Nullity of cassation appeal for failure to develop specific illegalities regarding state liability for moral damages due to delayed land retrocession.

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, la data de 15 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Bucureşti, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro (una sută mii euro), în echivalent în RON la data plăţii potrivit cursului valutar oficial BNR euro/leu, reprezentând daune morale, sumă care reprezintă contravaloarea prejudiciului moral ce i-a fost produs prin atingerea adusă demnităţii sociale şi prin discriminarea socio-economică în sens de "ranking", datorită tergiversării acordării măsurilor reparatorii cuvenite, prin întârzierea excesivă şi nejustificată a derulării procedurilor de retrocedare prin echivalent, pentru suprafaţa de 1.240,49 mp teren intravilan situat în Craiova, str. x, actualmente nr. 128 A, fost nr. 122, fost în strada x nr. 124 în anul 1931, teren solicitat conform Legii nr. 1/2000 şi cu revenire la cerere sub imperiul Legilor nr. 247/2005 şi nr. 163/2013.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 375 din data de 21 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins excepţiile invocate de pârât, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro reprezentând daune morale şi a sumei de 1.600 RON, cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă:

Prin decizia nr. 2332 din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, împotriva sentinţei civile nr. 375 din data de 21 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

A admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova să plătească reclamantei A. suma de 30.000 euro daune morale şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile.

Totodată, a obligat pe intimatul-pârât la plata sumei de 1.550 RON cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea acţiunii formulate de către intimata-reclamantă.

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel în mod nelegal şi netemeinic a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că dispoziţiile legale invocate în susţinerea acestei excepţii nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, apelantul-pârât fiind în eroare cu privire la obiectul cererii de restituire.

A precizat că a susţinut excepţia invocată aducând ca argumente dispoziţiile legale pe care le consideră aplicabile în speţă şi a arătat în mod corect, în dezvoltarea motivelor de apel, că obiectul cererii îl reprezintă suprafaţa de 1.240,49 mp teren intravilan situat în Craiova, str. x, actualmente nr. 128A, fost 122, fost în str. x.

A arătat că, raportat la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi parte în proces, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii, precum şi între pârât şi cel obligat în acelaşi raport juridic.

Astfel, a susţinut că, potrivit prevederilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, sumele pentru acordarea compensaţiilor reprezintă contravaloarea produselor pe care proprietarul nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, se alocă anual de către stat prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

Recurentul-pârât a subliniat că autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură este în primul rând Ministerul Apelor şi Pădurilor, care are şi calitatea de ordonator principal de credite, conform pct. 3 din Legea nr. 71/2013, fiind, astfel, şi autoritatea publică centrală care, la final, dispune efectuarea plăţilor cuvenite proprietarilor de teren forestier care deţin aceste suprafeţe în arii protejate (urmare a imposibilităţii recoltării de masa lemnoasă).

A arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 500/2001, "Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor publice autonome", iar, potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 500/2001, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale iniţiale, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar".

De asemenea, a făcut trimitere la prevederile art. 34 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căruia "Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru următorii 3 ani".

Faţă de dispoziţiile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, a apreciat că Ministerul Apelor şi Pădurilor şi-a probat în cauză legitimarea procesuală pasivă.

Recurentul-pârât a considerat că nu se poate reţine că Statul Român trebuie privit ca un general-mandant care acţionează în diverse domenii şi iniţiază reglementari prin intermediul unei diversităţi de instituţii şi autorităţi de tip mandatar.

A mai apreciat recurentul-pârât şi că obligaţia de acordare a compensaţiilor proprietarilor de păduri din arii protejate nu poate fi considerata o obligaţie neîndeplinită de Statui Român faţă de cetăţenii lui, fiind astfel răspunzător direct faţă de modul în care instituţiile sau autorităţile publice îndrituite de lege îndeplinesc faţă de cetăţean obligaţia de rezolvare a modului în care aceştia sunt despăgubiţi.

A precizat că există un cadru legal în baza căruia proprietarii de pădure situată în aria protejată pot fi despăgubiţi, respectiv Hotărârea nr. 447/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, respectiv Decizia Comisiei Europene C (2016) 8.769 final din 3 ianuarie 2017, precum şi prevederile Orientărilor Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol şi forestier şi în zonele rurale 2014-2020 şi art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, a susţinut că, în cauza de faţă, cum legea prevede alte organe responsabile cu punerea în aplicare a dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic şi Hotărârea nr. 447/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală.

