Tort claim over unlawful enforcement quashed and remanded for failure to address merits; cross-appeal inadmissible as unreasoned.

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Braşov, secţia I civilă sub numărul de mai sus, la data de 26.06.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii B. S.A. prin preşedinte C., C., D., E., F., G.; H.; I.; J.; K., L., Cabinet de avocat M., M., Biroul executorului judecătoresc N. şi N. să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata următoarelor sume: 890.435 EURO reprezentând venitul din chirie pe perioada 01.09.2016-01.04.2025, rămasă neexecutată din contractul de închiriere nr. x/2015 (103 luni x 8645 euro/lună), ca urmare a blocării accesului chiriaşului la bunul închiriat în baza planului de pază avizat nelegal prin fapta ilicită pârâţilor; 2.409.358 RON reprezentând penalităţi de întârziere de 0,3%/zi de întârziere, calculate conform contractului de închiriere nr. x/2015 pentru neîncasarea chiriei în perioada 01.09.2016-31.05.2019, penalităţi de care ar fi beneficiat reclamanta dacă se întârzia plata chiriei şi obligarea pârâţilor la plata penalităţilor în continuare până la data plăţii efective şi integrale a sumelor reprezentând chiriile din perioada 01.09.2016 şi până la data plăţii efective;164.800 RON reprezentând impozit aferent imobilelor ce fac obiectul contractului de locaţiune, datorat Biroului Impozite şi Taxe Locale al Primăriei Municipiului Târgu-Secuiesc, pentru perioada 01.09.2016-01.04.2025, rămasă neexecutată ca urmare a blocării accesului chiriaşului la bunul închiriat, în baza planului de pază avizat nelegal prin fapta ilicită a pârâţilor; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă 231/S/04.11.2019, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a inadmisibilităţii cererii şi a lipsei de interes, invocate de pârâţi, a respins cererea pârâtei B. S.A. de anulare a încheierii de şedinţă din 22.07.2019 privind acordarea facilităţilor pentru reclamantă la plata taxei judiciare de timbru, a respins ca inadmisibile cererile formulate de S.C. B. S.A. - societate dizolvată în dosarul de faţă, a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., Cabinetul de avocat M. şi Biroul executorului judecătoresc N., ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., M. şi N., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 284/Ap/2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, a fost respins apelul declarat de apelanta B. împotriva sentinţei civile 231S/04.11.2019, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, şi cererile formulate de această apelantă în calea de atac, respectiv a fost respins apelul declarat de apelata S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile 231S/04.11.2019 şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 28.10.2019, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 284/Ap/2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâta B..

Recursul declarat de recurenta reclamantă.

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă a invocat următoarele critici:

- în mod greşit, instanţa de apel nu a menţionat în dispozitivul hotărârii faptul că împotriva deciziei pronunţate în apel se poate exercita calea de atac a recursului;

În acest sens, recurenta a susţinut că dispoziţiile art. 483 din C. proc. civ. stabilesc că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j) din C. proc. civ. or, cererii de faţă îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 95 punct 1 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 94 punct l lit. k) din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului revenind Înaltei Curţi, conform deciziei nr. 18/2018 privind soluţionarea recursului în interesul legii, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

- analiza incompletă a criticilor sale din apel întemeiate pe dispoziţiile art. 222, art. 13 şi art. 174 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a analizat critica sa prin care s-a invocat nesocotirea de către tribunal a dreptului său la apărare, la termenul de judecată din 28.10.2019, ca efect al respingerii cererii pentru amânarea judecăţii formulată la termenul menţionat, respectiv, ca efect al modalităţii în care prima instanţă a înţeles să supună dezbaterii şi să soluţioneze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., Cabinetul de avocat M. şi Biroul executorului judecătoresc N.;

- încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil al recurentei şi greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 222 şi art. 13 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor anterior menţionaţi, invocată din oficiu în şedinţa din 28.10.2019, a fost soluţionată la acelaşi termen, fără ca reclamanta să fie citată pentru a putea răspunde excepţiei.

Recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă, deşi a respins cererea sa de amânare a judecăţii, nu a rămas în pronunţare pe această excepţie şi nu i-a acordat posibilitatea să formuleze concluzii scrise pe aceasta chestiune, ci a soluţionat excepţia pronunţându-se asupra ei la acelaşi termen, aspect ignorat de instanţa de apel.

- ignorarea limitelor devoluţiunii stabilite prin cererea sa de apel, apelul nefiind limitat la anumite soluţii ale primei instanţe din dispozitivul sentinţei apelate, astfel că, instanţa de apel era datoare să dea eficienţă juridică dispoziţiilor art. 477 alin. (2) din C. proc. civ.

