Forest land revindication precluded by positive effect of res judicata regarding prior ownership adjudication

Şedinţa publică din data de 1 aprilie 2021

asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi la 9 septembrie 2015, sub numărul x/2015, reclamanta RNP-Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Olteniţa, S.C. A. S.R.L., S.C. Docuri S.A. şi Municipiul Olteniţa, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul forestier proprietatea publică a Statului Român, situat în tarlaua T 87, respectiv: Consiliul Local al Municipiului Olteniţa terenul în suprafaţă de 246.511,10 mp., pârâta S.C. A. S.R.L. suprafaţa de 19.988,897 mp. cu număr cadastral x, cumpărată de la CL Olteniţa prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/27.07.2007 şi pârâta S.C. Docuri S.A. suprafaţa de 20.000 mp., cu număr cadastral x, cumpărată de la CL Olteniţa prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/13.06.2008.

În subsidiar, reclamanta a solicitat următoarele:

- rectificarea Cărţii Funciare nr. 3703/Olteniţa, cu nr. cadastral x pentru suprafaţa de 286.500.00 mp. (28.65 ha);

- rectificarea Cărţii Funciare nr. 4003/Olteniţa, cu nr. cadastral x pentru suprafaţa de 286500.00 mp. (28.65 ha);

- anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.07.2007 încheiat între Consiliul Local Olteniţa - în calitate de vânzător şi pârâta S.C. A. S.R.L. - în calitate de cumpărător pentru suprafaţa revendicată.

- anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.06.2008, încheiat între Municipiul Olteniţa - în calitate de vânzător şi S.C. Docuri S.A.

La 1 octombrie 2015 Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, respectiv AJFP Călăraşi a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a revendicat terenul, solicitând şi constatarea nulităţii actelor de vânzare către cele două societăţi pârâte, solicitând şi constatarea nulităţii actelor de vânzare către cele două societăţi pârâte a acestor terenuri forestiere din domeniul public al statului.

La 20 aprilie 2017 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către Statul Român.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 552 din 14.06.2017, Tribunalul Călăraşi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în cererea în revendicare invocată de către pârâta Docuri S.A. Galaţi şi, în consecinţă, a respins acţiunea în revendicare formulată de către reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi împotriva pârâtei Docuri S.A. Galaţi pentru lipsa calităţii procesuale active.

A respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâta Docuri S.A. Galaţi în cererile privind anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2008 şi în rectificare Carte funciară şi de către pârâţii Municipiul Olteniţa şi Consiliul Local al Municipiului Olteniţa, în tot.

A respins în totalitate acţiunea formulată de către reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi în contradictoriu cu pârâţii Docuri S.A. Galaţi, A. S.R.L. Bucureşti, Municipiul Olteniţa şi Consiliul Local al Municipiului Olteniţa şi cu Statul Român.

A respins cererea de intervenţie formulată de către Statul Român.

A admis în parte cererea de cheltuieli judecată a pârâtei Docuri S.A. Galaţi şi, în consecinţă, a fost obligată reclamanta RNP Romsilva- Direcţia Silvică Călăraşi către aceasta la plata sumei de 84.998,63 RON cheltuieli judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 235A din 27 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi; a admis apelul declarat de reclamanta R.N.P. Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi şi apelul incident formulat de pârâta S.C. Docuri S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, astfel: A admis excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2524/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea contractului de vânzare cumpărare nr. x din 13.06.2008 şi a respins acest capăt de cerere, în contradictoriu cu pârâta S.C. Docuri S.A., ca fiind inadmisibil, efect al autorităţii de lucru judecat; a fost obligată reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva la plata către pârâta S.C. Docuri S.A. a sumei de 21.100 RON, cheltuieli de judecată în primă instanţă, compusă din 1.100 RON onorariu expert şi 20.000 RON onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Au fost obligaţi apelanţii Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva la plata către apelanta S.C. Docuri S.A. a sumei de 10.000 RON, cheltuieli de judecată în apel, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin decizia civilă nr. 437 din 27 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile formulate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, împotriva deciziei civile nr. 235A din 27 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza, pentru o nouă judecată, Curţii de Apel Bucureşti.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

