Territorial competence for flight delay compensation: inapplicability of ex officio declination for private-order jurisdiction conflicts under domestic procedural law.

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, la data de 12 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., obligarea acesteia la plata sumei de 400 euro pentru fiecare reclamant, reprezentând compensaţie pentru întârzierea zborului, precum şi a dobânzilor penalizatoare, începând cu data introducerii cererii, până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au deţinut bilet valabil pe ruta Liverpool-Iaşi, zbor operat de către pârâtă şi, deşi ora programată pentru sosirea în România, pe Aeroportul Iaşi, era 255, aeronava transportatorului a ajuns la ora 628, deci cu o întârziere de 3 ore şi 33 de minute.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1351 şi 1523 C. civ., art. 5, 7 şi 9 din Regulamentul CE nr. 261/2004 şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - cauzele C-402/07, C-432/07 şi C-394/14.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 9665 din data de 23 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Buftea, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Buftea, în esenţă, a reţinut că, întrucât în prezenta speţă este incident un element de extraneitate, respectiv sediul pârâtei, situat în Ungaria, determinarea competenţei se face potrivit Regulamentului Uniunii Europene nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

În raport de cele statuate prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea din 11 aprilie 2019, ZX şi Ryanair DAC, C-464/18; hotărârea din 9 iulie 2009, Rehder, C-204/08) şi având în vedere caracterul obligatoriu al acesteia pentru instanţele statelor membre ale Uniunii Europene, a apreciat că, deşi sucursala pârâtei din România nu a fost parte în raportul juridic dintre pârâtă şi pasageră, competenţa instanţelor române este determinată, potrivit art. 7 pct. 1 lit. b) teza a II-a din Regulamentul UE nr. 1215/2012, de locul de destinaţie.

Astfel, a reţinut că, din înscrisurile depuse la dosar, reiese că pasagerii au achiziţionat un bilet de transport aerian pe ruta Liverpool-Iaşi şi, întrucât locul destinaţiei se află pe teritoriul României, a constatat că instanţelor române le revine competenţa de soluţionare a prezentei cauze.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, având în vedere caracterul obligatoriu al dispoziţiilor Regulamentului Uniunii Europene nr. 1215/2012, a arătat că acesta instituie o competenţă exclusivă, deci de ordine publică.

Totodată, a constatat că, deşi art. 26 alin. (1) din Regulament prevede că, exceptând cazurile în care competenţa este determinată de alte dispoziţii ale prezentului regulament, instanţa din statul membru în faţa căreia se înfăţişează pârâtul este competentă, dar că această regulă nu se aplică în cazul în care înfăţişarea are ca obiect contestarea competenţei sau o altă instanţă are competenţă exclusivă în temeiul articolului 24, prin Hotărârea din 11 aprilie 2019, ZX şi Ryanair DAC, C-464/18, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "întrucât o lipsă a observaţiilor nu poate constitui o înfăţişare în sensul articolului 26 din Regulamentul nr. 1215/2012 şi, astfel, nu poate fi considerată o acceptare tacită de către pârât a competenţei instanţei sesizate, nu se poate face aplicarea, în împrejurări cum sunt cele în discuţie în litigiul principal, a unei astfel de dispoziţii referitoare la prorogarea implicită de competenţă.".

Aşadar, a reţinut că lipsa oricărui răspuns din parte pârâtei nu poate echivala cu prorogarea competenţei teritoriale în favoarea instanţei sesizate.

Prin urmare, văzând dispoziţiile art. 7 pct. 1 lit. b) teza a II-a din Regulamentul nr. 1215/2012, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 3 teza I raportat la art. 130 alin. (2) C. proc. civ., a constatat că, în speţă, competenţa de soluţionare revine Judecătoriei Iaşi, ca loc de destinaţie al zborului a cărui întârziere a dat naştere dreptului la compensaţie.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1725 din data de 19 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Iaşi, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului.

Astfel, Judecătoria Iaşi, în esenţă, a reţinut că din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 27 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, rezultă că numai în situaţia în care determinarea competenţei se face potrivit art. 24 din Regulament, instanţa este obligată, din oficiu, să invoce necompetenţa sa.

A arătat că, întrucât Judecătoria Buftea şi-a verificat propria competenţă în temeiul dispoziţiilor art. 7 din Regulament, în acest caz, normele nefiind exclusive, instanţa nu ar fi putut invoca din oficiu propria necompetenţă.

Totodată, a reţinut că, norma prevăzută de art. 7 din Regulament neavând caracterul unei norme de competenţă exclusivă, sunt aplicabile în cauză prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. care dispun că:

"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", iar, în speţă, s-a reţinut că pârâta nu a depus la dosar întâmpinare.

Prin urmare, a constatat că necompetenţa teritorială relativă (cum este cea din prezenta cauză) poate să fie invocată numai de către pârât, nu şi de către reclamanţi ori de instanţă din oficiu, iar neinvocarea de către pârâtă a excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Buftea, în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., a determinat prorogarea competenţei favoarea instanţei sesizate.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speţă, Judecătoria Buftea şi Judecătoria Iaşi şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prezentul conflict de competenţă fiind generat de constatările diferite ale celor două instanţe cu privire la caracterul normei de competenţă reprezentată de art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Astfel, Judecătoria Buftea a reţinut că, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, Regulamentul instituie o competenţă exclusivă, deci de ordine publică, în timp ce Judecătoria Iaşi a apreciat că art. 7 din Regulament nu are caracterul unei norme de competenţă exclusivă.

Prioritar, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială au relevanţă din perspectiva competenţei internaţionale, iar, odată stabilită competenţa instanţelor române (Judecătoria Buftea a constatat că instanţelor române le revine competenţa de soluţionare a prezentei cauze), instanţa naţională competentă teritorial se stabileşte potrivit normelor dreptului intern.

Litigiul de faţă are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cererilor de valoare redusă, art. 1028 alin. (2) Cod procedură face trimitere expresă la dispoziţiile de drept comun.

În speţă, astfel cum s-a arătat şi în sentinţa pronunţată de Judecătoria Buftea, pârâta nu a formulat întâmpinare, conform dispoziţiilor art. 1029 alin. (4) C. proc. civ., şi nici nu s-a înfăţişat în faţa instanţei de judecată, procedura de judecare a cererilor cu valoare redusă desfăşurându-se în întregime în camera de consiliu şi în scris.

În conformitate cu dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei încălcate.

Astfel, potrivit art. 130 C. proc. civ., "(2) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. (3) Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Pentru toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi act normativ, mai este competentă instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport.

Necompetenţa teritorială alternativă, prevăzută de dispoziţiile legale anterior evocate, aplicabile speţei în raport de izvorul obligaţiei de plată solicitate, este de ordine privată, astfel că, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare.

Or, în condiţiile în care această excepţie nu este invocată de către pârât, instanţa învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluţioneze pricina.

În cauză, în termenul stabilit de lege, pârâta nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Buftea, ci instanţa a invocat această excepţie din oficiu, la termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2020.

Prin urmare, faţă de prevederile legale sus-menţionate, Judecătoria Buftea, chiar dacă nu ar fi fost competentă să judece cauza, nu putea să invoce din oficiu necompetenţa sa teritorială şi să se desesizeze în acest fel de soluţionarea pricinii.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.