A doua critică formulată de recurentul-pârât vizează soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, acesta apreciind că în mod greşit s-a constatat că nu poate fi reţinută inadmisibilitatea acţiunii, întrucât acordarea daunelor morale constituie consecinţa încălcării ilicite a unui drept subiectiv.

Considerând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi raportat la dispoziţiile art. 16, art. 1349 şi art. 1357 C. civ., recurentul-pârât a susţinut că nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu creat intimatei-reclamante de către Statul Român, atât timp cât obligaţia de acordare a compensaţiilor proprietarilor de păduri din arii protejate nu poate fi considerată o obligaţie neîndeplinită de acesta.

A subliniat că intimata-reclamantă nu a arătat care este fapta ilicită pe care ar fi săvârşit-o, pentru a putea fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală şi a apreciat că nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului numai pentru faptul că procedura administrativă de soluţionare a cererii părţii adverse a trenat mai mult timp.

A arătat că durata în timp a soluţionării unei cereri poate fi influenţată atât de complexitatea acesteia, cât şi de unele modificări legislative intervenite pe parcursul soluţionării şi, totodată, nu există niciun mijloc de probă din care să rezulte faptul că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a acţionat cu rea-credinţă, determinând prelungirea nejustificată în timp a soluţionării cererii intimatei-reclamate de acordare a despăgubirilor pentru imobilul teren în litigiu.

Ca atare, a susţinut că, în cauză, nu rezultă îndeplinirea cumulativă a celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale, respectiv fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă, prejudiciu şi vinovăţie, în sensul că fapta ilicită i-ar fi imputabilă.

Recurentul-pârât a menţionat şi că Statul Român, prin dispoziţiile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic a creat cadrul legislativ necesar alocării de la bugetul de stat a unor sume pentru acordarea unor compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamentele silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă.

Apreciind că nu este îndeplinită nici condiţia privind existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, recurentul-pârât a susţinut că, în speţă, răspunderea nu poate fi angajată întrucât, sub aspectul laturii subiective, fapta la care face referire intimata-reclamantă a fost săvârşită fără vinovăţie, iar, pe de altă parte, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu răspunde sub nicio formă şi nu poate acorda diverse despăgubiri, decât în cazul în care această răspundere este prevăzută în mod expres, prin legi speciale.

Astfel, recurentul-pârât a considerat că acţiunea în pretenţii a intimatei-reclamante faţa de Statul Român prin Ministerul Finanţelor este inadmisibilă, atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile legale de atragere a răspunderii administrativ-reparatorii a acestuia pentru eventuale prejudicii cauzate prin acte sau fapte administrative.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia recurată în ceea ce priveşte obligarea sa la plata de despăgubiri în cuantum de 30.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, arătând că, în speţă, cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale este disproporţionat faţă de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferinţelor şi atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale intimatei-reclamante.

A arătat că stabilirea întinderii daunelor morale în cazul răspunderii statului pentru erori judiciare este netăgăduit condiţionată de respectarea principiului acordării unei juste despăgubiri şi, prin urmare, nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul moral, atât timp cât nu avem la dispoziţie criterii la care ne putem raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui care se consideră îndreptăţit să formuleze o astfel de cerere.

Raportat la dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia litigiilor privind acordarea de daune morale, a susţinut că partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorităţii, iar, în cauză, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite.

Totodată, a arătat că, pentru ca instanţa să poată aplica criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirii, apare necesar ca persoana care pretinde daune morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate.

Recurentul-pârât a susţinut şi că, pentru ca satisfacţia materială obţinută să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei şi, prin urmare, trebuia evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, şi nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate; acest cuantum nu presupune stabilirea "preţului" suferinţelor fizice şi psihice ale intimatei-reclamante, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiile acestora pe toate planurile vieţii sale sociale.

Astfel, în opinia recurentului-pârât instanţa trebuia să analizeze cererea intimatei-reclamante raportat la toate aceste criterii, în sensul că nu este suficient să se analizeze numai consecinţele negative ale aplicării măsurii nelegale, ci şi legătura de cauzalitate dintre aceasta şi implicaţiile pe care le-a avut pe plan social şi profesional.

A mai arătat recurentul-pârât şi că întinderea daunelor morale este determinată prin apreciere, în temeiul unei motivaţii şi a unor argumente ce trebuie clar exprimate şi, deşi argumentele şi motivaţia menţionate nu operează cu elemente matematice, precise, probate ca atare, ca în cazul daunelor materiale, aceasta nu înseamnă că în materia daunelor morale funcţionează libera apreciere, fără o baza raţională de explicaţie care să dea şi posibilitatea unui control, în sistemul legal al controlului judiciar.