Prin decizia nr. 1892A din 2 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în rejudecare, a admis apelurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi, de pârâta S.C. Docuri S.A. şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi împotriva sentinţei civile nr. 552/14.06.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva;

- a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa cererii având ca obiect declararea nulităţii absolute a contractului nr. x/2008 şi a respins cererea formulată de reclamant şi cererea de intervenţie principală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru autoritate de lucru judecat;

- a obligat reclamanta RNP Romsilva şi intervenientul principal Statul Român să plătească pârâtei S.C. Docuri S.A. suma de 21.100 RON reprezentând cheltuieli de judecată;

- a menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de Romsilva şi a cererii de intervenţie principală formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice;

- a obligat apelanţii Romsilva şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publică să plătească apelantei S.C. Docuri S.A. suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

6. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1892A din 2 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, au declarat recurs reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva -Direcţia Silvică Călăraşi şi intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta RNP-Romsilva, Direcţia Silvică Călăraşi a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:

1. Hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare pronunţate de Înalta Curte. În acest sens, recurenta arată că, prin decizia menţionată anterior, se reţine calitatea procesuală activă a RNP Romsilva care a formulat acţiunea în revendicare şi se subliniază că instanţa de apel trebuie să analizeze fondul acţiunii în revendicare imobiliare prin compararea titlurilor de proprietate. Însă, după casare, instanţa de apel reţine puterea de lucru judecat în raport de sentinţa nr. 1843/2004, pronunţată de Judecătoria Olteniţa, precum şi faptul că Înalta Curte recunoaşte, în decizia nr. 2524 din 16 septembrie 2019, efectele sentinţei civile anterior menţionate prin care s-a constatat dreptul de proprietate al Consiliul Local Olteniţa asupra unei suprafeţe de teren agricol extravilan de aproximativ 67 ha, din care face parte şi terenul din prezenta cauză.

Susţine că interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material constă în faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că sentinţa civilă nr. 1843/2004, pronunţată într-o acţiune în constatare, are autoritate de lucru judecat şi poate paraliza acţiunea în realizare, respectiv prezenta acţiune în revendicare, iar Consiliul Local Olteniţa, deşi este organ deliberativ, neavând patrimoniu, poate fi proprietar.

Învederează că instanţa de apel reţine, în mod greşit, şi că efectul puterii de lucru judecat vizează soluţia pronunţată în acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare.

Consideră că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit decizia civilă nr. 2524 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că, în această decizie, instanţa supremă nu se pronunţă cu privire la motivul de nulitate contând în faptul că vânzătorul din contractele de vânzare-cumpărare, Consiliul Local Olteniţa, nu poate fi proprietar, ci se reţine că nu s-a invocat un element nou după pronunţarea sentinţei civile nr. 1843/2004 care să schimbe condiţiile de analiză a dreptului de proprietate al statului. În opinia recurentului, acest element nou este prezenta acţiune în revendicare imobiliară care presupune compararea titlurilor de proprietate, comparare ce nu a fost făcută de instanţa de apel.

Apreciază că nu există autoritate de lucru judecat sub aspectul cauzei întrucât în decizia nr. 2524 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost analizat motivul de nulitate absolută al lipsei calităţii de proprietar al Consiliului Local Olteniţa, în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Cu referire la dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 16 din Legea nr. 26/1996, art. 1, art. 6, art. 11 şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, precum şi la decizii de speţă ale Înaltei Curţi, arată că terenurile în litigiu, cuprinse în amenajamentele silvice sunt proprietate publică a statului, administrată de RNP Romsilva.

2. Instanţa de apel, interpretând şi aplicând greşit normele de drept material deduse judecăţii, a constatat că în dosarul finalizat cu sentinţa nr. 1843/2004, pronunţată de Judecătoria Olteniţa, au fost prezentate aceleaşi dovezi şi invocate aceleaşi temeiuri de drept, respectiv amenajamentele silvice drept dovadă a dreptului de proprietate publică a statului, ca în prezentul litigiu. Cu referire la înscrisurile administrate în dosarele finalizate prin pronunţarea sentinţei nr. 1843 din 29 noiembrie 2004 de Judecătoria Olteniţa, care nu a avut la bază un document real de stabilire a unui drept de proprietate în favoarea consiliului local şi deciziei nr. 2524 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care reţine puterea de lucru judecat numai sub aspectul nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi a intabulării, arată că, în speţă, dovada proprietăţii publice nu se poate face decât printr-o acţiune în revendicare imobiliară prin compararea titlurilor de proprietate.