- hotărârea atacată nu cuprinde, în considerentele sale, argumentele de fapt şi de drept pe care se întemeiază silogismul judiciar, ca efect al omisiunii instanţei de apel de a analiza integral motivele sale de apel vizând încălcarea dreptului său la apărare, respectiv, a soluţiei dată criticii din apel, care a vizat omisiunea primei instanţe de a proceda la comunicarea notelor scrise depuse de pârâta B. S.A. şi a înscrisurilor ataşate acestora;

- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 149 şi art. 13 din C. proc. civ. ca efect al omisiunii de comunicare a înscrisurilor depuse de S.C. B. S.A., cu consecinţa imposibilităţii recurentei de a se apăra în raport cu aceste înscrisuri.

- aplicarea greşită în speţă, prin decizia recurată, a prevederilor art. 425 lit. b) din C. proc. civ., din perspectiva caracterului contradictoriu al considerentelor sentinţei apelate;

În acest sens, recurenta precizează că deşi a invocat, în apel, caracterul contradictoriu al următoarelor considerente:

"Tribunalul reţine că s-a produs o tulburare în fapt şi în drept a chiriaşului, în condiţiile art. 1793-1794 din C. civ., prin invocarea de către asociaţia pârâtă a dreptului de proprietate asupra bunului închiriat în patrimoniul B. S.A., pe baza sentinţei penale menţionate", respectiv, "Tribunalul constată că asociaţia pârâtă nu a pretins un drept de proprietate propriu asupra bunului închiriat, ci fundamentat pe dispoziţiile sentinţei penale în patrimoniul S.C. B. SA", instanţa de apel a omis să analizeze această critică, reţinând că reclamanta nu indicat considerentele contrare, deşi era obligată să analizeze acest motiv de apel şi să îl soluţioneze, în limitele prevăzute de art. 477 din C. proc. civ.

- decizia atacată este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu a răspuns, în mod real, criticilor sale vizând fondul raportului juridic litigios, omiţând să analizeze faptele, probele şi argumentele în drept invocate de către reclamantă în susţinerea criticilor deduse judecăţii, circumscrise soluţiei de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv, a avut în vedere motive străine de natura apelului reclamantei;

Susţine recurenta că instanţa de apel a procedat la reluarea raţionamentului instanţei de fond şi a aceloraşi considerente contradictorii criticate în apel, fără a răspunde argumentelor din apelul pe care l-a formulat, în care a susţinut că faptele ilicite imputate pârâţilor sunt diferite, ele vizând formularea unei cereri de executare silită nelegală, înregistrarea şi efectuarea unei executări silite nelegale, comunicarea nelegală a unor somaţii şi blocarea accesului chiriaşului la bunul închiriat.

Or, instanţa de apel a realizat o analiză care nu s-a raportat la toate elementele din situaţia cauzei, ceea ce a dus la un raţionament incomplet şi lipsit de logică.

În opinia recurentei, considerentele referitoare la teoria evicţiunii sunt total străine de obiectul cauzei, deoarece evicţiunea trebuia analizată în contextul în care sentinţa penală ar fi fost pusă în aplicare de către titularul dreptului şi în contextul opozabilităţii acestei hotărâri faţă de reclamantă, aspecte criticate în apel şi cărora nu li s-a răspuns.

Or, lipsa unei analize, concrete şi complete, care s-ar fi impus a fi realizată de instanţa de apel, a motivelor de apel, echivalează cu o lipsă a motivelor pe care se întemeiază soluţia pronunţată de către această instanţă.

- instanţa de fond a încadrat greşit fapta ilicită a pârâţilor ca fiind evicţiune, întrucât, în cauza de faţă, pârâţii Asociaţia şi membrii consiliului director al acesteia (foşti acţionari ai S.C. B. S.A. - societate radiată) nu aveau şi nu au avut niciodată vreun drept asupra bunului imobil ce era în proprietatea reclamantei, astfel că nu puteau să o evingă.

De asemenea, instanţa de apel a denaturat caracterul acţiunii realizând o eronată aplicare a dispoziţiilor de drept material aplicabile pricinii, orientând cercetarea judecătorească spre zona evicţiunii fără a fi investită cu o astfel de cerere.

Susţine recurenta, sub acest aspect, că s-a ignorat faptul că sentinţa penală nr. 232/2006, pronunţată de Judecătoria Câmpina, nu este opozabilă S.C. A. S.R.L., întrucât aceasta nu a fost parte în dosarul penal, respectiv, faptul că asociaţii fondatori ai asociaţiei pârâte nu au avut vreo calitate în dosarul penal invocat, astfel că sentinţa penală menţionată nu a reprezentat niciodată un titlu de creanţă împotriva sa şi nici în favoarea acţionarilor fostei societăţi S.C. B. S.A..

Precizează, totodată, că efectul radierii S.C. B. S.A., la data de 15.10.2013, a constat în pierderea calităţii acesteia de persoană juridică, aspect statuat prin mai multe hotărâri judecătoreşti, respectiv: sentinţa civilă nr. 755 din 22.02.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, decizia civilă nr. 726 din 22.03.2010 a Curţii de Apel Cluj, decizia civilă nr. 3361 din 30.102014 a Înaltei Curţi, decizia civilă nr. 721/Ap din 22.10.2014 a Curţii de Apel Braşov şi sentinţa nr. 347/2013 a Tribunalului Specializat Cluj.

