Tax authority civil claim against company administrator post-liquidation barred by exclusive application of fiscal procedure over general tort liability

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la 07.08.2019 sub nr. dosar x/2019, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 397.781 RON reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului, în calitate de administrator a S.C. B. S.R.L., în trimestrul III 2007 şi primele luni din trimestrul IV 2007, prin faptele pentru care a fost cercetat în dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad şi obligarea pârâtului la plata accesoriilor, conform art. 119 şi 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculate de la scadenţă până la data plăţii efective a prejudiciului.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 298/17.12.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă exercitată de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în contradictoriu cu pârâtul A., fără cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 84 din 1 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a respins apelul formulat de către reclamantul DGRFP Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva sentinţei civile nr. 298/17.12.2019, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2019.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 84 din 1 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta reclamantă s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din codul de procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara este netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa a considerat în mod greşit că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, precum şi faptul că acţiunea este inadmisibilă, pentru motivele ce urmează:

Prin decizia recurată instanţa de apel a reţinut că tribunalul a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a normelor de drept material, în sensul că, în cadrul unei astfel de acţiuni, ce are ca scop recuperarea prejudiciului constând în obligaţii fiscale, iar nu civile, calitatea procesuală nu revine administratorului societăţii, atât timp cât nu a fost urmată procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală referitoare la angajarea răspunderii solidare a administratorului şi nici cea prevăzută de O.G. nr. 2/2001 pentru angajarea răspunderii contravenţionale.

Recurenta consideră că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă deoarece, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar, sumele cu care societatea figurează în fişa fiscală au fost generate şi neachitate de către pârât în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în trimestrul III 2007 şi lunile octombrie, noiembrie 2007.

Curtea de Apel Timişoara în mod nelegal a reţinut ca reclamanta îşi putea recupera debitul prin formularea unei acţiuni de atragere a răspunderii administratorului baza Legii nr. 85/2006 sau prin emiterea unei decizii de atragere a răspunderii în temeiul art. 27 din Codul de procedura fiscală, deoarece, în opinia recurentei, o astfel de acţiune se poate formula doar în cazurile prevăzute expres în acel articol, iar printre acele cazuri nu este prevăzută şi situaţia în care o instanţă penală lasă nesoluţionată latura civilă, aşa cum este situaţia din speţă.

Recurenta susţine că această concluzie instanţei de apel este total eronată şi contravine unor prevederi legale exprese.

Astfel, în dosarul penal nr. x/2013, Tribunalul Arad a lăsat nesoluţionată latura civilă formulată de recurenta cauzei de faţă.

Cu privire la lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile, recurenta învederează că sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. în care se arată în mod expres că partea vătămată poate introduce acţiune civilă pentru recuperarea prejudiciului la instanţa civilă.

Recurenta arată că, pe de o parte, prima instanţă a ignorat cu desăvârşire aceste prevederi legale care sunt obligatorii, iar pe de altă parte, ambele instanţe de fond au făcut confuzie între o acţiune civilă în răspundere delictuală la instanţa civilă la care se referă C. proc. pen. şi instituţia atragerii răspunderii solidare, prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 sau prin emiterea unei decizii de atragere a răspunderii, în temeiul art. 27 din Codul de procedură fiscală.

Atragerea răspunderii prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, cât şi emiterea de către recurentă a unei decizii de atragere a răspunderii în temeiul art. 27 din Codul de procedură fiscală, pot avea loc doar în cazurile prevăzute expres în acel articol, iar printre acele cazuri nu este prevăzută şi situaţia în care o instanţă penală lasă nesoluţionată latura civilă.

Prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, instanţele au încălcat prevederile constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie, astfel cum este garantat de art. 21 din Constituţie.

În susţinerea cererii sale, recurenta-reclamantă arată faptul că, faţă de numiţii A., în calitate de administrator a S.C. B. S.R.L., în trimestrul III 2007 şi lunile octombrie, noiembrie 2007 şi C., în calitate de administrator a S.C. B. S.R.L., în trimestrul IV 2007 - IV 2008, s-au efectuat cercetări la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, în care s-a constatat că inculpatul A. a adus un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 418.549,79 RON, iar inculpatul C. a adus un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 2.507.854,98 RON. În urma cercetărilor efectuate, inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

Astfel, pe rolul Tribunalului Arad s-a format dosarul nr. x/2013, iar Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, s-a constituit parte civilă cu suma totală de 5.826.898 RON, reprezentând obligaţii fiscale datorate bugetului consolidat al statului.

Tribunalul Arad, în vederea stabilirii prejudiciului a dispus o expertiză fiscală judiciară. În urma acestei expertize, s-a stabilit că prejudiciul adus de inculpatul A. este în sumă de 397.781 RON, iar inculpatul C. a adus un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 2.507.854,98 RON.

Prin sentinţa penală nr. 480/16.11.2017, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2013 prima instanţă a dispus achitarea inculpatului A., arătând că fapta săvârşită nu are caracter penal, motiv pentru care, în temeiul art. 397 alin. (5) C. proc. pen.. a lăsat nesoluţionată acţiunea părţii civile ANAF cu privire la acesta şi trimiterea în judecată a inculpatului C. pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

Împotriva acestei soluţii, atât inculpaţii cât şi partea civilă ANAF, au formulat apel, care a fost soluţionat de către Curtea de Apel Timişoara prin decizia penală nr. 421/24.04.2019, în sensul respingerii tuturor apelurilor declarate.