3. Afirmă că acţiunea în revendicare este importantă pentru că tinde să recunoască fondul dreptului, nu doar faptul posesiei şi presupune o consultare a titlurilor de proprietate.

4. Consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care a statuat că proprietarul unui teren nu poate opta între aplicarea legilor fondului funciar şi a dreptului comun în materie; în speţă, Legea nr. 18/1991, ca lege specială, înlătură aplicarea dreptului comun.

Prin decizia atacată a fost admisă greşit excepţia autorităţii de lucru judecat şi din perspectiva faptului că, în prezent, terenul revendicat este înregistrat în evidenţele OCPI Călăraşi ca teren forestier proprietate publică a Statului Român, iar terenul ce face obiectul dosarului finalizat prin sentinţa civilă nr. 1843 din 29 noiembrie 2004 a Judecătoriei Olteniţa este în categoria agricol intravilan, adresa OCPI avută în vedere în acel dosar nefiind reală. Apreciază că sentinţa menţionată nu poate modifica regimul juridic al terenului, ci doar constată un drept de proprietate preexistent anului 1986, care trebuie valorificat conform prevederilor Legii nr. 18/1991, astfel că nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat în faţa unei acţiuni în revendicare.

5. Sub acelaşi aspect, arată că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi din punct de vedere al obiectului cererilor de chemare în judecată.

În continuarea memoriului de recurs este prezentată situaţia de fapt din speţă şi argumentele pentru care recurenta apreciază că cererea de chemare în judecată trebuie admisă.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi a formulat următoarele critici:

Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost greşit admisă întrucât obiectul cererilor de chemare în judecată, finalizate prin sentinţa civilă nr. 1843 din 29 noiembrie 2004 a Judecătoriei Olteniţa şi decizia nr. 2524 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost de constatare nulitate act şi acţiune în constatare, iar prezentul dosar are ca obiect acţiune în revendicare. Sentinţa civilă nr. 1843/2004 pronunţată de Judecătoria Olteniţa în dosarul nr. x/2004 nu modifică regimul juridic al terenului aflat în litigiu, ci constată un drept de proprietate preexistent anului 1986, pentru un teren ce ar fi trebuit retrocedat conform prevederilor Legii nr. 18/1991. Arată că sentinţa menţionată anterior a constatat dreptul de proprietate al Consiliului Local Olteniţa pentru un teren agricol intravilan, în timp ce terenul revendicat în prezentul dosar este teren forestier proprietate publică a Statului Român. Referitor la decizia nr. 2524/2014 a instanţei supreme, obiectul acestei cereri a fost constatarea unei nulităţi absolute, iar în prezenta cauza se solicită anularea contractelor de vânzare-cumpărare, cele două nulităţi având regimuri juridice distincte, prin urmare nici această hotărâre nu poate avea autoritate de lucru judecat.

Revendicarea imobiliară este acţiunea reală prin care RNP prin Direcţia Silvica Călăraşi cere să i se recunoască un drept de proprietate asupra terenului forestier înregistrat în Amenajamentul silvic UP III Frasin Ulmeni, unităţile amenajistice 5,6,7, de care a fost deposedată. Aceleaşi solicitări le-a avut şi Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin cererea de intervenţie promovată.

7. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 04 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta RNP - Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi împotriva deciziei civile nr. 1892A din 2 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la 18 martie 2021, în şedinţă publică.

8. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate, intimata S.C Docuri S.A a solicitat, în principal, nulitatea recursurilor declarate în cauză, iar în subsidiar, respingerea acestora, ca nefondate, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta reclamantă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva -Direcţia Silvică Călăraşi a opinat că recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi este întemeiat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, reclamanta a promovat o acţiune în revendicare a unui teren forestier despre care susţine că este proprietate publică a statului fiind inclus în amenajamentele silvice asupra cărora exercită un drept de administrare.