În consecinţă, recurenta susţine că, ulterior datei anterior menţionate, nu mai putea fi evinsă în baza sentinţei penale nr. 232/2006 a Judecătoriei Câmpina, nici de S.C. B. S.A. (care nu mai exista), nici de către acţionarii acestei societăţi, aşa cum eronat s-a reţinut în decizia recurată, întrucât pârâţii foşti acţionari ai S.C. B. S.A. nu au calitatea de succesori ai acestei societăţi, astfel că aceştia niciodată nu au avut, nu au dobândit şi nu puteau pretinde vreun drept asupra bunurilor în legătură cu care doar au săvârşit fapte ilicite.

În cauză, s-a ignorat faptul că, deşi S.C. B. S.A. era radiată, pârâţii (inclusiv Asociaţia) au pretins un drept propriu al Asociaţiei asupra imobilelor executate silit, în calitate de pretinsă continuatoare a acesteia a S.C. B. S.A., calitate în care Asociaţia a promovat cererea de executare silită urmată de somaţia prin care s-a cerut chiriaşului reclamantei să părăsească spaţiul închiriat şi să plătească chirie în contul Asociaţiei. Or, nici Legea nr. 31/1990 (ca lege cadru privind funcţionarea societăţilor comerciale) şi nici Legea nr. 85/2006 privind insolvenţa nu conţin dispoziţii care să justifice concluzia că ar putea exista o situaţie care să legitimeze pârâta B. S.A. în demersurile sale nelegale şi păguboase pentru patrimoniul reclamantei.

În acest context, se arată că invocarea dreptului de proprietate asupra imobilului, în numele unei societăţi care nu mai există, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti în care pârâţii nu au avut nicio calitate, faţă de o persoană căreia nu-i era opozabilă hotărârea respectivă, ca temei al tulburării posesiei, reprezintă un delict săvârşit cu scopul de a obţine un drept în detrimentul societăţii reclamante.

Arată că, în speţă, chiriaşul a virat sumele în contul B. S.A., ceea ce dovedeşte că, indiferent de modalitatea de formulare a cererilor, dreptul era pretins de către înşişi pârâţii şi pentru ei, astfel că folosirea, cu ştiinţă, a actelor unei societăţi radiate, în scopul producerii de consecinţe juridice este o faptă ilicită (fiind prevăzută de art. 2803 din Legea nr. 31/1990, republicată).

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel nu a dat eficienţă juridică faptului că a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiului în discuţie, în anul 2012, în cadrul unei licitaţii publice într-o procedură de executare silită, bunurile dobândite fiind libere de orice sarcini, acesta având calitatea de proprietar tabular al imobilelor situate în Mun. Târgu Secuiesc, str. x, Jud. Covasna - calitate în care a încheiat contractul de locaţiune nr. x/27.03.2015 cu societatea O. S.R.L., context faptic, în care în mod nelegal au fost comunicate notificările chiriaşului S.C. O. S.R.L..

Recurenta a mai precizat că, deşi ambele instanţe de fond au avut în vedere sentinţa penală nr. 232/2006 a Judecătoriei Câmpina, nu au realizat o verificare a actelor pe care instanţa penală le-a anulat prin această hotărâre, ignorând, aşadar, faptul că actul de adjudecare imobiliară emis în dosarul execuţional nr. x/2009 din 14.08.2012 de BEJ P. şi procesul-verbal de licitaţie imobiliară, în baza căruia reclamanta s-a întabulat în cartea funciară, nu se regăsesc printre documentele a cărei anulare s-a dispus de către instanţa penală.

În consecinţă, în opinia recurentei, este nefondat considerentul conform căruia închirierea bunului a fost realizată de reclamantă cunoscând pericolul evicţiunii rezultat din aceea că un terţ precum acţionarii B. S.A., ar putea invoca dreptul de proprietate asupra bunului.

Recurenta mai susţine că instanţele anterioare au ignorat faptul că pârâţii au întocmit acte de executare faţă de reclamantă, în condiţiile în care executarea silită nu fusese încuviinţată împotriva acesteia, ci a debitorului Q.; or, promovarea şi instrumentarea cererii de executare silită de către o persoană ce nu are calitatea de creditor, reprezintă o fapta ilicită ce justifică reţinerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

În ceea ce îi priveşte pe pârâtul BEJ N. şi pe executorul judecătoresc N., recurenta susţine că aceştia aveau obligaţia legală de a respinge cererea de executare silită întrucât aveau cunoştinţă că cererea este promovată de o persoană fără calitate în raport cu sentinţa penală nr. 232/2006 a Judecătoriei Câmpina şi că S.C. B. S.A. este radiată din registrul comerţului.