Recurenta învederează că ulterior finalizării procesului penal a formulat o acţiune civilă pe cale separată prin care a solicitat ca numitul A. să fie obligat la plata sumei de 397.781 RON, sumă ce a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit în dosarul penal, în condiţiile în care instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Instanţele de fond, în cauza de faţă, au reţinut în mod nelegal însă că reclamanta putea recupera debitul prin emiterea unei decizii de atragere a răspunderii în temeiul art. 27 din Codul de procedură fiscală, concluzionând că nu se poate formula o acţiune în răspundere civilă delictuală în temeiul C. civ.

Recurenta susţine că ambele instanţe de fond fac însă o confuzie între o acţiune civilă în răspundere delictuală la instanţa civilă la care se refera C. proc. pen. (art. 27) şi instituţia atragerii răspunderii solidare prevăzute de art. 27 din Codul de procedură fiscală care este o măsura administrativă, ori procedura prevăzută de Legea nr. 85/20016 a insolvenţei, care este analizată de către lichidatorul judiciar.

Atragerea răspunderii prevăzute de art. 27 din Codul de procedură fiscală sau a celei prevăzute de Legea nr. 85/206, pot opera doar în cazurile expres prevăzute în fiecare act normativ în parte, iar printre acele cazuri nu figurează şi cel în care o instanţă penală lasă nesoluţionată latura civilă.

Recurenta susţine că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că ilicitul delictual îmbracă forma răspunderii contravenţionale, întrucât pe calea răspunderii contravenţionale recurenta era în imposibilitate de a-şi recupera prejudiciul constatat de către instanţa penală.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 998 din C. civ., cât şi potrivit dispoziţiilor art. 1349 din noul C. civ.: "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral."

Recurenta consideră că în speţa de faţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale: cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, scopul prezentei acţiuni fiind repararea integrală a prejudiciului cauzat prin infracţiune, părţii care s-a constituit parte civilă în cursul procesului penal.

Din conţinutul dispoziţiilor art. 1357 şi urm. din C. civ. prevederile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se cer a fi întrunite cumulativ patru condiţii, şi anume: a) fapta ilicită; b) existenţa unui prejudiciu; c) raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; d) vinovăţia autorului faptei ilicite.

Recurenta învederează că din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii a rezultat în mod clar certitudinea prejudiciului în sumă de 397.781 RON, iar la această sumă se adaugă, în temeiul Codului de procedură fiscală (în vigoare la data săvârşirii faptei), dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate până la data achitării integrale a sumei datorate.

Se arată de către recurentă că în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, Tribunalul Arad a pronunţat sentinţa penală 480/16.11.2017, rămasă definitivă, prin care a dispus achitarea inculpatului (intimatul cauzei) apreciind că fapta nu atrage răspunderea penală. Totuşi, instanţa penală a constatat că există două fapte ilicite: una prin faptul că au fost încălcate prevederi fiscale prin neînregistrarea unor facturi, creându-se un prejudiciu bugetului de stat în sumă totală de 397.781 RON şi alta prin faptul că inculpatul A. nu a pus la dispoziţia organelor fiscale documentele contabile în vederea analizării acestora, organele fiscale luând la cunoştinţă de aceste documente doar în momentul efectuării expertizei fiscale dispuse de instanţa penală, dată la care societatea era deja radiată.

Pentru aceste motive instanţa penală a lăsat nesoluţionată partea civilă, dând posibilitatea părţii vătămate (recurenta-reclamantă) să îşi recupereze prejudiciul în faţa instanţei civile.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, recurenta prezintă, în continuarea memoriului de recurs, motivele din care rezultă încălcarea de către pârât a legii fiscale.

Societatea S.C. B. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecţii generale în vederea stabilirii obligaţiilor faţa de bugetul de stat consolidat.

În data de 25.03.2009, organele de inspecţie fiscală din cadrul A.I.F. Arad s-au deplasat la sediul social al S.C. B. S.R.L. în vederea efectuării unei inspecţii fiscale parţiale privind impozitul pe profit şi TVA, conform Avizului de Inspecţie Fiscală nr. x/05.03.2009, fără a putea lua legătura cu niciun reprezentant al societăţii.

Urmare a celor mai sus, întrucât organele de inspecţie fiscală nu au intrat în posesia documentelor financiar contabile aparţinând S.C. B. S.R.L, s-a procedat la estimarea bazei de impunere, în conformitate cu prevederile art. 6 şi art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pct. 6.1, respectiv 65.1 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin H.G. nr. 1050/2004.

Având în vedere că documentele contabile ale societăţii au fost totuşi depuse la organele de cercetare penală, prin expertiza fiscală dispusă în dosarul penal nr. x/2013, expertul contabil le-a analizat şi a concluzionat următoarele:

Din raportul de expertiză fiscală judiciară rezultă că, în perioada trimestrului III 2007 şi primele luni din trimestrul IV 2007, respectiv lunile octombrie şi noiembrie 2007 (pentru că la data de 30.11.2007 societatea a fost preluată de inculpatul C.), inculpatul A. datora: 144.168 RON TVA aferent trimestrului III 2007 - 20.188 RON TVA suplimentară aferent trimestrului III 2007; 134.852 RON impozit pe profit aferent lunii octombrie 2007 (trimestrul IV); 44.185 RON impozit pe profit aferent lunii noiembrie 2007 (trimestrul IV); 165.843 RON TVA de plată, aferentă lunii octombrie 2007 (trimestrul IV); 52.901 RON TVA de plată, aferentă lunii noiembrie 2007 (trimestrul IV).