De asemenea, a subliniat că această aptitudine a instanţei de judecată trebuie exercitată în limitele analizării de către aceasta a unui probatoriu, pertinent şi util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, şi nu în lipsa acestuia, în ultima situaţie, hotărârea devenind susceptibilă de a fi criticată sub aspectul legalităţii.

În opinia recurentului-pârât, aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoană nu se poate face prin analogie cu alte situaţii reţinute în practica judiciară a instanţelor naţionale sau europene, pentru că, deşi criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ, percepţia consecinţelor morale sau ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o chestiune care se verifică diferit de la o persoană la alta.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia recurată din perspectiva obligării sale la plata cheltuielilor de judecată de 1.550 RON, arătând că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se poate afirma că şi în dreptul intern partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În esenţă, a susţinut că natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii, fiind vorba despre un prejudiciu material care poate fi dovedit prin documente justificative.

Ţinând seama de caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată care respectă regimul oricărei cereri adresate instanţei, a apreciat că şi pentru dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată trebuie respectate dispoziţiile art. 194 C. proc. civ.

Totodată, a arătat că, în acest sens, Curtea Constituţională a stabilit că, fără a interveni în raporturile dintre părţi, cenzurarea onorariului de către instanţă este posibilă, având în vedere că prin însuşirea acestuia potrivit hotărârii judecătoreşti pronunţate, creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă, dobândind totodată, caracter de opozabilitate faţă de partea potrivnică.

Recurentul-pârât a susţinut că aprecierea instanţei se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, cu activitatea desfăşurată de avocat, în ambele cazuri ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din data de 18 ianuarie 2021, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză în termen legal, intimata-reclamantă A., în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimata-reclamantă a arătat că recurentul-pârât a indicat în mod formal incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a dezvolta critici care să privească încălcarea sau aplicarea greşită a vreunei norme de drept material şi nici alte susţineri care să poată fi încadrate în vreuna dintre celelalte ipoteze prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, a apreciat că motivele referitoare la greşita stabilire a situaţie de fapt sau aprecierea eronată a probatoriilor administrate nu pot face obiectul analizei în faza procesuală a recursului, deoarece vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, neîncadrându-se în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe fondul recursului, a considerat că motivele acestuia sunt nefondate.

Astfel, a considerat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a fost corect tranşată în cauză, reţinându-se identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic civil, astfel cum acesta a fost depus judecăţii, iar reiterarea în recurs a aspectelor susţinute prin cererea de apel dovedeşte că partea adversă nu a înţeles cadrul procesual şi subtilităţile prezentului proces.

În ceea ce priveşte criticile vizând excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a arătat că ambele instanţe au reţinut în mod corect că răspunderea statului nu trebuie să fie prevăzută expres într-o dispoziţie legală din moment ce acţiunea în pretenţii a fost formulată atât în temeiul dreptului comun, cât şi al dispoziţiilor Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care se aplică cu prioritate.

Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs, privind obligarea recurentului-pârât la plata despăgubirilor în cuantum de 30.000 euro, intimata-reclamantă a apreciat că acesta nu cuprinde critici, referitoare la decizia instanţei de apel, care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nemulţumirile expuse în cererea de recurs ce vizează constatările instanţelor cu privire la condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale şi acordarea daunelor morale solicitate, precum şi aprecierea asupra cuantumului sumei, neputând constitui veritabile motive de recurs.

Cu privire la motivul de recurs ce vizează obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în apel, a arătat că instanţa în mod corect i-a acordat suma de 1.550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, ca efect al admiterii numai a apelului său.

Totodată, a apreciat că, raportat la valoarea obiectului cererii, complexitatea cauzei şi la activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama inclusiv de circumstanţele cauzei, onorariile percepute în ambele faze procesuale devin derizorii.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât la data de 11 februarie 2021 (astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosarul de recurs), iar acesta, cu depăşirea termenului legal, la data de 19 martie 2021, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi a celorlalte apărări formulate de către intimata-reclamantă.

Astfel, a apreciat că excepţia nulităţii recursului este nefondată, iar motivele de recurs, aşa cum au fost dezvoltate, pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit norma de drept material care reglementează situaţiile în care se poate atrage răspunderea civilă delictuală a Statului Român şi calitatea procesuală a acestuia în litigiile având ca temei de drept art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 563 şi următoarele C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Totodată, a reluat aspectele arătate prin cererea de recurs, care, în opinia sa, dovedesc că, în speţă, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă şi nici nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Cu privire la motivul de recurs ce priveşte obligarea sa la plata despăgubirilor în cuantum de 30.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, a arătat că art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia.