De asemenea, se arată că, în mod eronat instanţa de apel a ignorat faptul că blocarea accesului chiriaşului reclamantei în imobil s-a efectuat la data la care executarea silită era suspendată de către Judecătoria Braşov, fiind nefondată reţinerea instanţei de fond în sensul că asociaţia pârâtă nu avea reprezentarea comiterii unei ilegalităţi şi nici nu i se poate imputa acest aspect, atât timp cât executarea silită a sentinţei penale nr. 232/2006 Judecătoriei Câmpina fusese încuviinţată la cererea sa, formulată în numele acţionarilor societăţii dizolvate B. S.A., iar nu a societăţii dizolvate.

Recurenta opinează că este nelegală şi abuzivă fapta pârâtei B. şi a membrilor Consiliului Director al Asociaţiei, care, împreună cu reprezentanţii S.C. R. S.R.L., au blocat în data de 14.07.2016, accesul personalului chiriaşului O. S.R.L. la punctul de lucru situat în imobilul executat, accesul fiind permis numai după ce S.C. O. S.R.L. a încheiat o convenţie impusă de pârâtul C. (care a pretins a fi reprezentantul S.C. B. SA), în schimbul plăţii unor sume de bani (respectiv suma de 16.666 euro şi a sumei de 5.000 Euro) până la data de 19 iulie 2016 către pârâta B. S.A., în caz contrar intrarea personalului în imobil urmând a fi oprită din nou în data de 20 iulie 2016, ora 6:00.

Precizează, totodată, recurenta că, urmare a acestei situaţii creată în urma notificărilor emise de BEJ N., S.C. O. S.R.L. a procedat iniţial la notificarea societăţii reclamante, informând-o că i-a fost îngrădit accesul la data de 14.07.2016 şi că va solicită contravaloarea prejudiciului cauzat prin oprirea temporară a activităţii (adresa nr. x/22.07.2016), iar ulterior, în data de 30.08.2016, a procedat la denunţarea unilaterală a contractului de locaţiune nr. x/2015 încheiat cu societatea reclamantă, începând cu data de 01.09.2016, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de a asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului închiriat pe tot timpul locaţiunii.

De asemenea, susţine că la data de 21.02.2017, Judecătoria Braşov a soluţionat dosarul nr. x/2016, prin sentinţa civila nr. 1335/21.02.2017, definitivă prin decizia nr. 1559/24.10.2017 a Tribunalului Braşov, dispunând anularea executării înseşi şi a tuturor actelor şi formelor de executare silită efectuate în dosarul execuţional nr. x/2016 instrumentat pe rolul BEJ N., inclusiv anularea încheierii din data de 23.03.2016, emisă de Judecătoria Braşov în dosarul civil nr. x/2016

În acest context, recurenta arată că actele nule nu pot produce efecte juridice în sarcina şi nici în favoarea niciuneia dintre părţi, situaţie faţă de care aprecierea instanţei de apel în sensul că bunul a fost predat asociaţiei pârâte în temeiul unui proces-verbal încheiat în dosar execuţional 47/2016 al BEJ N. nu face decât să dea eficienţă juridică unor acte nule şi să înfrângă astfel autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile 1335/21.02.2017, anterior menţionată.

Or, fapta ilicită a pârâtei B., a pârâţilor membri ai Consiliului Director al Asociaţiei şi a pârâţilor Cabinet de avocat M., prin pârâtul M., constă în aceea că au formulat o cerere de executare şi au notificat un terţ în numele unei societăţii - S.C. B. S.A. care nu mai exista la data respectivă ca urmare a radierii din Registrul Comerţului, cu intenţia de obţine un beneficiu prin îngrădirea dreptului de proprietate al reclamantei.

Consideră recurenta că fapta ilicită a pârâţilor BEJ N. şi executorul judecătoresc N., constând în aceea că au deschis dosarul de executare silită nr. x/2016 fără a verifica calitatea reală de creditor a petentului, iar apoi au indus în eroare instanţa, solicitând încuviinţarea executării silite în numele societăţii S.C. B. S.A. (care nu mai avea capacitate procesuală din anul 2013), respectiv, au instrumentat executarea, în condiţiile în care aceasta nu a fost încuviinţată împotriva reclamantei, fiind suspendată la data 16.06.2016 de către Judecătoria Braşov, a fost realizată cu intenţia de a produce consecinţe constând în îngrădirea accesului proprietarului la bunul sau/şi a chiriaşului acestuia la bunul închiriat, ceea ce s-a şi realizat la data de 14.07.2016, în urma actelor de executare ale BEJ N..

Inducând în eroare instanţa de judecată cu privire la calitatea persoanelor care cer executarea silită în raport cu creditoarea din titlul executoriu şi omiţând să arate inexistenţa creditoarei B. S.A. (radiată încă din 2013 din Registrul Comerţului), pârâţii s-au înţeles să dea o aparenţă de legalitate cererii de executare silită care să fie urmată de beneficii materiale peste limitele legale în patrimoniul fiecăruia dintre pârâţi.