Ca urmare, prin raportul de expertiză din cadrul dosarului penal, s-a stabilit un prejudiciu cauzat bugetului consolidat al statului în sumă totală de 397.781 RON.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, recurenta solicită instanţei de recurs a observa că aceasta rezultă din hotărârea Tribunalului Arad care, chiar dacă dispune achitarea inculpatului, pe motiv că fapta nu atrage răspunderea penală, totuşi, instanţa penală a constatat că au fost încălcate prevederi fiscale prin neînregistrarea unor facturi, creându-se bugetului de stat un prejudiciu în sumă totală de 397.781 RON, precum şi faptul că nu au fost depuse documentele contabile decât în faţa instanţei penale.

Cu privire la vinovăţie, ca element al răspunderii civile delictuale, recurenta învederează că în urma cercetărilor desfăşurate de organele abilitate, pârâtul a fost trimis în judecată şi, chiar dacă a fost achitat, acesta a săvârşit fapta cu vinovăţie, creând faţă de bugetul de stat un prejudiciu în sumă totală de 397.781 RON şi prin faptul că acesta nu a pus la dispoziţia organelor fiscale documentele contabile în vederea analizării acestora.

Recurenta consideră că prin modalitatea de săvârşire a faptei, prin mijloacele şi scopul urmărit, se relevă fără dubiu faptul că intimatul-pârât A. a prevăzut şi urmărit rezultatul acţiunii lui, fiind relevată astfel intenţia directă, ca formă de vinovăţiei, cu care fapta a fost săvârşită.

Neîndeplinirea obligaţiilor fiscale privind achitarea obligaţiilor la bugetul consolidat al statului, precum şi nerespectarea prevederilor Codul fiscal şi ale Codului de procedura fiscală, cât şi a normelor privind societăţile comerciale - Legea nr. 31/1990, relevă, o dată în plus, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul faţă de bugetul general consolidat al statului.

Pârâtul A., în calitatea sa de administrator al societăţii S.C. B. S.R.L., avea obligaţia să depună toate diligentele necesare înregistrării în contabilitate a tuturor operaţiunilor efectuate şi a facturilor fiscale emise în baza acestor operaţiuni.

Recurenta arată că S.C. B. S.R.L. este radiată din anul 2010, astfel că prejudiciul creat bugetului de stat nu mai poate fi recuperat de la persoana juridică, ci doar de la foştii administratori, şi anume A., în calitate de administrator, pentru perioada trimestrul III 2007 şi primele luni din trimestrul IV 2007, şi C., în calitate de administrator, pentru perioada trimestrul IV 2007 - trimestrul IV 2008, care, de altfel, a şi fost condamnat penal.

Instanţa penală a reţinut în soluţionarea recursului, la pag. 8 par. 3 faptul că inculpatul a pus la dispoziţie întreaga documentaţie/evidenţă abia la momentul expertizei, astfel că, organele fiscale nu au putut stabili valoarea reală a prejudiciului, iar la data la care a fost depusă documentaţia, ca urmare a efectuării expertizei fiscale, societatea era deja radiată.

Recurenta precizează, totodată, că, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată la bugetul de stat, se datorează după acest termen, obligaţii fiscale accesorii, ce urmează a fi achitate în conformitate cu principiul "accesorium sequitur principale", motiv pentru care solicită obligarea pârâtului şi la achitarea obligaţiilor fiscale accesorii, ca parte integrantă a prejudiciului creat bugetului de stat, prin lipsa de folosinţă a sumelor de bani ce trebuiau virate la termenele scadente prevăzute de lege.

În şedinţa publică din 26 ianuarie 2021, Înalta Curte, din oficiu, a pus în dezbaterea părţilor necesitatea formulării unei sesizări în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra unei chestiuni de drept incidente în cauză, în sensul celor arătate în încheierea de şedinţă; având în vedere şi punctul de vedere comunicat de către recurentă, Înalta Curte a considerat că, în speţa de faţă, nu se impune formularea unei sesizări prealabile în temeiul art. 519 din C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin criticile formulate de către recurentă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susţine nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel sub aspectul confirmării inadmisibilităţii acţiunii şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului în raportul juridic dedus judecăţii.

Prioritar, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate de recurentă privesc, în principal, aspecte de ordin procedural (întrucât se contestă confirmarea de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive), dar şi aspecte de drept material, respectiv cele în legătură cu inadmisibilitatea acţiunii, chestiune care, la nivelul premiselor, presupune stabilirea normelor de drept material incidente pentru soluţionarea raportului juridic litigios; drept urmare, în acest context, pot fi analizate criticile susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform susţinerilor din memoriul de recurs.

Având în vedere aceste precizări prealabile, se va proceda la analizarea prezentului recurs nu numai pe temeiul motivului de nelegalitate de care recurenta s-a prevalat, ci şi în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În prezentele considerente, se va avea în vedere că, în speţă, calitatea procesuală activă aparţine Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrarea Fiscală şi unităţile sale subordonate cu personalitate juridică (precum recurenta din cauză), conform art. 17 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală; totodată, se reţine că această chestiune a calităţii de reprezentant a recurentei şi a dovezii calităţii de reprezentant al reclamantului în favoarea recurentei, au fost tranşate în primă instanţă, dezlegare care, în această etapă procesuală, se impune cu autoritate de lucru judecat.

Pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, se constată că recurenta-reclamantă a procedat la formularea cererii de chemare în judecată, la data de 7.08.2019, împotriva intimatului-pârât, solicitând obligarea acestuia, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., la plata sumei de 397.781 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului în trimestrul III 2007 şi primele două luni din trimestrul IV 2007, prin faptele pentru care a fost cercetat penal în dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad pentru infracţiunea de evaziune fiscală, precum şi la plata accesoriilor conform art. 119 şi 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculate de la scadenţă până la data plăţii efective a prejudiciului.

