Radio station liable for copyright royalties and playlists after appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 10.05.2017, reclamanta A. (B.) a chemat în judecată pe pârâta S.C. Tonight S.R.L. solicitând, în principal, obligarea acesteia la plata triplului remuneraţiilor legal datorate, cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrul II 2014 - trimestrul I 2017 pe postul C..

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor legal datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrul II 2014 - trimestrul I 2017 pe postul C.; plata penalităţilor pentru întârzierea la plata remuneraţiilor, calculate până la data de 16.09.2014; plata penalităţilor de întârziere până la data achitării efective; pentru perioada trimestrul II 2014 - trimestrul I 2017, să comunice câte un raport, în format scris şi electronic, cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de radio menţionat (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, promo, muzică de fundal) cu menţionarea pentru fiecare operă muzicală în parte a denumirii, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), datei şi orei difuzării şi durata radiodifuzării (min, sec); să înceteze activitatea de radiodifuzare a operelor muzicale pe postul de radio, fără a avea încheiată cu A. autorizaţie licenţă neexclusivă de utilizare a operelor muzicale pentru emisiuni de radio; plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1441 din 12.07.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V¬a civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 64.889,02 RON, reprezentând remuneraţii datorate titularilor drepturilor de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în perioada trim. I 2014 - trim. I 2017 (inclusiv) şi la plata sumei de 46.560 RON reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la 11.05.2018.

A obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere de la data de 12.05.2018 şi până la pronunţarea hotărârii şi să comunice reclamantei raportul cuprinzând lista operelor muzicale utilizate pe perioada în litigiu.

A respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată, şi a obligat pârâta la 1.300 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 101A din 23.01.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Tonight S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1441/12.07.2018 şi a încheierilor din data de 05.10.2017 şi din data de 21.12.2017, pronunţate de Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin aceeaşi decizie, apelanta pârâtă a fost obligată să plătească intimatei reclamante suma de 2.975 RON cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, pârâta Tonight S.R.L. a declarat recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut următoarele:

- instanţa de apel în mod greşit a respins criticile referitoare la respingerea de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei A.;

- reclamanta A. a introdus cererea de chemare în judecată în temeiul art. 145 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată [iar nu în temeiul art. 1231 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996 în forma iniţială], respectiv în baza gestiunii colective obligatorii; cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă de reclamanta A. în nume propriu, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci în numele autorilor pe care pretinde că îi reprezintă în baza unui mandat legal;

- instanţa a încălcat prevederile art. 1295 C. civ., art. 145 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, precum şi dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi art. 82 din Codul procedură. civilă;

- în mod nelegal instanţa de apel a respins criticile referitoare la antepronunţarea de către prima instanţa, constând în aceea că reclamanta, prin cererea introductivă, a formulat atât un petit privind obligarea pârâtei la remiterea rapoartelor cuprinzând, pentru fiecare post radio, lista operelor muzicale utilizate zilnic, cu menţionarea denumirii fiecărei opere muzicale utilizate, autorul fiecărei opere muzicale, data şi durata de radiodifuzare a fiecărei opere, cât şi o cerere în probatiune identică, astfel că, admiţând cererea în probatiune prin încheierea de şedinţă din 05.10.2017, practic prima instanţă s-a pronunţat şi cu privire la petitul formulat absolut identic de reclamantă;

- decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 293 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 295 din acelaşi Cod, prin raportare la obligaţia negativă instituită în sarcina judecătorului prin art. 42 alin. (1) pct. 1 C. civ.

- în mod nelegal instanţa de apel a trecut peste principiul legalităţii procesului civil, consacrat de art. 7 C. proc. civ. şi dreptul la apărare al recurentei consacrat de art. 13 din acelaşi cod, precum şi dreptul acesteia la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO, proclamând principiul aflării adevărului, ca principiu unic în procesul civil, deşi reclamanta a beneficiat de asistenţă juridică calificată şi a ales să procedeze ea însăşi de o asemenea manieră, respectiv să solicite şi în probaţiune şi ca pretenţie principală, obligarea pârâtei la depunerea aceloraşi înscrisuri;

- recurenta susţine că nu a beneficiat de un proces echitabil şi de un drept la apărare efectiv, în condiţiile în care instanţa de apel a statuat ca fiind legală încuviinţarea de către prima instanţă a cererii în probaţiune a reclamantei, încuviinţare de natură să soluţioneze pe fond şi petitul cererii de chemare în judecată formulat identic, privind obligarea pârâtei la depunerea la dosar a unor înscrisuri.