Ea s-a îndreptat împotriva Consiliului Local Olteniţa şi împotriva a două societăţi comerciale, pârâte în cauză, care au cumpărat de la autoritatea publică locală suprafeţe din acest teren, solicitând şi constatarea nulităţii contractelor de cumpărare.

Pretenţiile reclamantei sunt susţinute şi de intervenientul Statul român prin reprezentantul său legal, Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică asupra fondului forestier.

Autorul societăţilor cumpărătoare, pârâtul Consiliul Local Olteniţa opune reclamantei sentinţa civilă nr. 1843/2004 a Judecătoriei Olteniţa prin care s-a constatat dreptul de proprietate al Consiliului Local cu privire la suprafaţa de 670.862,50 mp.

De asemenea, într-un litigiu anterior finalizat prin pronunţarea deciziei nr. 2524/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, instanţa reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei nr. 1834/2004 pronunţată de Judecătoria Olteniţa în legătură cu dreptul de proprietate al vânzătorului. În acest sens a constatat că vânzătorul din contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită, autoritate publică de stat, şi-a înscris dreptul de proprietate privată în cartea funciară, acesta fiind un drept constituit în condiţiile Legii nr. 18/1991, constatat prin hotărâri de consiliu local ca făcând parte din patrimoniul local şi confirmat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. S-a reţinut în considerentele deciziei Înaltei Curţi că hotărârea judecătorească care constată dreptul de proprietate privată al vânzătorului a fost pronunţată în contradictoriu cu cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate publică, iar această hotărâre definitivă şi irevocabilă faţă de terţi, categorie în care se includ reclamanta şi instanţa, are putere de lucru judecat, adică statuările sale nu mai pot fi puse în discuţie, nu mai pot fi rediscutate, deoarece, în caz contrar, se încalcă principiul securităţii şi certitudinii juridice, principii consacrate atât de dreptul naţional, prin art. 1200 alin. (4) din C. civ., cât şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia atacată, Curtea de apel a respins acţiunea în nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. x/2008 reţinând efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, respectiv identitatea de părţi, obiect şi cauză, cauza de nulitate invocată în ambele cazuri fiind apartenenţa imobilului înstrăinat la domeniul public.

Referitor la acţiunea în nulitatea contactului de vânzare cumpărare nr. x/27.07.2007 încheiat între Consiliul Local Olteniţa - în calitate de vânzător şi pârâta S.C. A. S.R.L, faţă de care nu s-a reţinut, în lipsa unor motive de apel care să permită o astfel de analiză, autoritatea de lucru judecat în manifestarea ei negativă, Curtea de apel a constatat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu mai permite rediscutarea aspectelor privind proprietatea publică a statului şi că vânzătorul nu ar fi proprietar.

Similar, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, prin decizia recurată în prezent s-a constatat că reclamanta a invocat dreptul de proprietate publică arătând că, pentru ca terenul revendicat să fie proprietatea Consiliului Local Olteniţa sau al Municipiului Olteniţa, era necesar a se uza de prevederile art. 36 şi următoarele din Legea nr. 18/1991 şi că, potrivit prevederilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este interzisă trecerea terenurilor forestiere din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul privat al acestora prin hotărâre a consiliului local. A reţinut instanţa de apel că aceste aspecte au fost tranşate prin decizia nr. 2524/2014 a Înaltei Curţi, expusă mai sus, reclamanta neputând susţine în prezenta cauză, decât cu încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, aspecte contrare celor statuate prin hotărâre judecătorească irevocabilă. De vreme ce, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, căreia i s-a dat eficienţă în decizia Înaltei Curţi, s-a reţinut existenţa dreptului în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, a apreciat că nu se mai impune a se proceda la operaţiunea de comparare a titlurilor pentru a se verifica care dintre acestea a fost emis cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale referitoare la constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate.