Cercetarea penală a pârâtului a fost urmată de trimiterea în judecată a acestuia (ca şi a administratorului succesiv al societăţii, pentru perioada ulterioară) pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, imputându-i-se neînregistrarea operaţiunilor comerciale efectuate în trimestrul III 2007 şi primele două luni din trimestrul IV, în evidenţele contabile ale S.C. B. S.R.L..

Prin sentinţa penală nr. 480/16 noiembrie 2017 a Tribunalului Arad, secţia penală, pronunţată în dosar nr. x/2013, inculpatul A. (intimat în prezenta cauză) a fost achitat în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 şi a art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

În temeiul art. 41 alin. (4) din Legea nr. 82/1991, instanţa penală a sesizat Ministerul Finanţelor Publice, în vederea constatării şi sancţionării unei eventuale contravenţii.

În baza art. 397 alin. (5) raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, faţă de acelaşi inculpat.

S-a respins cererea formulată de partea civilă de instituire a sechestrul asigurător şi a popririi asigurătorii asupra tuturor bunurilor şi conturilor inculpatului.

Sentinţa penală anterior menţionată a rămas definitivă prin decizia penală nr. 421A/24.04.2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, prin care au fost respinse apelurile exercitate de inculpaţii C. şi A., Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin D.G.R.F.P Timişoara împotriva acestei sentinţe.

Demersul iniţiat în dosarul de faţă de către Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost fundamentată, din punct de vedere procedural, pe dispoziţiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., solicitându-se obligarea pârâtului la plata sumei cu care ANAF s-a constituit parte civilă în procesul penal, având în vedere faptul că instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, prin aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, ca efect al achitării inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din acelaşi cod.

Art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede astfel: "(2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile."

Totodată, trebuie arătat că potrivit art. 28 alin. (1) teza a doua: "(1) Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Având în vedere că în temeiul art. 27 alin. (2) teza finală din C. proc. pen. probele administrate în dosarul penal pot fi folosite în faţa instanţei civile, instanţele de fond au reţinut, din cuprinsul raportului de expertiză fiscală administrat în cauza penală, că sumele pretinse de la pârât reprezintă impozit pe profit şi taxa pe valoarea adăugată şi TVA suplimentară aferente trimestrului III şi lunilor octombrie- noiembrie 2007, conform Codul fiscal; pe lângă debitul de 397.781 RON datorat cu acest titlu, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului şi la plata accesoriilor acestor creanţe fiscale, calculate în baza art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, de la scadenţă până la data plăţii efective a prejudiciului.

B. S.R.L. este radiată de la Oficiul Naţional al Comerţului din data de 16.07.2010 .

Pornind de la aceste circumstanţe factuale, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a determinat cadrul normativ aplicabil speţei, astfel încât, corect s-a raportat la prevederile art. 998-999 din C. civ. din 1864 (fiind vorba despre fapte petrecute la nivelul anului 2007), ale O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ale Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, toate aceste acte normative, în prezent, fiind abrogate.

Încă de la prima instanţă s-a reţinut atât inadmisibilitatea acţiunii (întemeiate de reclamant pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv pe instituţia juridică a răspunderii civile delictuale), cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, chiar în condiţiile în care excepţia inadmisibilităţii acţiunii era prioritară în raport cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, prin aplicarea criteriului legal stabilit de art. 248 alin. (2) din C. proc. civ. instanţa de apel, la rândul său, a confirmat ambele motive reţinute de tribunal pentru respingerea acţiunii.

Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă critică ambele dezlegări date de instanţele de fond, astfel încât, Înalta Curte va analiza motivele de recurs în aceste circumstanţe, cele două excepţii procesuale fiind, în contextul acestei speţe, într-o vădită interdependenţă.

Reclamantul însuşi a calificat pretenţiile formulate ca fiind creanţe fiscale constând în impozit pe profit, TVA şi TVA suplimentară, datorate la bugetul consolidat al statului, astfel încât, a solicitat obligarea pârâtului, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., la plata acestor creanţe şi a accesoriilor aferente acestora, calculate de la scadenţă până la data plăţii efective a prejudiciului; de asemenea, s-a indicat ca termei de drept al accesoriilor pretinse, dispoziţiile art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Scopul formulării cererii de chemare în judecată este obţinerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, în vederea realizării acestor creanţe fiscale al cărui titular este reclamantul (ulterior vor fi făcute anumite precizări terminologice lămuritoare sub aspectul subiectelor raportului juridic de drept fiscal), în condiţiile în care instanţa penală, dispunând achitarea intimatului-pârât, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Reclamantul a susţinut în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei de faţă, că a recurs la formularea acţiunii în virtutea prevederilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., anterior citate, norme imperative care impun o atare conduită, acesta fiind impedimentul legal pentru aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, dar şi a dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.

Cu toate că a iniţiat cererea de chemare în judecată în baza normei evocate din C. proc. pen., solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, întreaga argumentaţie în fapt şi în drept pe care a făcut-o este ancorată în prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.

De altfel, această argumentare în drept este generată de natura juridică a debitului restant pretins de la pârât, în calitate de administrator al debitorului real al acestor obligaţii fiscale, anume B. S.R.L., în prezent radiată, prejudiciul pretins fiind aferent unei perioade a anului 2007, dată la care societatea avea capacitate civilă ca subiect de drept.

