State liability for judicial error requires explicit finding of illegal deprivation of liberty, not mere acquittal

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 17 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 750.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru paguba cauzată prin privarea sa nelegală de libertate de la data de 19 decembrie 2011 până la data de 05 iunie 2012.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 87 din 26 martie 2019, Tribunalul Arad, secţia civilă a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 201 din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 87 din 26 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 201 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi schimbarea în tot a hotărârii Curţii de Apel Timişoara şi, implicit, a Tribunalului Arad şi, drept consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În cuprinsul cererii de recurs a dezvoltat următoarele critici:

Recurentul-reclamant a arătat că hotărârile instanţei de fond şi de apel au fost date cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.

Instanţele anterioare, în motivarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată şi a apelului, au invocat decizia nr. 15/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, arătând că acţiunea nu poate fi admisă decât în condiţiile în care, prin hotărârea definitivă de achitare, se constată în mod explicit caracterul nelegal al măsurii privative de libertate.

Recurentul-reclamant a apreciat că această motivare este contrară literei şi spiritului legii.

Astfel, a arătat că instanţa care a pronunţat hotărârea de achitare, conform dispoziţiilor art. 399 C. proc. pen., are obligaţia de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive aflate în curs, dacă acestea sunt sau nu legale, şi nu cu privire la măsurile preventive care nu sunt în curs. La momentul pronunţării horărârii de achitare (22.02.2018), arată recurentul, faţă de acesta nu mai era în curs nicio măsură preventivă, astfel încât instanţa de apel nu putea, explicit, să spună ceva despre perioada de arestare preventivă. Dar pronunţând explicit achitarea, pe considerentul lipsei de vinovăţie, este explicită constatarea nelegalităţii privării sale de libertate.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 139/A din 22.02.2018, practic şi explicit a infirmat acuzaţiile aduse de DIICOT prin rechizitoriu, ceea ce echivalează cu infirmarea şi constatarea nelegalităţii arestării preventive, din moment ce nu există vinovăţie în ceea ce îl priveşte pe reclamant. O persoană nevinovată şi arestată în aceste condiţii este supusă unei măsuri preventive nelegale, şi nu netemeinice.

Desfiinţarea în totalitate a rechizitoriului (actului de acuzare) şi a încheierilor care priveau măsura arestării preventive prin decizia nr. 139/A/22.02.2018, care statuează irevocabil nevinovăţia reclamantului, nu poate avea altă semnificaţie decât aceea că măsura arestării nu avea bază legală.

Pronunţându-se achitarea reclamantului pe temeiul lipsei de vinovăţie, acesta apreciază că este evident că au fost practic desfiinţate toate actele procedurale, începând cu ordonanţa procurorului de reţinere, continuând cu încheierile prin care s-a luat, respectiv s-a prelungit, arestarea preventivă, şi terminând cu hotărârea primei instanţe prin care a fost condamnat la 2 ani cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În esenţă, arată acesta, este mai mult decât evident că soluţia de achitare este explicită în ceea ce priveşte nelegalitate privării sale de libertate.

În concluzie, recurentul-reclamant consideră că limitele şi rigorile interpretării logico-juridice ar fi total nesocotite dacă s-ar putea susţine că detenţia executată în baza unui titlu desfiinţat definitiv, retroactiv şi în totalitate este legală.

5. Apărările formulate în cauză

Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice pentru intimatul-pârât Statul Român, a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a solicitat respingerea căii de atac şi menţinerea deciziei instanţei de apel ca fiind temeinică şi legală.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât, solicitând respingerea apărărilor acestuia.

6. Procedura de filtru

În respectarea procedurii reglementate de dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat în cauză, raport care fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 04 iunie 2020, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., completul de filtru a suspendat judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 201 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, până la soluţionarea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept care a format obiectul dosarului nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 54 din 14 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost admisă sesizarea formulată în dosarul nr. x/2016 şi s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunţate în cererile formulate în temeiul art. 538 din C. proc. pen..".

