc-scop.

Ca atare, executarea silită nu este o activitate exclusiv administrativă, cum susţine recurentul, deşi această latură există şi este de necontestat, ci apare ca o fază succesivă a procesului civil pentru obţinerea realizării hotărârii definitive.

A considera executarea silită ca o instituţie distinctă de acţiunea civilă înseamnă a goli conţinutul acţiunii civile de mijlocul concret de realizare efectivă a drepturilor recunoscute.

Prin urmare, rezultatul judiciar nu este doar cel obţinut prin hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit un drept nedefinitivat.

Totodată, rezultatul judiciar la care se referă art. 130 din Statut nu presupune numai reprezentarea clientului în faţa instanţei de judecată.

În acest context nu sunt relevante nici susţinerile recurentului privitoare la faptul că respectivul contract a avut ca obiect reprezentarea clientului în faţa unor autorităţi publice şi nu instanţe sau parchete, având în vedere că acesta, pe lângă obiectul menţionat anterior, are ca obiect general "asistarea, reprezentarea, acordarea de consultaţii juridice, redactarea şi semnarea de acte, cereri şi alte căi de atac, forme de executare, mediere, (. . . . . . . . . . . . .) precum şi orice alte activităţi prevăzute de Legea nr. 51/1995".

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o corectă analiză a cauzei, constatând că deşi autorul intimatului - reclamant obţinuse hotărârea judecătorească din anul 2010, rămasă irevocabilă, contractul de asistenţă juridică a fost încheiat în anul 2016 nu pentru obţinerea unui titlu executoriu care deja exista ci pentru punerea în executare a acestuia.

În acest context, susţinerile recurentului privind încălcarea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. art. 1268 alin. (3) şi art. 1269 alin. (1) C. civ., precum şi a celor din Legea nr. 165/2013 şi din Hotărârea Guvernului nr. 572/2013 nu mai prezintă relevanţă, atâta vreme cât pactul încheiat prin care s-a fixat exclusiv onorariul avocatului în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, anterior soluţionării definitive a acesteia, este sancţionat cu nulitatea.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului privind refuzul instanţelor de a analiza apărările sale în raport de leziune, se observă că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de asistenţă juridică pentru pactul quota litis, iar tribunalul a soluţionat litigiul prin prisma acestuia, constatând că respectivele apărări nu au legătură cu dosarul.

Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

Văzând solicitarea intimatului - reclamant, formulată prin întâmpinarea depusă şi dovedită cu chitanţa privind plata onorariului de avocat, de acordare a cheltuielilor de judecată, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cererea va fi admisă, recurentul fiind obligat la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat B. împotriva deciziei nr. 2337 din 25 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurent la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 aprilie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.