Astfel în baza unei rezoluţii unice a pârâţilor, s-a procedat la întocmirea unor acte de executare, anulate în final de instanţa de judecată, acte în baza cărora a fost prejudiciată reclamanta ca efect al denunţării contractului de către locatorul S.C. O. S.R.L. cu consecinţa pierderii veniturilor aferente acestui contract, sumele respective fiind încasate de către pârâta B. S.A., în mod nelegal şi injust.

În opinia recurentei, determinant în crearea prejudiciului societăţii recurente a fost faptul ca pârâţii au acţionat împreună, concertat, fiecare având rolul său în realizarea scopului propus, dar cu unicul obiectiv de a prelua bunul în mod fraudulos şi cu dorinţa de a încasa sume cu titlu de chirie din folosirea unui bun ce nu le aparţinea, astfel că, în mod greşit s-a apreciat că nu exista o solidaritate între pârâţi, fiind incidente prevederile art. 1382 şi următoarele C. civ.

În ceea ce priveşte existenţa vinovăţiei pârâţilor, recurenta arată că aceasta rezultă din materialitatea faptelor imputate pârâţilor, în sensul că, din modalitatea în care autorii (pârâţii) au stabilit să pună în practică activitatea ilicită, precum şi din mijloacele folosite, se deduce că aceştia au prevăzut producerea pagubei şi cel puţin au acceptat-o, dacă nu chiar au dorit-o.

Susţine recurenta că, în cauza dedusă judecaţii, sunt întrunite toate elementele privind răspunderea civilă pentru fapta proprie a pârâţilor chemaţi în judecată, iar în subsidiar, în ceea ce priveşte răspunderea pârâţilor Biroul Executorului Judecătoresc N. şi Cabinetul de Avocat M., consideră că trebuie atrasă răspunderea acestor pârâţi în temeiul art. 1373 alin. (1) şi (2) din C. civ., care reglementează răspunderea comitenţilor pentru prepuşi.

- instanţa de apel, în analiza sa a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 445/13.02.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi a sentinţei civile nr. 347/06.02.2013 a Tribunalului Specializat Cluj, lipsind de eficienţă juridică aceste hotărâri, ceea ce face incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ.

- instanţa de apel a înfrânt autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 232/30.03.2006 a Judecătoriei Campina, definitivă prin pronunţarea deciziei nr. 316 din 29 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, apreciind în mod neîntemeiat că această hotărâre produce efecte în patrimoniul reclamantei, atâta timp cât aceasta nu a fost parte în respectiva procedură.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă.

În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă a susţinut că detenţia reclamantei asupra imobilului înscris în CF nr. x Tg. Secuiesc provine din săvârşirea unor infracţiuni, respectiv că s-a dipus reîntoarcerea acestui bun în patrimoniul S.C. B. S.A. prin sentinţa penală nr. 232/2006 a Judecătoriei Câmpina, definitivă.

Se mai arată că prin executarea dispoziţiilor civile ale sentinţei nr. 232/2006 a Judecătoriei Câmpina, încuviinţată de Judecătoria Braşov, imobilele fostei societăţii comerciale radiate, S.C. B. S.A., reprezentate de fabrica de Şuruburi, situată în str. x, blocul de nefamilişti situat în str. x, incinta Pârâu Turia şi gospodăria anexă situată în intravilanul satului Săsăuşi, au fost legal predate de către BEJ N., succesorilor de drept reprezentaţi de recurentă, punându-se astfel capăt săvârşirii elementului material al infracţiunii de spălare a banilor.

În opinia acestei recurente, dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză este demonstrat irefragabil prin sentinţa penală nr. 232/2006, definitivă, hotărâre care se bucură de putere de lucru judecat, în favoarea succesorilor de drept al societăţii B. S.A., astfel că desfiinţarea executării silite efectuate nu modifică dreptul de proprietate şi situaţia juridică a imobilului.

Mai arată recurenta că, în cartea funciară a imobilului, a fost notată existenţa sentinţei penale nr. 232/2006, definitivă prin decizia penală nr. 316/2013, iar reclamanta nu justifică interes, potrivit dispoziţiilor art. 32 si art. 33 din C. proc. civ., astfel că aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în cauză.

În consecinţă, recurenta solicită să se constate nulitatea absolută a considerentelor hotărârilor recurate şi a acţiunii civile introdusă de reclamantă.

Prin cererile formulate la data de 23.06.2020, recurenta pârâtă a arătat că prin executarea dispoziţiilor civile ale sentinţei nr. 232/2006, a fost legal încuviinţată de instanţa de executare, Judecătoria Braşov, şi legal efecuată, imobilele fostei societăţii comerciale radiate S.C. B. S.A. fiind legal predate de către BEJ N., succesorilor de drept reprezentaţi de recurentă.

Totodată, făcând trimitere la prevederile art. 598 alin. (1) şi art. 600 alin. (1) din C. proc. pen., recurenta a susţinut necompetenţa instanţei civile în a soluţiona contestaţia la executare, arătând că, întrucât hotărârea pusă în executare era executorie, contestaţia era inadmisibilă, contestaţiile introduse şi desfiinţarea executării fiind, în consecinţă, ilicite şi lovite de nulitate absolută.