Prin rezoluţia din 26 octombrie 2020, în temeiul art. 415 alin. (3) C. proc. civ., completul de filtru a dispus, din oficiu, repunerea cauzei pe rol şi a fixat termen la data de 09 decembrie 2020, fără citarea părţilor, pentru analiza admisibilităţii în principiu a recursulului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 201 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Prin încheierea din 09 decembrie 2020, completul de filtru a dispus continuarea procedurii de filtrare a recursului şi a acordat termen la data de 10 februarie 2021, fără citarea părţilor.

Prin încheierea din 10 februarie 2021, completul de filtru a admis în principu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 201 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen pentru judecarea căii de atac la data de 06 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Reclamantul A. a solicitat despăgubiri în cuantum de 750.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii pentru paguba cauzată prin privarea sa nelegală de libertate în perioada 19 decembrie 2011 - 05 iunie 2012.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată a arătat că prin decizia penală nr. 139/A din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, s-a dispus, în mod definitiv, achitarea sa, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen., pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii a fost justificată de recurentul-reclamant prin faptul că prin decizia penală nr. 139/A din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, au fost infirmate acuzaţiile aduse de DIICOT prin rechizitoriu, ceea ce echivalează cu infirmarea şi constatarea nelegalităţii arestării preventive, din moment ce nu există vinovăţie în ceea ce îl priveşte pe reclamant.

Recurentul-reclamant apreciază că desfiinţarea în totalitate a rechizitoriului (actului de acuzare) şi a încheierilor care priveau măsura arestării preventive prin decizia nr. 139/A/22.02.2018, care statuează irevocabil nevinovăţia reclamantului, nu poate avea altă semnificaţie decât aceea că măsura arestării nu avea bază legală.

În motivarea cererii de recurs se mai arată că instanţele anterioare, în motivarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată şi a apelului, au invocat decizia nr. 15/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, arătând că acţiunea nu poate fi admisă decât în condiţiile în care, prin hotărârea definitivă de achitare, se constată în mod explicit caracterul nelegal al măsurii privative de libertate. Recurentul-reclamant apreciază că această motivare este contrară literei şi spiritului legii.

Art. 539 C. proc. pen., invocat de către reclamant ca temei al acţiunii sale, reglementează o procedură specială pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate a persoanei în cursul procesului penal şi stabileşte că "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei ".

Prin textul de lege citat, legiuitorul a reglementat un drept la despăgubire pentru prejudiciul material şi/sau moral, în caz de privare nelegală de libertate, săvârşită în cursul procesului penal, stabilind, prin norma specială, ca despăgubirea să se producă în anumite condiţii, expres prevăzute de lege.

Norma în discuţie se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la libertate şi siguranţă, precum şi cu art. 9 C. proc. pen. care redă, întocmai, conţinutul art. 5 din Convenţie şi care, în alin. (5), stabileşte că "orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege".

Prin urmare, se observă că atât normele legale interne, cât şi norma europeană, condiţionează dreptul la despăgubire de absenţa unei baze legale care să legitimeze arestarea în discuţie şi de necesitatea stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate.

Aşadar, prin normele procesual penale înscrise în art. 539 C. proc. pen., legiuitorul a condiţionat repararea pagubei de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate prin ordonanţa procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz.

Această condiţionare dă naştere, în sarcina organelor judiciare anterior menţionate, unei obligaţii de a se pronunţa, prin încheieri/hotărâri definitive, cu privire la caracterul legal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă

Critica recurentului-reclamant, în sensul că hotărârile instanţei de fond şi de apel au fost date cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., critică ce poate fi analizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Astfel, se reţine faptul că instanţele anterioare au interpretat corect dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. prin prisma dezlegării obligatorii date prin decizia în interesul legii nr. 15/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, potrivit cărora "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate."

În considerentele acestei decizii se menţionează că standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, caz în care, din probatoriul administrat, trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c). Rezultă că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate.