- decizia recurată este nelegală şi în ceea priveşte aprecierile instanţei de apel referitoare la sarcina probei pretenţiilor reclamantei, întreaga argumentaţie a instanţei de apel de la pag. 19-23 inversează însă, fără niciun temei legal, sarcina probei de la reclamantă la pârâtă, cu încălcarea evidentă a prevederilor art. 249 C. proc. civ. şi a principiului actor incumbit probatio, iar concluzia curţii de apel este nemotivată (art. 488 alin. (1) pct. 6), stabilindu-se în sarcina sa o obligaţie imposibil de executat;

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09 martie 2021, completul de filtru admis în principiu recursul declarat de pârâta Tonight S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 101/A din data de 23 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 6 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prioritar, întrucât prin motivele de recurs recurenta face trimiteri la forme ulterioare ale actului normativ de referinţă, se impune precizarea că, în prezenta decizie, trimiterile la prevederile Legii nr. 8/1996 vor viza forma legii în vigoare în perioada dedusă judecăţii în cauză, anume intervalul cuprins între trimestrul II 2014 şi trimestrul I 2017, pentru care reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor datorate titularilor de drepturi de autor ai operelor muzicale radiodifuzate pe postul C., în absenţa unei licenţe neexclusive obţinute în condiţiile legii; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la suportarea penalităţilor de întârziere.

Într-un prim motiv de recurs, fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine greşita respingere a criticilor sale din motivele de apel relative la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată, arătând în dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate că reclamanta A. a introdus cererea de chemare în judecată în temeiul art. 145 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată [iar nu în temeiul art. 1231 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996 în forma iniţială], respectiv în baza gestiunii colective obligatorii.

Pe de altă parte, a susţinut că cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă de reclamanta A. în nume propriu, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci în numele autorilor pe care pretinde că îi reprezintă în baza unui mandat legal, încălcând prevederile art. 1295 C. civ., ale art. 145 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, precum şi dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi art. 82 din Codul procedură. Civilă, unele dintre aceste critici fiind întemeiate pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aceste critici nu pot fi primite, întrucât Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a confirmat în mod corect calificarea dată de tribunal acestei excepţii invocate de către pârâtă, aceasta fiind analizată ca apărare de fond, date fiind argumentele dezvoltate de pârâtă în susţinerea ei

Astfel, pârâta a afirmat că reclamanta A. nu poate reprezenta autori ai căror opere le radiodifuzează, având în vedere că pe postul C. se difuzează exclusiv opere din folclorul autohton.

Înalta Curte constată că recurenta este în eroare cu privire la temeiul de drept pe care reclamanta l-a invocat în mod real în susţinerea acţiunii, întrucât, din analiza cererii de chemare în judecată, reiese că aceasta s-a prevalat de dispoziţiile art. 13 lit. g), art. 151, art. 43 alin. (2), art. 1231 alin. (1) lit. d) şi alin. (2), art. 1312 alin. (8), art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996 (forma în vigoare a legii, pentru perioada de referinţă), precum şi pe prevederile metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 43/7.12.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 93/2007, dar şi pe unele dispoziţii din noul C. civ. etc.

Date fiind argumentele pe care pârâta le-a susţinut cu privire la pretinsa lipsă a calităţii de reprezentant a reclamantei, Înalta Curte constată că în mod corect curtea de apel a confirmat calificarea dată de tribunal apărare de fond, înlăturând posibila valenţă a acesteia atât ca excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant (excepţia procesuală, de procedură, în sensul celor prevăzute de art. 82 din C. proc. civ.), cât şi ca excepţie a lipsei calităţii procesuale active, în exercitarea obligaţiilor legale ale judecătorului înscrise, între altele, în prevederile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Astfel, pentru analizarea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, era necesar ca recurenta-pârâtă să fi susţinut aspecte care nu vizează fondul dreptului, ci doar aspecte formale, în sensul unor neregularităţi de formă, anume lipsa dovezii calităţii A. pentru exercitarea dreptului de a sesiza instanţa de judecată în numele titularilor de drept de autor; o atare perspectivă ar fi fost incidentă însă, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată era formulată în condiţiile dreptului comun, ceea ce nu se verifică în speţă, cum corect a apreciat şi instanţa de apel, dată fiind incidenţa unor norme din legea specială în materie, Legea nr. 8/1996, inclusiv în privinţa dovezii calităţii de reprezentant.