Prin prima critică formulată de recurenta Romsilva se invocă încălcarea dispoziţiilor deciziei de casare prin care se sustine ca s-ar fi dispus rejudecarea cauzei pe fondul acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate şi nu prin reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Critica, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Astfel, este de reţinut că prin decizia Înaltei Curţi nr. 437 din 27 februarie 2019, cauza a fost trimisă spre rejudecare, constatându-se, contrar celor reţinute de instanţa de apel în primul ciclu procesual că intervenientul Statul Român, prin reprezentant, a formulat cerere având ca obiect revendicarea terenului aflat în litigiu şi că reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva justifică legitimarea procesuală activă în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008, coroborate cu cele ale art. 4 alin. (1) şi (3) din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare şi cu cele ale art. 1 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva.

În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1843/2004, pronunţată de Judecătoria Olteniţa, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Local Olteniţa în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, constatându-se dreptul de proprietate al reclamantului asupra unei suprafeţe de teren de aproximativ 67 ha., din care face parte terenul din prezenta cauză. Având în vedere că prin decizia civilă nr. 2524/16 septembrie 2014, decizie în raport de care a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, s-a statuat în sensul că nu s-a făcut dovada că terenul vândut la licitaţie publică era, la momentul vânzării, în proprietatea publică a statului, Înalta Curte a apreciat că, în prezenta cauză, nu mai pot fi rediscutate aspectele invocate de reclamantă şi de intervenient în sensul că terenul ar fi fost proprietatea publică a statului, fiind scos din circuitul civil, şi că vânzătorul nu ar fi fost proprietar. De asemenea, a reţinut că reclamanta şi intervenientul nu au invocat vreun element nou intervenit după pronunţarea sentinţei civile menţionate care să schimbe condiţiile de analizare a dreptului de proprietate al statului, elementele de fapt şi de drept pe care se sprijină cererea de declarare a nulităţii contractului fiind aceleaşi ca la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1843/2004.

Totodată, verificând dezlegările date de instanţa de apel criticilor privitoare la capetele de cerere prin care s-a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/27 iulie 2007 şi nr. x/13 iunie 2008, prin care s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 46/2008, art. 861 din C. civ. şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul nerespectării procedurii de trecere a terenurilor aflate în proprietatea publică a statului din domeniul public în domeniul privat, Înalta Curte a constatat că aceste susţineri vizează aspecte de nevalabilitate a titlului vânzătorului cu referire la care s-a constatat existenţa autorităţii de lucru judecat iar recurenţii nu au dezvoltat, în concret, motive de nelegalitate care să vizeze dezlegările instanţei de apel sub aspectul analizat, nefiind suficientă reiterarea susţinerilor din cererile de sesizare a primei instanţe.

Prin urmare, învestită fiind cu motivul de recurs referitor la nerespectarea deciziei de casare care ar fi dispus analiza, în rejudecare, a acţiunii în revendicare pe fond prin compararea titlurilor, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respectat îndrumările instanţei de control judiciar şi a soluţionat pe fond revendicarea. În acest sens, a aplicat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în privinţa recunoaşterii calităţii de proprietar a Consiliului local asupra terenului în litigiu, cu consecinţa infirmării dreptului de proprietate actual al statului, acesta fiind motivul pentru care a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în revendicare. Prin urmare, autoritatea de lucru judecat nu a fost reţinută în cauză cu efectul extinctiv, preremptoriu al excepţiei procesuale, ci ca un mijloc de probă în analiza pe fond a titlurilor exhibate de părţi, care a dus la dovedirea existenţei dreptului de proprietate al pârâtului.

În baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material constând în faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că sentinţa civilă nr. 1843/2004, pronunţată într-o acţiune în constatare, are autoritate de lucru judecat şi poate paraliza acţiunea în realizare, respectiv prezenta acţiune în revendicare, în condiţiile în care Consiliul Local Olteniţa, organ deliberativ, fără patrimoniu, nu poate fi proprietar.

Învederează că instanţa de apel a constatat, în mod greşit, şi că efectul puterii de lucru judecat vizează soluţia pronunţată în acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare, întrucât prin decizia civilă nr. 2524 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie instanţa supremă nu s-a pronunţat cu privire la cauza de nulitate contând în faptul că vânzătorul din contractele de vânzare-cumpărare, Consiliul Local Olteniţa, nu poate fi proprietar în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, ci reţine că nu s-a invocat un element nou după pronunţarea sentinţei civile nr. 1843/2004 care să schimbe condiţiile de analiză a dreptului de proprietate al statului. În opinia recurentei, acest element nou este prezenta acţiune în revendicare imobiliară care presupune compararea titlurilor de proprietate, comparare ce nu a fost făcută de instanţa de apel.