Totodată, în cuprinsul aceleiaşi decizii, se mai reţine că prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen. legiuitorul a prevăzut obligaţia pentru organele judiciare penale de a verifica legalitatea măsurilor preventive dispuse în cauză, în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive asupra fondului cauzei, fapt reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (decizia nr. 48 din 16 februarie 2016 şi decizia nr. 271 din 10 mai 2016). Aşadar, organele judiciare penale au obligaţia de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesităţii şi proporţionalităţii) în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în fiinţă.

De asemenea, împotriva încheierilor prin care instanţa dispune asupra măsurilor preventive pot formula contestaţie inculpatul şi procurorul. Instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei are obligaţia de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate, putând dispune oricare dintre soluţiile prevăzute de lege. Totodată, încheierile prin care aceste organe judiciare dispun cu privire la măsurile preventive sunt motivate sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte legalitatea luării, prelungirii ori menţinerii acestora.

În final, dacă măsura preventivă privativă de libertate se menţine până la soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa învestită cu soluţionarea acesteia este obligată să facă o nouă evaluare cu privire la legalitatea măsurii preventive, conform dispoziţiilor art. 399 alin. (1) C. proc. pen.. Rezultă aşadar că organele judiciare penale au obligaţia de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate. Or, pornind de la această premisă legală, care se verifică şi în practica instanţelor, se reţine că instanţele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) C. proc. pen..

Un argument în plus în acest sens este şi dispoziţia din art. 541 alin. (2) C. proc. pen., prin care se prevede că acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierii organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. În fine, pentru situaţia în care o persoană ar fi reţinută/arestată în afara oricărui cadru legal, respectiv în cursul procesului, cu toate fazele acestuia (urmărire penală, cameră preliminară, judecată sau executare), vor fi incidente dispoziţiile C. pen. care sancţionează aceste fapte ca infracţiune, respectiv infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 205 C. pen..

Or, în această situaţie, caracterul nelegal al reţinerii/arestării se constată chiar în cadrul procesului penal în care se anchetează respectiva infracţiune.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, de vreme ce, în cauză, nu s-a constatat caracterul nelegal al privării de libertate prin ordonanţă a procurorului, prin încheiere sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, acest caracter nelegal nu poate fi dedus din hotărârea de achitare, motiv pentru care nu pot fi acordate despăgubiri pentru privarea de libertate.

Astfel, pentru existenţa dreptului la despăgubire nu are relevanţă dacă ulterior inculpatul este achitat definitiv pentru infracţiunea pentru care s-a dispus măsura privativă de libertate, astfel cum susţine recurentul-reclamant, acest aspect putând fi, eventual, luat în considerare la stabilirea cuantumului despăgubirilor, şi nu la existenţa dreptului, deoarece art. 539 C. proc. pen. nu condiţionează dreptul la despăgubire de stabilirea nevinovăţiei persoanei respective.

În speţa dedusă judecăţii, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile stabilie de lege pentru a se constata existenţa unei privări nelegale de libertate, deoarece prin decizia penală de achitare nr. 139 din 22.02.2017 a Curţii de Apel Alba - Iulia nu s-a stabilit caracterul nelegal al reţinerii şi arestării preventive.

Totodată, în condiţiile în care nici în cuprinsul hotărârii de achitare şi nici printr-un act jurisdicţional anterior nu s-a reţinut faptul că măsurile preventive au fost dispuse în mod ilegal, nu prezintă relevanţă faptul că acestea nu mai erau în curs la momentul pronunţării deciziei instanţei penale de apel.

Prin urmare, critica recurentului-reclamant, în sensul că la momentul pronunţării horărârii de achitare faţă de acesta nu mai era în curs nicio măsură preventivă, astfel încât instanţa penală de apel nu putea să spună ceva despre perioada de arestare preventivă, dar pronunţând achitarea, pe considerentul lipsei de vinovăţie, este explicită constatarea nelegalităţii privării sale de libertate, apare ca fiind o critică nefondată.

În cuprinsul deciziei penale nr. 139/A din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, s-a reţinut faptul că, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., actele de urmărire penale relevau existenţa indiciilor că acesta a avut ca preocupare activităţi ilicite în legătură cu contrabanda de ţigări, fapt ce a determinat luarea şi menţinerea măsurilor preventive privative, acte pe care Curtea de Apel Alba Iulia le-a apreciat ca fiind justificate şi legale la momentul luării acestora.