Înalta Curte apreciază că sensul normei de la art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. este acela de a indica persoanei vătămate sau succesorilor acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, o cale procedurală în vederea obţinerii unui titlu executoriu, în măsura în care, totuşi, o faptă ilicită s-a săvârşit (sub nivelul de gravitate al unei fapte penale care să fi atras condamnarea) şi este de natură a fi produs un prejudiciu care trebuie reparat, dat fiind faptul că prin hotărârea penală definitivă nu s-a soluţionat şi acţiunea civilă (pretenţiile părţii civile din procesul penal) pentru a fi ea însăşi titlu executoriu şi sub aspectul laturii civile.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală nu constituie o normă imperativă care să impună persoanei vătămate o anumită conduită, având în vedere formularea normei din care rezultă caracterul supletiv al acesteia - "pot introduce acţiune la instanţa civilă".

Mai mult decât atât, textul invocat nici nu indică în mod expres instituţia răspunderii civile delictuale de drept comun care să constituie obiectul pretenţiei formulate în faţa instanţei civile, astfel încât, în contextul acestei norme, instanţa civilă poate avea semnificaţia oricărei alte instanţe decât cea penală, având, potrivit legii, o altă competenţă procesuală decât soluţionarea cauzelor în materie penală.

Trimiterea explicită la răspunderea civilă delictuală se regăseşte însă în dispoziţiile art. 19 din C. proc. pen., normă ce a făcut obiectul interpretării instanţei supreme în vederea aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti în mecanismul recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii; asupra acestei chestiuni se va reveni în considerente ulterioare.

Pe de altă parte, se apreciază că trimiterea din art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. la posibilitatea formulării unei acţiuni în faţa instanţei civile nu constituie numai un indiciu de ordin voliţional, cu atât mai mult cu cât, în unele cazuri, o astfel de opţiune, de a acţiona sau nu, nu este subordonată voinţei persoanei vătămate, precum în speţă, întrucât obligaţiile organelor fiscale în legătură cu administrarea creanţelor fiscale sunt obligaţii legale imperative, stabilite prin dispoziţiile Codului de procedură fiscală, anume acelea de a colecta la bugetul consolidat la statului, în condiţiile legii, impozitele şi taxele prevăzute în sarcina contribuabililor de normele fiscale.

În acest sens, sunt relevante, între altele, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora:

"(1) Prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal. (…)

(3) Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:

a) înregistrarea fiscală;

b) declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;

c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscal."

Totodată, se apreciază că acest caracter dispozitiv al art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală este în deplină concordanţă cu caracterul de drept comun al răspunderii civile delictuale, acţiune care ar putea să fie dedusă judecăţii instanţei civile în măsura în care nu există alte dispoziţii legale speciale care să reglementeze o altă modalitate de recuperare a prejudiciului pretins creat printr-o faptă ilicită, care a făcut obiectul unui proces penal, finalizat cu lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.

O atare interpretare este în acord cu dispoziţiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative confirmă, având în vedere că art. 27 din C. proc. pen. trebuie corelat cu actele normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune.

Răspunderea civilă delictuală constituie răspunderea de drept comun atât în raport cu răspunderea contractuală (tot o răspundere civilă, dar specială), cât şi în raport cu alte forme de răspundere juridică - administrativă, contravenţională sau penală, fiecare dintre acestea fiind forme particulare sau specifice, speciale, de sancţionare a ilicitului juridic.

Constatarea anterioară antrenează observarea aplicabilităţii principiului specialia generalibus derogant, ceea ce presupune că ori de câte ori există norme juridice speciale acestea au prioritate şi exclusivitate în aplicare pentru soluţionarea acelui raport juridic, în timp ce normele dreptului comun sunt incidente, dacă este cazul, numai în completare, pentru soluţionarea unor aspecte litigioase în acelaşi conflict juridic pentru care legea specială nu dispune altfel sau no oferă o soluţie proprie.

Regula priorităţii legii speciale în concurs cu legea generală atrage şi consecinţa că, odată epuizată aplicarea normei speciale nu se va putea recurge la reluarea soluţionării raportului juridic litigios, de această dată, în condiţiile dreptului comun, astfel cum recurentul tinde a argumenta prin motivele de recurs, pretinzând că dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 (invocate de instanţele de fond) nu puteau fi aplicate pentru că societatea cu care, prin ipoteză, pârâtul ar fi avut o răspundere solidară, în condiţiile acestei norme, în prezent, este radiată.

Odată stabilit că norma de la art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu este o normă imperativă şi nici nu indică instituţia juridică a răspunderii civile delictuale de drept comun ca fiind temeiul de drept material pe baza căruia trebuia să fie soluţionată latura civilă a procesului penal lăsată nesoluţionată de instanţa penală, rămâne de analizat dacă instanţa de apel în mod legal a determinat normele de drept material care erau direct incidente pentru soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii [art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 sau, după caz, cele ale art. 138 din Legea nr. 85/2006 ori art. 41 alin. (4) din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii] ori dacă reclamantei îi era permis a opta pentru invocarea răspunderii civile delictuale de drept comun.

Astfel cum deja s-a arătat, prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamantul de la intimatul-pârât, în calitate de administrator al societăţii, constă în impozitul pe profit, TVA şi TVA suplimentară, datorate şi neachitate de către S.C. B. S.R.L., în calitate de contribuabil, astfel cum au reţinut de instanţele de fond din cuprinsul raportului de expertiză fiscală administrat în dosarul penal.