Din perspectiva calităţii procesuale active era necesar ca pârâta să fi susţinut că reclamanta nu este titularul dreptului de a sesiza instanţa de judecată prin formularea cererii de chemare în judecată, însă se constată că şi acest aspect este străin de susţinerile sale în justificarea apărării analizate.

Or, câtă vreme pârâta a pretins că intimata-reclamantă nu poate solicita obligarea sa la plata remuneraţiilor pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul C., întrucât acestea nu fac parte din repertoriul gestionat de A., fiind vorba despre opere folclorice ce nu pot fi atribuite unui autor determinat, rezultă că aceasta a formulat apărări de fond prin care tindea la respingerea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi susţinerile recurentei referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederile art. 1295 C. civ., ale art. 145 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, precum şi dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi art. 82 din C. proc. civ., nefiind întrunite cerinţele niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi (8) din C. proc. civ., pe care recurenta şi-a întemeiat aceste critici.

Având în vedere că în speţă este vorba despre dreptul patrimonial de radiodifuzare, în mod corect curtea de apel a avut în vedere prevederile art. 1231 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, fiind vorba despre un drept supus, ca regulă, gestiunii colective obligatorii, care se exercită, prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, potrivit mecanismului descris de prevederile legale.

Ca atare, formulând cererea de chemare în judecată pentru a solicita obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor legal datorate pentru radiodifuzarea operelor muzicale de către recurentă, reclamanta şi-a exercitat un drept procesual propriu în îndeplinirea obligaţiilor sale de colector unic al acestor remuneraţii, în numele autorilor, titulari ai dreptului subiectiv valorificat în speţă, pe care îi reprezintă, în condiţiile legii, potrivit art. 123 alin. (1) şi art. 1231 alin. (2) din lege.

Înalta Curte constată că recurenta, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, s-a raportat la variante normative ulterioare ale Legii nr. 8/1996 decât cea incidentă în cauză, anume la dispoziţiile art. 145 alin. (1) lit. d) şi alin. (2), dintr-o formă ulterioară a legii.

Această pretenţie, în cazul în care utilizatorul nu a obţinut autorizaţie licenţă neexclusivă pentru radiodifuzare, este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, potrivit celor prevăzute de art. 139 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 8/1996, în virtutea unei legitimări procesuale active a organismului de gestiune colectivă, izvorând din dispoziţia legală însăşi:

"(1) Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleaşi solicitări pot fi formulate în numele şi pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociaţiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens. (...)"

Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi criticile recurentei privitoare la greşita soluţionare a motivului de apel referitor la pretinsa antepronunţare a tribunalului prin încuviinţarea cererii reclamantei, potrivit încheierii din 5.10.2017, atacată în mod explicit cu apel, de a se pune în vedere pârâtei să depună la dosar rapoartele cuprinzând, pentru fiecare post radio, lista operelor muzicale utilizate zilnic, cu menţionarea denumirii fiecărei opere muzicale utilizate, autorul fiecărei opere muzicale, data şi durata de radiodifuzare a fiecărei opere, cererea de probaţiune suprapunându-se unuia dintre petitele cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte apreciază că susţinerea referitoare la antepronunţarea primei instanţe asupra unuia dintre capetele de cerere formulate prin admiterea acestei probe, era aptă de a fi valorificată de către pârâtă prin formularea, în condiţiile legii, a unei cereri de recuzare a judecătorului de la prima instanţă, potrivit art. 44 alin. (2) din C. proc. civ., normă care nu constituie decât o aplicare particulară a regulii generale prevăzute de art. 178 alin. (2) şi alin. (3) lit. b) din acelaşi cod, cu privire la regimul juridic de invocare a nulităţilor relative a actelor de procedură.

Având în vedere că legea pune la dispoziţia părţilor o anumită formă de procedură pentru exercitarea unui drept procesual, partea are obligaţia de a face uz de acea cale procedurală, în condiţiile şi termenele prevăzute de lege, astfel cum, cu valoare generală, stabileşte art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. drept urmare, se apreciază că partea nu avea opţiunea de a recurge la invocarea acestei neregularităţi abia prin promovarea căii de atac împotriva soluţiei date pe fond, chiar în condiţiile în care a apelat în mod explicit şi încheierea de şedinţă prin care proba a fost admisă, întrucât o atare conduită are ca efect încălcarea regulii specialia generalibus derogant.