Critica este nefondată.

Astfel, în ceea ce priveşte acţiunea în nulitatea contractelor, prin decizia de casare din ciclul procesual anterior s-a reţinut că, referitor la aspectele de nevalabilitate a titlului vânzătorului cu referire la care s-a constatat existenţa autorităţii de lucru judecat recurenţii nu au dezvoltat, în concret, critici de nelegalitate referitoare la nulitatea contractelor de vânzare cumpărare. Prin urmare, cele învederate de recurentă nu mai pot constitui obiect de analiză în rejudecare, indiferent de cauza de nulitate invocată. astfel că statuările instanţelor de fond din primul ciclu procesual sub acest aspect au intrat în puterea lucrului judecat.

În ceea ce priveşte aplicarea în procesul de comparare a titlurilor de proprietate a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prin care s-a dat prevalenţă titlului pârâtei paralizându-se acţiunea în revendicare iniţiată de reclamantă, instanţa de recurs reţine următoarele:

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 astfel:, (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre."

Potrivit art. 431 C. proc. civ.: "Efectele lucrului judecat: (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi) întrucât ceea ce se urmăreşte este evitarea contrazicerilor nu doar între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, ci şi între dispozitivul unei hotărâri şi considerentele alteia care a rezolvat un aspect litigios ce are legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii sau evitarea contrazicerilor între aşa numitele considerente decizorii ale hotărârilor (cele care conţin intrinsec soluţii). Este relevantă însă, în această situaţie, în considerarea relativităţii lucrului judecat, identitatea de părţi din ambele procese.

Aplicând aceste consideraţii teoretice în speţa dedusă judecăţii, se constată că acţiunea în revendicare presupune verificarea calităţii de proprietar a părţilor aflate în conflict.

Or, asupra calităţii Consiliului Local de proprietar al terenului în litigiu a statuat jurisdicţional o instanţă chiar în contradictoriu cu Statul român, care, în prezent, contestă cele dezlegate în litigiul anterior şi pretinde această calitate pentru el însuşi, prin efectul legii, invocând ca temei de drept substanţial dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 16 din Legea nr. 26/1996, art. 1, art. 6, art. 11 şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, potrivit cărora terenurile în litigiu, cuprinse în amenajamentele silvice sunt proprietate publică a statului, administrată de RNP Romsilva.

Toate aceste aserţiuni referitoare la natura juridică a terenului inclus în amenajamentele silvice, precum şi la imposibilitatea constituirii dreptului de proprietate în patrimoniul unei autorităţi deliberative, puteau şi trebuiau să fie prezentate în litigiul anterior care a avut ca obiect constatarea existenţei acestui drept. Statul Român, prin reprezentanţii săi, nu îşi poate invoca propria culpă procesuală constând în faptul că nu s-a apărat corespunzător în litigiul în care, în contradictoriu cu el, Consiliul local a pretins că este proprietarul terenului aflat la dispoziţia sa în baza Legii nr. 18/1991 şi a obţinut pe cale judiciară o atare recunoaştere. Chiar dacă titlul de proprietate al Consiliului local este reprezentat de o hotărâre declarativă şi nu constitutivă de drepturi, cum a susţinut recurenta, aceasta a fost pronunţată în contradictoriu cu Statul român astfel că efectul pozitiv al auturităţii de lucru judecat acţionează, în ceea ce îl priveşte, cu forţa probantă a unei prezumţii absolute ce nu poate fi răsturnată prin statuări contrare într-un litigiu paralel.

A arătat recurenta că sentinţa nr. 1843/2004 a Judecătoriei Olteniţa nu a avut la bază un document real de stabilire a unui drept de proprietate în favoarea Consiliului local, înscrisul ce a constituit mijlocul principal de probă necorespunzând realităţii. Susţinerea este nerelevantă faţă de raţionamentul expus anterior, o hotărâre judecătorească fiind prezumată a spune adevărul până la infirmarea prin căi extraordinare de atac de reformare sau retractare, ce nu au fost utilizate în cauză.