Impozitul pe profit şi taxa pe valoarea adăugată reprezintă obligaţii fiscale reglementate de art. 2 alin. (1) lit. a) şi f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În acest context, este necesar a se arăta că scopul şi sfera de cuprindere a Codul fiscal sunt definite în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 571/2003, iar alin. (1) - (3) din această normă prevăd astfel:

"(1) Prezentul cod stabileşte cadrul legal pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru şomaj şi fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, precizează contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora. Prezentul cod cuprinde procedura de modificare a acestor impozite, taxe şi contribuţii sociale. De asemenea, autorizează Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze norme metodologice, instrucţiuni şi ordine în aplicarea prezentului cod şi a convenţiilor de evitare a dublei impuneri.

(2) Cadrul legal de administrare a impozitelor şi taxelor reglementate de prezentul cod este stabilit prin legislaţia privind procedurile fiscale.

(3) În materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codul fiscal."

Ca atare, art. 1 alin. (2) stabileşte în mod neechivoc că administrarea impozitelor şi taxelor reglementate de Codul fiscal se realizează potrivit cadrului legal stabilit prin dispoziţiile Codului de procedură fiscală, iar alin. (3) din această normă reglementează prevalenţa dispoziţiilor Codul fiscal asupra oricăror alte acte normative, în caz de conflict de reglementare.

În acest sens, art. 1 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în stabilirea sferei de aplicare a actului normativ prevăd astfel:

"(1) Prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.

(3) Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:

a) înregistrarea fiscală;

b) declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;

c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale."

Pe de altă parte, art. 2 din aceeaşi O.G. nr. 92/2003 defineşte raportul Codului de procedură fiscală şi alte acte normative, în următorii termeni:

(1) Administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, prevăzute la art. 1, se îndeplineşte potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, precum şi ale altor reglementări date în aplicarea acestora.

(2) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.

(3) Unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile C. proc. civ.."

În contextual cauzei de faţă, relevant este şi conţinutul art. 21 din O.G. nr. 92/2003 care arată semnificaţia noţiunii de creanţă fiscală, dar şi cel al art. 22 care defineşte obligaţiile fiscale.

Pe de altă parte, creditorii şi debitorii raportului de drept material fiscal sunt stabiliţi prin prevederile art. 25 din acelaşi act normativ:

"(1) În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală prevăzute la art. 21, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată a acestor drepturi.

(2) În cazul în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii, următorii:

a) moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;

b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;

c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment;

d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată;

e) persoana juridică, pentru obligaţiile fiscale datorate de sediile secundare ale acesteia;

f) alte persoane, în condiţiile legii."

Din interpretarea coroborată a normelor de drept material fiscal şi de procedură fiscală citate mai sus, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, reprezentant al Statului în raportul juridic fiscal, conform art. 17 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, are obligaţia imperativă de administrare a creanţelor fiscale, în condiţiile stabilite de Codul de procedură fiscală, de Codul fiscal, precum şi de alte reglementări date în aplicarea acestora, astfel cum dispune art. 2 din O.G. nr. 92/2003.

Ca atare, aceste atribuţii legale ale reclamantului nu pot fi îndeplinite în temeiul dispoziţiilor C. civ., astfel cum a procedat în cauza de faţă, în care s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, persoană pe care o indică drept debitor al obligaţiilor fiscale menţionate, întrucât această opţiune încalcă normele imperative din art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, Codul de procedură fiscală fiind indicat drept procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidate, concluzie stabilită în mod corect şi de instanţa de apel.

Concluzionând asupra inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 998, 999 din vechiul C. civ. în scopul obţinerii unui titlu executoriu împotriva unui contribuabil restant, Înalta Curte reţine că art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. reprezintă o normă dispozitivă, iar nu imperativă, nu indică persoanei vătămate constituite parte civilă într-un proces penal în care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată o cale procedurală obligatoriu de urmat, iar principiul specialia generalibus derogant atrage incidenţa în cauză a prevederilor Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală pentru emiterea unui titlu executoriu de către organul fiscal însuşi, în exercitarea competenţelor sale legale, cu privire la stabilirea impozitului pe profit, a TVA şi a TVA suplimentară datorate obligatoriu de S.C. B. S.R.L., în calitate de contribuabil sau de debitor al obligaţiei fiscale.

În plus, art. 1 alin. (3) din Codul fiscal stabileşte prevalenţa dispoziţiilor sale în concurs sau în caz de conflict de reglementare cu orice alt act normativ, iar art. 2 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, la rândul său, pentru administrarea creanţelor fiscale şi bugetare, stabileşte exclusivitatea aplicării Codului de procedură fiscală, a Codul fiscal, precum şi a altor reglementări date în aplicarea acestora (precum, de exemplu, H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Codului de procedură fiscală); dreptul comun pentru procedura fiscală îl reprezintă C. proc. civ., iar nu C. civ.

Ca argument suplimentar faţă de cele reţinute şi de instanţa de apel, trebuie menţionat că această dezlegare este în concordanţă cu consecinţele pe care le antrenează dezlegarea dată prin Decizia nr. 17 din din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015, prin care s-a stabilit astfel:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen. stabileşte:

În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală."

Din considerentele acestei decizii, rezultă că s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanţe, că în situaţia condamnării unui inculpat pentru infracţiuni de evaziune fiscală, deşi art. 19 din C. proc. pen. face referire la acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, această referire s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu şi nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acţiunii civile şi prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracţiunii ce constituie temeiul acţiunii penale (a se vedea în acest sens, paragraful 17 al Deciziei).