În acest sens, recurenta pârâtă a făcut trimitere la ordonanaţele Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi la hotărîrile penale pronunţate în legătură cu executarea silită pe care a declanşat-o, susţinând că acestea demonstrează că executarea silită în cauză a fost legal încuviinţată şi legal efectuată.

Prin cererile formulate la data de 24.06.2020, recurenta a solicitat să se dispună obligarea în solidar a pârâţilor la despăgubiri, pentru lipsire de folosinţă, deteriorări şi distrugeri, în suma de 40.320.000 Euro debit şi 21.168.000 Euro dobândă de 5%/an, calculat pe perioada de 20 de ani între 29.01.2000 şi 29.01.2020, cu corectarea până la restabilirea situaţiei juridice şi de fapt în imobil.

De asemenea, recurenta a invocat nulitatea absolută a hotărârilor nr. 755/22.feb. 2012 şi nr. 347/06.feb. 2013, pronunţate în dosarul de insolvenţă nr. 380/118/2005 şi să se dispună restabilirea situaţiei anterioare contestaţiilor formulate în cadrul dosarului execuţional nr. x/2016 al BEJ N. şi înmatricularea societăţii B. S.A. cu statutul avut, respectiv, a solicitat să se dispună obligarea Oficiului de Cadastru si Publicitate Imobiliară Covasna la rectificarea evidenţei de carte funciară a imobilelor potrivit cu dispoziţiile civile ale sentinţei penale nr. 232/2006 a Judecătoriei Câmpina.

Totodată, recurenta pârâtă a solicitat constatarea nulităţii absolute a actelor constitutive ale S.C. A. S.R.L., S.C. S. S.R.L., S.C. T. S.R.L., S.C. U. S.R.L. şi S.C. V. S.R.L., a încheierii nr. 11514 din 11.aug. 2010 a OCPI Covasna şi a tututor hotărârilor juudecătoreşti pronunţate până la prezenta dată privitor la evidenţa de Carte Funciară a imobilelor a căror reîntoarcere în patrimoniul societăţii B. S.A. a fost dispusă de sentinţa penală nr. 232/2006 a Judecătoriei Câmpina.

Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată la data de 13.10.2019, pârâta B. S.A., a solicitat, în numele acţionarialtului S.C. B. S.A., respingerea recursului reclamantei, susţinând, în esenţă, că justifică calitatea de calitatea de proprietari ai imobilului executat silit, iar demersul judiciar al reclamantei este lovit de nulitate.

Pârâtul J., a solicitat prin întâmpinarea formulată la data de 22.10.2019, respingerea cererii formulate de reclamantă împotriva sa, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia,motivat de faptul că nu s-a probat că şi-ar fi exprimat votul în vederea săvârşirii de fapte ilicite, în calitate de acţionar al S.C. B. S.A. iar, pe fond, respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat, întrucât, în opinia sa,nu sunt îndeplinte cerinţele impuse de lege pentru declanşarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Pârâtul, F., a solicitat prin întâmpinarea formulată la data de 17.02.2020, respingerea recursului formulat de reclamantă, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că această parte se prevalează de bunuri care au fost dobândite prin săvârşirea unor infracţiuni, astfel că cererile reclamantei sunt lovite de nulitate absolută.

Prin încheierea din 11.11.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis cererea formulată de recurenta reclamantă privind acordarea facilităţilor de la plata taxei de timbru şi a dispus reducerea taxei judiciare de timbru aferente soluţionării recursului de faţă de la 38.966,11 RON, la 20.000 RON şi eşalonarea plăţii taxei judiciare de timbru astfel cum a fost redusă în 10 tranşe lunare egale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În referire la recursul declarat de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L.:

Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Într-o primă critică, ce se impune a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel nu a menţionat în dispozitivul hotărârii faptul că împotriva deciziei se poate exercita calea de atac a recursului.

În speţă, decizia recurată a fost pronunţată într-o pricină având ca obiect o cerere evaluabilă în bani, soluţionată în primă instanţă de tribunal, conform art. 94 alin. (1) lit. K) din C. proc. civ., iar obiectul cauzei nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel că este supusă căii de atac a recursului.

Deşi susţinerea recurentei este fondată, de vreme ce în cuprinsul deciziei civile nr. 284/Ap/2020 a Curţii de Apel Braşov se menţionează că această hotărâre este definitivă, contrar concluziei ce se desprinde din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 483 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., în speţă, viciul procedural astfel constatat nu este de natură să justifice casarea hotărârii recurate.

Înalta Curte constată, că aspectul vizând caracterul definitiv al unei hotărâri judecătoreşti este reglementat imperativ de legea procesuală, art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. consacrând principiul legalităţii căilor de atac, iar alin. (2) al acestei norme stabilind că menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia, nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Ca atare, calea de atac fiind cea prevăzută de lege, partea este îndreptăţită să o exercite independent de menţiunile eronate din cuprinsul hotărârii, fiind în atributul instanţei de control judiciar verificarea admisibilităţii căii de atac astfel exercitate.