A menţionat recurenta că decizia nr. 2524/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţine puterea de lucru judecat numai sub aspectul nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi al intabulării, nu şi în privinţa acţiunii în revendicare imobiliare prin compararea titlurilor de proprietate.

Aserţiunea este corectă, însă nu infirmă judecata instanţei de apel care, reţinând excepţia autorităţii de lucru judecat sub latura negativă doar în privinţa unuia dintre contractele de vânzare cumpărare, a efectuat, în analiza acţiunii în revendicare, o judecată proprie asupra incidenţei dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., considerând că aspectele decisive din considerentele celor două hotărâri care consfinţesc dreptul de proprietate al Consiliului Local Olteniţa asupra terenului revendicat se impun în prezenta cauză şi împiedică o statuare contrară.

Recurenta consideră că acţiunea în revendicare, ce tinde să recunoască fondul dreptului, nu doar faptul posesiei, presupune o consultare a titlurilor de proprietate şi că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că proprietarul unui teren nu poate opta între aplicarea legilor fondului funciar şi a dreptului comun în materie, iar în speţă Legea nr. 18/1991, ca lege specială, înlătură aplicarea dreptului comun.

Critica este, de asemenea, nefondată în condiţiile în care, reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, corect instanţa de apel nu a mai procedat la aplicarea propriu zisă a dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 în favoarea uneia dintre părţi, astfel că decizia în interesul legii menţionată de recurentă nu este incidentă în cauză.

Totodată, se invocă o lipsă de identitate a obiectului, susţinând recurenta că, în prezent, terenul revendicat este înregistrat în evidenţele OCPI Călăraşi ca teren forestier proprietate publică a Statului Român, iar terenul ce face obiectul dosarului finalizat prin sentinţa civilă nr. 1843 din 29 noiembrie 2004 a Judecătoriei Olteniţa era evidenţiat în categoria agricol intravilan, adresa OCPI avută în vedere în acel dosar nefiind reală. Consideră că sentinţa menţionată nu poate modifica regimul juridic al terenului, ci a constatat un drept de proprietate preexistent anului 1986, care trebuia valorificat conform prevederilor Legii nr. 18/1991, astfel că nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat în faţa unei acţiuni în revendicare.

Prin această aserţiune, recurenta reiterează, în realitate, cele susţinute anterior în sensul că natura terenului nu a fost corect stabilită în litigiul referitor la constatarea dreptului de proprietate, însă această împrejurare nu tinde la a dovedi existenţa unui alt obiect asupra căruia poartă judecata. Faptul că dreptul de proprietate ar fost recunoscut în favoarea Consiliului local printr-o aplicare greşită a Legii nr. 18/1991, se constituie într-o critică de nelegalitate a hotărârii anterioare opozabilă recurentei, în calitate de reprezentant al părţii litigante din acel litigiu, astfel cum s-a menţionat anterior, neputând fi cenzurată cu efectul pretins de recurentă în litigiul pendinte, acela al înlăturării autorităţii de lucru judecat, întrucât ar infirma puterea obligatorie a acelei hotărâri, care se impune părţilor între care a fost pronunţată.

Cu privire la neîndeplinirea condiţiei triplei identităţi din punct de vedere al obiectului cererilor de chemare în judecată, astfel cum s-a arătat, ea a fost reţinută în acţiunea în nulitatea contractului de vânzare pentru care s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat sub efectul său negativ. Nu se cere îndeplinirea acestei condiţii în privinţa revendicării, odată ce s-a reţinut efectul pozitiv al celor statuate anterior cu privire la calitatea de proprietar a pârâtului asupra terenului pretins de reclamantă.

Aceeaşi susţinere a fost formulată, într-o primă critică, şi de recurentul intervenient Statul Român, care a arătat că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost greşit admisă întrucât obiectul cererilor de chemare în judecată, finalizate prin sentinţa civilă nr. 1843 din 29 noiembrie 2004 a Judecătoriei Olteniţa şi, respectiv, decizia nr. 2524 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost de constatare nulitate act şi acţiune în constatare, iar prezentul dosar are ca obiect acţiune în revendicare.