Pe de altă parte, s-a reţinut (par. 18 din aceeaşi Decizie) că textul de lege menţionat relevă caracterul accesoriu al acţiunii civile în raport cu acţiunea penală, dar şi particularitatea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care îşi are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, aceeaşi infracţiune cu privire la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Totodată, prin paragrafele 21.23 şi 21.24, s-a apreciat după cum urmează:

"21.23. Aşadar, în conformitate cu dispoziţiile legale sus-menţionate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.

21.24. În consecinţă, împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuţiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formal, cât şi substanţial, completarea Codul fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă."

Rezultă că această dezlegare este direct aplicabilă pentru instanţa penală atunci când pronunţă condamnarea unui inculpat pentru evaziune fiscală şi, concomitent sau ulterior (în cazul disjungerii acţiunii civile, potrivit art. 26 din C. proc. pen.), soluţionează în mod obligatoriu şi acţiunea civilă, accesorie acţiunii penale în cadrul procesului penal, potrivit art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit căruia: "(1) Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile."

Din considerentele menţionate se desprinde însă şi concluzia că nici pentru instanţa penală nu sunt aplicabile normele C. civ. în soluţionarea acţiunii civile accesorii celei penale în procesele penale având ca obiect tragerea la răspundere penală a unui inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în pofida menţionării explicite la art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. a răspunderii civile delictuale, dată fiind calificarea ca normă cu caracter general a textului menţionat, dar şi regula specialia generalibus derogant care acordă prioritate reglementărilor din Codul fiscal şi din Codul de procedură fiscală.

În acest sens s-a apreciat şi în prezenta decizie în evaluarea legalităţii deciziei recurate, întrucât raţionamentul anterior este aplicabil mutatis mutandis şi pentru situaţia în care instanţa civilă (ca în speţă) a fost învestită cu o acţiune civilă, separată şi ulterioară, având un obiect similar acţiunii civile alăturate acţiunii penale în cadrul unui proces penal şi faţă de care, în procesul penal, are un caracter accesoriu.

În acest context, nu este lipsit de interes a se preciza că, în această materie, s-a pronunţat şi Decizia nr. 7 din 19 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/15 iunie 2018, prin care s-a stabilit astfel:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanţei civile."

Din considerentele deciziei evocate (în special, paragrafele 51-55), rezultă însă că ceea ce s-a dezlegat prin acest recurs în interesul legii priveşte în principal infirmarea competenţei instanţei de contencios administrativ şi fiscal pentru ipoteza acţiunilor cu un obiect similar celui din speţa de faţă, fără însă a se statua în vreun fel cu privire la admisibilitatea acestor acţiuni, admisibilitatea, de altfel, fiind o chestiune subsecventă competenţei materiale a instanţei de judecată, şi care nu a făcut obiectul recursului în interesul legii.

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, prin decizia recurată, în mod legal a identificat prioritatea şi exclusivitatea aplicării reglementărilor legislaţiei fiscale pentru soluţionarea raportului juridic litigios, dispoziţiile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală redevenind aplicabile după epuizarea raportului juridic de drept penal, moment după care organele fiscale redobândesc plenitudinea exercitării atribuţiilor lor legale imperative.

Astfel cum s-a arătat deja, în materie fiscală, organul fiscal are competenţe speciale conferite de lege de a emite el însuşi titlul executoriu (titlul de creanţă, potrivit art. 28 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003), nefiind necesară, ca în materia civilă de drept comun, intervenţia instanţei de judecată pentru stabilirea, prin hotărârea judecătorească, a întinderii creanţei şi instituirea obligaţiei de plată în sarcina debitorului, intervenţia instanţei de judecată fiind rezervată, prin dispoziţiile legale, unei etape ulterioare prin posibilitatea oferită de procedura fiscală de a se contesta titlul de creanţă fiscală, potrivit art. 28 alin. (6) din O.G.. 92/2003.

În sensul celor menţionate sunt dispoziţiile art. 15 (eludarea legislaţiei fiscale) şi 23 (naşterea creanţelor şi obligaţiilor fiscale) din O.G. nr. 92/2003, conform cu care:

Art. 15 - "(1) În cazul în care, eludându-se scopul legii fiscale, obligaţia fiscală nu a fost stabilită ori nu a fost raportată la baza de impunere reală, obligaţia datorată şi, respectiv, creanţa fiscală corelativă sunt cele legal determinate.

(2) Pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aplicabile prevederile art. 23."

Art. 23 - (1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

(2) Potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată."

Potrivit susţinerilor reclamantului din cererea de chemare în judecată, reluate şi în memoriul de recurs, în urma controlului efectuat de organele de inspecţie fiscală la sediul S.C. B. S.R.L., la 25.03.2009, când nu s-a putut lua legătura cu niciun reprezentant al societăţii, s-a procedat la o estimare a bazei de impunere pentru debitorul fiscal S.C. B. S.R.L., în condiţiile art. 6 şi 67 din O.G. nr. 92/2003, precum şi ale pct. 6.1 şi 65.1 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003, aprobate prin H.G. nr. 1050/2004; totodată, s-a procedat la sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea de evaziune fiscală (art. 108 din O.G. nr. 92/2003).

Prin urmare, anterior radierii S.C. B. S.R.L., recurenta-reclamantă dispunea de toate mijloacele legale pentru realizarea creanţei fiscale împotriva debitorului obligaţiei fiscale, chiar dacă, într-o primă etapă, în limitele obligaţiilor fiscale stabilite pe baza estimării şi nu a documentelor contabile.