Deopotrivă, în speţă, recurenta nu a dovedit înregistrarea vreunei vătămări ca efect al menţiunii eronate din cuprinsul deciziei recurate, referitoare la caracterul definitiv al acestei hotărâri, acesta fiind în măsură să exercite, în termenul prevăzut de art. 485 din C. proc. civ., calea de atac a recursului. Or, din interpretarea art. 177 alin. (3) din C. proc. civ. rezultă că, în opinia legiuitorului, sancţiunea procesuală a nulităţii îşi găseşte aplicare ca ultim remediu, respectiv în ipoteza în care numai desfiinţarea actului poate remedia vătămarea produsă; rezultă că nulitatea nu îndeplineşte exclusiv o funcţie sancţionatoare, ci scopul urmărit de legiuitor este înlăturarea oricărui formalism inutil în aplicarea acestei instituţii juridice şi salvarea actului procedural atunci când acest lucru este posibil şi în măsura în care este posibil.

În raport de cele anterior reliefate, critica recurentei este nefondată, urmând a fi respinsă.

Recurenta susţine, circumscris motivelor de casare, prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., analiza incompletă a criticilor sale din apel întemeiate pe dispoziţiile art. 222, art. 13 şi art. 174 din C. proc. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 149 din C. proc. civ. arătând că, pe de o parte, nu s-ar fi analizat critica sa prin care s-a invocat nesocotirea de către tribunal a dreptului său la apărare, la termenul de judecată din 28.10.2019, şi cea vizând nemotivarea soluţiei dată criticii din apel, care a vizat omisiunea primei instanţe de a proceda la comunicarea notelor scrise depuse de pârâta B. S.A. şi a înscrisurilor ataşate acestora, respectiv aplicarea eronată, în speţă, a acestor norme şi a dispoziţiilor art. 477 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., ca urmare a ignorării limitelor devoluţiunii stabilite prin cererea sa de apel, precizând că apelul nu a fost limitat la anumite soluţii ale primei instanţe din dispozitivul sentinţei apelate.

Criticile sunt fondate, în limita considerentelor ce vor succede:

Înalta Curte constată că apelul reprezintă mijlocul procesual prin care partea, nemulţumită de hotărârea primei instanţe, solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii; cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este cel "devolutiv", care constă într-o rejudecare a pricinii în fond.

Fiind o cale de atac ordinară, legea nu stabileşte în mod expres motivele pentru exercitarea apelului şi, prin urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate, precum şi pentru oricare din motivele pe care legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.

În privinţa limitelor devoluţiunii, art. 477 - 478 din C. proc. civ. consacră două reguli restrictive exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appellatum" şi "tantum devolutum quantum judicatum", prezentând relevanţă din această perspectivă criticile concrete formulate de apelant cu privire la hotărârea instanţei care a judecat fondul, aşadar aspectele de netemeinicie sau nelegalitate ale hotărârii primei instanţe evidenţiate în concret şi dezvoltate, în consecinţă, de către titularul cererii de apel, iar nu modalitatea în care acestea sunt structurate în cuprinsul cererii de apel.

În speţă, recurenta-reclamantă a înţeles să declare apel atât împotriva încheierii din data de 28.10.2019, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 2315/2019, ambele pronunţate de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2019.

Din verificarea cererii de apel, Înalta Curte constată că reclamanta a pretins, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecarea fondului pricinii de către instanţa de apel, în sensul admiterii în integralitate a pretenţiilor deduse judecăţii şi obligării tuturor pârâţilor, în solidar, la acoperirea prejudiciului cauzat acesteia, în sensul obligării acestora la plata sumelor menţionate în cererea de chemare în judecată.

În justificarea căii de atac formulate împotriva sentinţei civile apelate, reclamanta a susţinut încălcarea dreptului său la apărare, prin soluţiile adoptate la termenul de judecată din 28.10.2019, caracterul contradictoriu al considerentelor sentinţei tribunalului, respectiv a criticat, soluţia adoptată asupra fondului raportului juridic litigios prin această hotărâre.

Deopotrivă, în contextul în care prima instanţă reţinuse drept argument decizoriu în justificarea soluţiei dispuse prin încheierea din 28.10.2019 în privinţa legitimării procesuale pasive a pârâţilor C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., Cabinetul de avocat M. şi Biroul executorului judecătoresc N., omisiunea reclamantei de a justifica faptele ilicite imputate acestora, se reţine că deşi motivele de apel nu au fost structurate corespunzător şi nu fac trimitere explicită la aspecte circumscrise legitimării procesuale a pârâţilor indicaţi în cererea introductivă, în motivarea apelului, reclamanta a înţeles să reitereze susţinerile din cererea introductivă referitoare la faptele ilicite pretins a fi fost săvârşite de pârâţii chemaţi în judecată.