Aşadar, în speţă nu se poate vorbi despre o constatare explicită a caracterului nelegal al măsurii preventive, ci despre existenţa unor suspiciuni obiective care au determinat luarea măsurilor preventive şi menţinerea acestora, acestea dovedindu-se ca fiind legale raportat la momentul aplicării acestora atât din punct de vedere al legalităţii, al probelor existente la acel moment, cât şi al stadiului procesual.

În concluzie, în lipsa constatării caracterului nelegal al măsurii preventive, instanţele de fond şi de apel nu s-au putut substitui organelor de cercetare penală şi instanţelor de judecată penale în a stabili acest caracter nelegal, deoarece aceasta ar fi presupus o încălcare a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate prin care s-a dispus luarea măsurilor preventive privative de libertate şi menţinerea acestora. Aceasta în condiţiile în care la momentul luării măsurilor preventive şi menţinerii acestora, oportunitatea şi legalitatea au fost analizate de instanţele de judecată în cadrul procesului penal în repetate rânduri.

Prin urmare, se constată că reclamantul nu poate invoca în favoarea sa dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., nefiind întrunite condiţiile cerute de textul de lege menţionat pentru ca acesta să obţină repararea pagubei solicitate pentru faptul că, în cursul procesului penal, a fost, în opinia sa, privat în mod nelegal de libertate.

Rezultă, aşadar, că atât timp cât nu s-a stabilit caracterul nelegal al măsurii preventive, nici prin hotărârea de achitare şi nici prin hotărârile instanţelor penale care au cenzurat legalitatea măsurii arestării preventive a reclamantului, nu se poate angaja răspunderea Statului român în temeiul art. 539 C. proc. pen., deoarece, în cauză, lipseşte situaţia premisă impusă de această normă legală.

Dat fiind că prin art. 539 alin. (2) C. proc. pen. legiuitorul a reglementat condiţiile de angajare a răspunderii statului pentru toate situaţiile în care titularul acţiunii a fost arestat nelegal, teza recurentului-reclamant potrivit cu care instanţa de apel ar fi trebuit să ignore acest text de lege şi să aprecieze că este în competenţa sa să reaprecieze legalitatea măsurii arestării preventive, raportat la norma convenţională reprezentată de art. 5 din CEDO, cu ignorarea în cauză a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti penale, contrar prevederilor art. 28 C. proc. pen., nu poate fi validată, instanţa civilă neputându-se transforma într-o "instanţă de casaţie" a hotărârilor penale.

O atare susţinere, prin care se pledează pentru o extindere a condiţiilor în care poate fi constatată nelegalitatea unei măsuri privative de libertate, tinde, în realitate, să scoată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare de sub actualul regim constituţional şi legal de reglementare, care este unul condiţionat, ignorând faptul că această limitare îşi are originea în chiar voinţa legiuitorului constituţional (art. 52 din Constituţie) a cărui conformitate cu prevederile art. 5 din CEDO a fost deja analizată de către instanţa de contencios constituţional, dar şi de către instanţa supremă.

În aceste circumstanţe, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii şi a deciziei nr. 15/2018 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, nefiind incident motivul de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în contextul în care reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor cerute de textele legale menţionate pentru a beneficia de despăgubiri pentru perioada privării sale de libertate.

Sub un alt aspect, se reţine faptul că, la data de 03 martie 2021, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 161 pronunţată în dosarul nr. x D/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, a statuat că este neconstituţională soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare conform art. 16 lit. a), d) C. proc. pen. sau achitarea.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată:

"Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."

Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale nu se aplică în cauza de faţă întrucât la momentul pronunţării soluţiei de către instanţa de recurs (06 aprilie 2021) nu era încă publicată în Monitorul Oficial al României.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 201 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., reţinând culpa sa procesuală, fiindu-i respins recursul, recurentul-reclamant trebuie considerat parte căzută în pretenţii, motiv pentru care se va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 201 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 aprilie 2021.