În plus, astfel cum corect a constatat instanţa de apel, raportându-se la configuraţia cauzei de faţă, în care în calitate de pârât a fost chemat în judecată fostul administrator al societăţii, prin cererea formulată la data de 7.08.2019, reclamanta avea posibilitatea de a recurge la angajarea răspunderii solidare a administratorului, în aplicarea, la o dată la care norma ar fi avut eficienţă, a prevederilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003.

Înalta Curte apreciază că în absenţa unei dispoziţii exprese a legii în acest sens, nu este permis a se transfera obligaţia fiscală de la debitorul fiscal real (persoana juridică) la administratorul acesteia, după încetarea capacităţii juridice a societăţii care datora impozit pe profit, TVA şi TVA suplimentară, ca efect al radierii acestuia, urmare a închiderii procedurii insolvenţei.

În cauza de faţă, instanţa de apel a constatat că prin sentinţa comercială nr. 1709/21.06.2010 a judecătorului sindic (irevocabilă prin decizia civilă nr. 1623/9.12.2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială), în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006 a fost închisă procedura prevăzută de prezenta lege împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., dispunându-se radierea acesteia din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad.

Din considerentele sentinţei menţionate, curtea de apel a reţinut faptul că, în raportul administratorului judiciar privind cauzele şi împrejurările care au dus la starea de insolvenţă a debitoarei, nu au fost identificate elemente care să atragă incidenţa art. 138 din Legea nr. 85/2006, ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi a oricărei alte persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin faptele prevăzute în alin. (1) al art. 138, astfel încât o parte a pasivului debitoarei în insolvenţă să fi fost transferată către aceste persoane.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că în cazul debitorului insolvent, organul fiscal avea obligaţii clar stabilite prin dispoziţiile art. 177 din O.G. nr. 92/2003, sens în care acesta a procedat.

Din cuprinsul sentinţei comerciale nr. 1709/2010 rezultă că organul fiscal este cel care a iniţiat procedura insolvenţei S.C. B. S.R.L., în temeiul Legii nr. 85/2006, însă judecătorul-sindic a apreciat, în aplicarea dispoziţiilor legii speciale, existenţa unui acord tacit al creditorilor debitoarei în sensul închiderii procedurii, conform art. 131 din lege.

Pe de altă parte, instanţa de apel a mai constatat că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2009 nu s-a stabilit vreo obligaţie în sarcina pârâtului de a răspunde pentru obligaţiile fiscale pretinse de organul fiscal (recurent în cauza respectivă).

O astfel de verificare şi constatare a instanţei de apel privea ipoteza particulară reglementată de art. 25 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 (citate mai sus), anume situaţia în care dacă obligaţia de plată nu era îndeplinită de debitor putea deveni debitor persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment, ceea ce în procedura insolvenţei nu s-a întâmplat.

Pentru aceste considerente, curtea de apel, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 36 din Codul de procedură civilă, a înlăturat şi criticile prin care s-a repus în discuţie, în apel, lipsa calităţii procesuale pasive reţinute de tribunal.

Pe lângă aceste argumente, pentru confirmarea excepţie lipsei calităţii procesuale a intimatului-pârât, Înalta Curte constată şi incidenţa art. 176 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 din care rezultă că pentru creanţele fiscale ale debitorilor declaraţi în stare de insolvabilitate, care nu au venituri sau bunuri urmăribile, conducătorul organului de executare dispune scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă separată.

Iar art. 176 alin. (6) din acelaşi act normativ stabileşte astfel:

"Creanţele fiscale datorate de debitori, persoane juridice, radiaţi din registrele în care au fost înregistraţi potrivit legii se scad din evidenţa analitică pe plătitor după radiere, indiferent dacă s-a atras sau nu răspunderea altor persoane pentru plata obligaţiilor fiscale, în condiţiile legii."

Prin urmare, din aceste norme rezultă că după radierea debitorului fiscal (SC B. SRL) nu ar ai fi fost posibilă nici continuarea executării silite a intimatului-pârât, dacă răspunderea solidară a acestuia ar fi fost antrenată în aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003.

Înalta Curte apreciază însă a fi nerelevantă, din perspectiva excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în raportul juridic dedus judecăţii, argumentele redate de instanţa de apel cu referire la neantrenarea răspunderii contravenţionale a acestuia în baza art. 41 alin. (4) din Legea nr. 82/1991, în sensul celor dispuse prin sentinţa penală.

Astfel, raportul juridic de răspundere contravenţională nu avea legătură cu obiectul pretenţiilor formulate în cauza de faţă, respectiv pentru recuperarea impozitului pe profit, a TVA şi a TVA suplimentară datorată de societatea al cărei administrator a fost intimatul, ci avea ca obiect şi finalitate aplicarea unei amenzi contravenţionale administratorului societăţii, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 41 pct. 1 din Legea nr. 82/1991 (efectuarea de operaţiuni economice fără a fi înregistrate în contabilitate) în cuantumul prevăzut de art. 42 alin. (1) şi cu observarea art. 42 alin. (6) din legea contabilităţii, fără ca legea de referinţă să prevadă alte sancţiuni complementare (achitarea eventualelor obligaţii fiscale care ar fi rezultat din documentele contabile neevidenţiate în condiţiile legii).

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, în speţă nefiind întrunite cerinţele niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ. întrucât se confirmă soluţionarea cauzei pe calea excepţiilor procesuale reţinute de instanţele de fond, Înalta Curte constată că sunt lipsite de obiect criticile privind neverificarea în apel a condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în aplicarea dispoziţiilor art. 998 şi urm. din C. civ. anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 84 din 1 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.