Reiterând susţinerile formulate prin cererea de recurs, a apreciat că, în speţă, cuantumul sumei acordate este disproporţionat faţă de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea şi evaluarea suferinţelor şi atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale intimatei-reclamante.

Prin rezoluţia din data de 15 februarie 2021, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., s-a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la data de 6 aprilie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., precum şi la cele ale art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, verificând cererea de recurs, se constată că, deşi recurentul-pârât a susţinut incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, cele arătate de către parte nereprezentând critici de nelegalitate a hotărârii recurate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Astfel, în dezvoltarea primului motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat cele reţinute de către instanţa de apel în sensul că, în cauză, dispoziţiile legale invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu îşi găsesc aplicabilitatea.

Recurentul-pârât a precizat că, în motivele de apel, a indicat în mod corect că obiectul cererii îl reprezintă suprafaţa de teren de 1.240,49 mp teren intravilan situat în Craiova, str. x, actualmente nr. 128A, fost nr. 122, fost str. x.

În cauză, analizând motivul de apel privind respingerea de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, curtea de apel a reţinut că au fost invocate o serie de dispoziţii din Codul silvic şi din Legea nr. 500/2001, care nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, cererea de restituire formulată de reclamantă neavând ca obiect suprafaţa de teren de 79,80 ha situată pe raza comunei Cireşu, judeţul Mehedinţi, ci suprafaţa de teren de 1.240,49 mp teren intravilan situat în Craiova, str. x, solicitată conform Legii nr. 1/2000, Legii nr. 247/2005 şi Legii nr. 163/2013.

Pentru a valida soluţia tribunalului cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, curtea de apel a avut în vedere că acţiunea intimatei-reclamante este una de acordare de despăgubiri pentru tergiversarea procedurii de restituire a terenului solicitat conform Legii nr. 1/2000, Legii nr. 247/2005 şi Legii nr. 163/2013 şi a apreciat că în mod temeinic şi legal tribunalul a constatat că Statul Român are calitate procesuală pasivă, întrucât intimata-reclamantă a invocat faptul că, prin activitatea necorespunzătoare a autorităţilor competente ale statului i-a fost cauzat un prejudiciu, deci există identitate între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul dedus judecăţii, iar verificarea calităţii procesuale nu presupune verificarea existenţei dreptului şi a obligaţiei corelative care intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, întrucât acest aspect constituie o chestiune de fond.

Or, recurentul-pârât nu a adus critici concrete acestui raţionament al curţii de apel, care prezintă argumentul esenţial pentru care instanţa a apreciat nefondat apelul părţii cu privire la respingerea de către tribunal a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ci a făcut trimitere la Codul silvic şi a redat mai multe prevederi legale care reglementează acordarea de compensaţii proprietarilor de păduri din arii protejate pentru produsele pe care aceştia nu le recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice.

Ca şi în faza apelului, deşi, într-adevăr, a menţionat că prezentul litigiu vizează suprafaţa de teren de 1.240,49 mp teren intravilan situat în Craiova, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a formulat susţineri cu privire la un alt imobil, ce nu formează obiectul prezentei cauze, respectiv suprafaţa de teren de 79,80 ha situată pe raza comunei Cireşu, judeţul Mehedinţi, şi a reluat cele arătate prin motivele de apel îndreptate împotriva soluţiei tribunalului de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, referindu-se la un alt imobil decât cel care făcut obiectul cererii de restituire formulate de către intimata-reclamantă şi a cărei soluţionare s-a pretins că a fost tergiversată, recurentul-pârât a formulat critici prin care a susţinut nesocotirea unor dispoziţii legale care nu au legătură cu prezenta pricină şi, ca urmare, o astfel de modalitate de redactare a motivelor de recurs nu se circumscrie exigenţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ce presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor date prin decizia recurată şi care, în mod evident, trebuie să se refere la pricina cu care a fost învestită instanţa.

De asemenea, nici arătate de către recurentul-pârât prin cel de-al doilea motiv de recurs - ce priveşte soluţia instanţei de apel cu referire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii - nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care aspectele dezvoltate în cuprinsul acestor critici reprezintă reiterarea celor susţinute prin motivele de apel şi, ca atare, nu pot fi apreciate ca fiind susceptibile de a fi circumscrise unor critici de nelegalitate a hotărârii recurate.

Curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că răspunderea statului nu trebuie să fie prevăzută în mod expres într-o dispoziţie legală, întrucât, în speţă, s-a formulat o acţiune în pretenţii întemeiată pe dreptul comun, adică pe dispoziţiile C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală şi nu există vreo prevedere legală care să interzică antrenarea răspunderii civile a Statului Român, dimpotrivă, statul şi instituţiile sale fiind primele chemate la respectarea drepturilor statornicite prin lege şi hotărâri judecătoreşti.

În speţă, susţinerile recurentului-pârât nu vizează argumentele pentru care instanţa de apel a validat soluţia tribunalului sub acest aspect, ci partea a reluat cele arătate şi prin cererea de apel cu privire la condiţiile ce trebuie întrunite pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, chestiuni care nu au legătură cu caracterul admisibil sau nu al cererii de chemare în judecată, ci vizează chiar fondul acţiunii, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

Or, prin motivele de recurs recurentul-pârât trebuia să indice, punctual, de ce sunt greşite considerentele instanţei de apel care sprijină soluţia adoptată, însă acesta, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanţă în faza procesuală a apelului, repune în discuţie aceleaşi aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel.

Prin cel de al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva obligării sale la plata despăgubirilor de 30.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, apreciind că acest cuantum este disproporţionat faţă de criteriile ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferinţelor şi atingerilor drepturilor fundamentale ale intimatei-reclamante.

Însă, în dezvoltarea acestor critici a expus consideraţii teoretice cu privire la modalitatea în care instanţa de judecată trebuie să aprecieze asupra prejudiciului moral, făcând trimitere la aprecierea probelor administrate, la obligaţia intimatei-reclamante de a proba atât existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei.

Procedând astfel, recurentul-pârât, pe de o parte, nu a arătat în mod clar care sunt erorile săvârşite de către instanţa de apel atunci când a decis obligarea sa la plata către intimata-reclamantă a despăgubirilor de 30.000 euro, iar, pe de altă parte, acesta tinde să critice modul în care au fost apreciate probele administrate în cauză, conduită nepermisă în faza procesuală a recursului care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei de control judiciar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cum instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces, instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Cu alte cuvinte, întrucât criticile recurentului-pârât ce privesc obligarea sa la plata despăgubirilor de 30.000 euro reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii instanţei de apel, acestea nu pot fi convertite în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, şi nu doar în cel invocat de către parte.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată din apel, în cuantum de 1.550 RON, susţinând o aplicare greşită a normelor de procedură în temeiul cărora partea care a pierdut procesul poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată şi a celor care permit instanţei să aprecieze asupra cuantumului acestora, în raport de valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Or, deşi o pretinsă încălcare a normelor de procedură poate fi analizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinerile recurentului-pârât nu pot fi încadrate în acesta [şi nici în vreun alt motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..], recurentul-pârât neindicând în ce mod instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale ce reglementează acordarea cheltuielilor de judecată şi rezumându-se, şi de această dată, la a reda consideraţii teoretice privind semnificaţia culpei procesuale a părţii care a pierdut procesul, natura juridică a cheltuielilor de judecată, dovada cheltuielilor de judecată, precum şi aprecierea instanţei asupra cuantumului acestora.

În plus, susţinerile vizând aprecierea instanţei asupra cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentat de onorariul avocatului nu pot fi reţinute ca reprezentând critici încadrabile în motivele de casare prevăzute de lege, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 3 din data de 20 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din data de 5 martie 2020, precum şi prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Astfel, prin decizia menţionată, Înalta Curte a stabilită că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, nu se poate proceda la o încadrare a susţinerilor formulate de către parte prin cererea de recurs în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., aspect de natură a determina incidenţa sancţiunii nulităţii recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cele invocate prin răspunsul la întâmpinare (depus la data de 19 martie 2021), prin care se aduce în discuţie o încălcarea de către instanţa de apel a normei de drept material care reglementează situaţiile în care se poate atrage răspunderea civilă delictuală a Statului Român şi calitatea procesuală în litigiile având ca temei de drept art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 563 şi următoarele C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum şi nesocotirea art. 425 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste susţineri, pe de o parte, au fost formulate după împlinirea termenului de motivare a recursului, astfel că faţă de acestea intervine sancţiunea reglementă de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, aceste invocări sunt formale, partea nearătând în concret nici de această dată care este eroarea săvârşită de către instanţa de apel.

Aşa fiind, cum criticile formulate de recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Totodată, având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză din perspectiva excepţiei nulităţii recursului, Înalta Curte reţine că nu se mai impune analiza pe fond a căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva deciziei civile nr. 2332 din data de 25 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.