Pe de altă parte, încheierea de încuviinţare a probelor este o încheiere cu caracter interlocutoriu, iar nu o încheiere premergătoare (în sensul distincţiilor arătate la art. 235 din C. proc. civ.), astfel încât, în privinţa acestora, nu sunt incidente prevederile art. 466 alin. (4) din acelaşi cod, normă care prevede că nu pot fi atacate cu apel decât odată cu fondul, regulă aplicabilă numai în privinţa încheierilor cu caracter preparatoriu sau premergătoare.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că la termenul la care a fost încuviinţată această probă, pârâta, prin apărătorul prezent, nu s-a opus, solicitând doar emiterea unei adrese oficiale către pârâtă în sensul cerut de reclamantă.

În sfârşit, pe acelaşi temei - art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - şi referitor la aceleaşi rapoarte anterior menţionate, recurenta a susţinut că nu a beneficiat de un proces echitabil şi de un drept efectiv la apărare, în condiţiile în care instanţa de apel a statuat ca fiind legală încuviinţarea de către prima instanţă a cererii în probaţiune a reclamantei, încuviinţare de natură să soluţioneze pe fond şi petitul cererii de chemare în judecată formulat identic, privind obligarea sa de depunere la dosar a unor înscrisuri.

Nici aceste critici nu pot fi primite, având în vedere că în raport cu ansamblul cererilor şi apărărilor formulate în cauză, încuviinţarea acestei cereri răspundea nu numai solicitării reclamantei în îndeplinirea de către pârâtă a unei obligaţii stabilite de lege în sarcina sa, în calitate de utilizator - art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 - ci corespundea unei cercetări reale şi efective şi a apărării de fond formulate în cauză de pârâta însăşi, în condiţiile în care aceasta a susţinut în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei că a radiodifuzat exclusiv opere folclorice.

În acelaşi timp, instanţa de apel nu a considerat ca dovedite pretenţiile reclamantei prin aplicarea prevederilor art. 295 din C. proc. civ., ci prin examinarea tuturor celorlalte probe administrate în cauză (licenţele emise de CNA şi prezumţiile indicate de curtea de apel decurgând din prevederile legale), în conformitate cu regulile prevăzute de art. 264 din C. proc. civ.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a răsturnat sarcina probei, întrucât nu a stabilit în pentru pârâtă obligaţia de a dovedi afirmaţiile reclamantei, ci, într-o corectă aplicare a art. 249 din C. proc. civ., a reţinut că era obligaţia acesteia de a dovedi că radiodifuzează exclusiv opere folclorice.

Prevederile art. 249 conform cărora "cel ca face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", sunt aplicabile atât în privinţa reclamantului către trebuie să îşi probeze pretenţiile deduse judecăţii, cât şi în privinţa pârâtului care, pentru susţinerile din apărare, trebuie să se supună regulii actori incumbit probatio, ca titular al acelor susţineri.

Întrucât pârâta a arătat că nu difuzează opere protejate nu putea fi obligată să facă dovada unui fapt negativ, ci, în apărare, era ţinută să facă dovada faptului negativ vecin şi conex - anume să demonstreze ce opere muzicale a radiodifuzat efectiv în perioada de referinţă a litigiului, finalitate ce era posibilă prin punerea în sarcina acesteia a depunerii la dosar a rapoartelor conţinând informaţiile arătate la art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, într-o corectă aplicare a regulilor procedurale şi prin fundamentarea unui raţionament logico-juridic bazat pe situaţia de fapt constatată în cauză şi normele de drept incidente, a reţinut şi demonstrat, în concordanţă cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., că pârâta nu şi-a dovedit apărările.

Drept urmare, a concluzionat că pârâta va suporta consecinţele imposibilităţii de a-şi proba susţinerile, întrucât, din culpa sa, nu mai deţine playlistele şi nu le-a depus în termenul legal la A., în îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 8/1996, obligaţii pe care avea îndatorirea de a le cunoaşte şi respecta, faţă de obiectul său de activitate; o atare concluzie a instanţei de apel corespunde principiilor nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii) şi nemo auditur propriam turpitudinem allegans (sau neinvocarea propriei culpe în executarea unei obligaţii).

Ca atare, se constată că nu se verifică în cauză nici neregularităţile de ordin procedural susţinute de recurentă în contextul acestor ultime critici din memoriul de recurs, întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtă.

La solicitarea intimatei-reclamante, în baza art. 453 din C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta în etapa recursului, conform dovezii depuse la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Tonight S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 101/A din data de 22 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă Tonight S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON către intimata-reclamantă A., B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2021.