Recurentul confundă autoritatea de lucru judecat sub aspectul său negativ, care vine să preîntâmpine contrazicerile între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, cu cea sub aspect pozitiv, cu privire la care, astfel cum s-a arătat anterior, nu se cere o identitate de obiect şi cauză. Or, în privinţa acţiunii în revendicare, ceea ce s-a reţinut este efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, referitor la recunoaşterea calităţii de proprietar al pârâtei asupra terenului revendicat, nu cel negativ care ar fi impus existenţa triplei identităţi.

Mai consideră recurentul intervenient, formulând o critică similară cu cea a recurentei reclamante, că prin sentinţa civilă nr. 1843/2004 pronunţată de Judecătoria Olteniţa în dosarul x/2004 nu se poate modifica regimul juridic al terenului aflat în litigiu, ci doar se reţine un drept de proprietate preexistent anului 1986, pentru un teren ce ar fi trebuit retrocedat conform prevederilor Legii nr. 18/1991. Arată că sentinţa menţionată anterior a constatat dreptul de proprietate al Consiliului Local Olteniţa pentru un teren agricol intravilan, în timp ce terenul revendicat în prezentul dosar este teren forestier proprietate publică a Statului Român.

Astfel cum s-a arătat anterior, în analiza recursului reclamantei, această critică nu poate fi valorificată întrucât nu constituie un argument prin care se infirmă autoritatea de lucru judecat reţinută în cauză, ci reprezintă un aspect de nelegalitate al sentinţei pronunţate în anul 2004, în care intervenientul a fost parte, acela fiind cadrul procesual în care putea fi analizat, nefiind permisă efectuarea controlului judiciar de legalitate al unei hotărâri judecătoreşti pe cale incidentală, într-un litigiu ulterior.

Recurentul intervenient mai susţine şi că obiectul deciziei nr. 2524/2014 a Înaltei Curţi a fost constatarea unei nulităţi absolute, iar în prezenta cauza se solicită anularea contractelor de vânzare-cumpărare, cele două nulităţi având regimuri juridice distincte, ignorând, pe de o parte, faptul că nu mai poate readuce în analiza instanţei de recurs capetele de cerere privind acţiunea în nulitate, faţă de decizia de casare din ciclul procesual anterior, iar, pe de altă parte, că lipsa identităţii de cauză juridică este nerelevantă în mecanismul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reţinut în cauză.

Sustinerea recurentului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, că prin acţiunea în revendicare imobiliară promovată solicită recunoaşterea dreptului de proprietate pe care îl deţine în baza legii asupra terenului forestier înregistrat în Amenajamentul silvic, va fi inlaturată întrucat nu ţine cont de împrejurarea că, astfel cum s-a arătat anterior, a fost parte în procesul în care s-a statuat asupra dreptului de proprietate al terenului revendicat în favoarea unei alte entităţi juridice, iar hotărârea irevocabilă are un efect obligatoriu inter partes, ce nu poate fi înlăturat decât prin retractarea acesteia, calitatea de proprietar odată stabilită, nemaiputând fi repusă în discuţie în cadrul unei alte judecăţi.

Ca atare, faţă de reclamantă şi de intervenient, ca reprezentanţi ai statului, parte în acel litigiu, hotărârea de constatare a dreptului de proprietate al Consiliului Local Olteniţa, pronunţată în contradictoriu cu Statul român, le este opozabilă şi are putere obligatorie, împiedicându-i pe aceştia să mai conteste cele statuate sau să prezinte dovada contrară, astfel cum este îngăduit terţilor faţă de care o hotărâre judecătorească are semnificaţia unui fapt juridic, cu valoarea unui simplu mijloc de probă, motiv pentru care susţinerile ce ţin de substanţa dreptului pretins şi care ar infirma conţinutul acelei hotărâri nu mai pot fi deduse unei alte judecăţi distincte.

Pentru aceste considerente, nu se poate reţine nesocotirea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

În baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga pe recurenţi la plata, în solidar, către intimata-pârâtă S.C. Docuri S.A. a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu avocaţial, redus proporţional cu volumul activităţii în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Călăraşi şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, împotriva deciziei nr. 1892 din 2 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenţi la plata, în solidar, către intimata-pârâtă S.C. Docuri S.A. a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 aprilie 2021.