Învestirea instanţei de apel cu aceste critici presupunea, aşadar, din perspectiva îndeplinirii în cauză a obligaţiei impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. un răspuns adecvat argumentelor esenţiale ale părtilor litigante, respectiv o examinare reală şi substanţială a problemelor care au fost supuse dezbaterii în apel (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006).

În speţă, instanţa de apel a răspuns motivului de apel vizând respingerea cererii pentru lipsă de apărare, respectiv chestiunii vizând încălcarea dreptului la apărare al apelantei-reclamante ca efect al modalităţii în care prima instanţa a înţeles să supună dezbaterii şi să soluţioneze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor menţionaţi anterior, reţinând, în esenţă, că deşi cererea reclamantei de amânare pentru angajarea unui avocat, a fost respinsă în şedinţa publică de la 28.10.2019, când a avut loc cercetarea judecătorească şi s-a acordat cuvântul la dezbaterea fondului, prima instanţă a dispus amânarea pronunţării pentru depunerea de concluzii scrise, respectiv că neprezentarea părţii legal citată, personal sau prin împuternicit, nu împiedică judecarea cauzei.

De asemenea, s-a reţinut că cercetarea judecătorească implică soluţionarea cu prioritate a incidentelor de procedură, iar desfăşurarea procesului nu trebuie comunicată părţilor legal citate care au optat sau şi-au asumat judecarea cauzei în lipsa lor, astfel că, s-a concluzionat în sensul că nu au fost încălcate în acest fel principiile oralităţii, contradictorialităţii, dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Raportat la aceste considerente, reţinând că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. este incident în situaţia în care hotărârea atacată nu cuprinde, în considerentele sale, argumentele de fapt şi de drept pe care se întemeiază silogismul judiciar, Înalta Curte constată că nu poate fi validată susţinerea recurentei în sensul unei omisiuni de a se analiza motivele de apel vizând încălcarea dreptului său la apărare.

Cu toate acestea, din analiza considerentelor deciziei recurate în privinţa soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor menţionaţi anterior, se observă că, instanţa de apel, fără a realiza o apreciere critică în privinţa limitelor devoluţiunii în apel, în virtutea obligaţiilor care îi reveneau potrivit art. 22 alin. (2) şi (6) şi art. 479 din C. proc. civ. şi ignorând criticile reclamantei care nu îi vizau exclusiv pe pârâţii în privinţa cărora tribunalul a reţinut legitimarea procesuală pasivă, s-a limitat la a concluziona că reclamanta nu are interesul şi posibilitatea de a invoca presupuse nereguli procedurale cu privire la pârâţii din cauză pentru a obţine anularea unei încheieri de şedinţă, care o nemulţumeşte personal, fără a explicita temeiurile de fapt sau de drept care au justificat o atare concluzie, în raport de ansamblul criticilor îndreptate împotriva încheierii din 28.10.2019, ceea ce echivalează cu o necercetare a acestui motiv de apel.

Este real că, părţile au obligaţia de a urmări desfăşurarea procesului, participarea acestora la şedinţele de judecată nefiind obligatorie, însă, potrivit art. 14 alin. (4) din C. proc. civ., acestora trebuie să le fie garantat dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu.

Trebuie observat, deopotrivă, că, raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată - răspunderea civilă delictuală - legitimarea procesuală îşi are izvorul în dreptul oricărei persoane ce se consideră vătămată printr-un act ilicit să se adreseze instanţei pentru a-i fi reparat prejudiciul cauzat. Calitatea procesuală nu poate fi confundată cu caracterul întemeiat al acţiunii în răspundere civilă delictuală, chiar dacă pentru dovedirea acestora a fost necesară administrarea aceloraşi probe.

Ca atare, în măsura în care, reclamanta a înţeles să reitereze, în apel, argumentele expuse în faţa primei în privinţa tuturor pârâţilor chemaţi în judecată, era în sarcina instanţei de apel, ca instanţă devolutivă, să tranşaze, argumentat asupra legalităţii soluţiei pronunţate prin încheierea din 28.10.2019 în privinţa legitimării procesuale pasive a pârâţilor C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., Cabinetul de avocat M. şi Biroul executorului judecătoresc N..

Cum o atare obligaţie nu a fost îndeplinită, vătămarea procesuală a recurentei-reclamante, de natură să determine afectarea dreptului acesteia la un proces echitabil, la a cărui respectare şi efectivitate trebuie să vegheze instanţa de judecată, continuă să subziste, astfel că se impune casarea deciziei recurate, în cadrul impus de dispoziţiile art. 496-497 din C. proc. civ.

Nu va fi validată critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 222 şi art. 13 din C. proc. civ. - critică ce se impune a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., în condiţiile în care, în speţă, la termenul de judecată din 17.03.2021, recurenta reclamantă, prin apărător a învederat că nu înţelege să o mai susţină. De altfel, instanţa de apel a reţinut corect că nu a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei întrucât, în speţă, prima instanţă, deşi a respins cererea de amânarea judecăţii, a dispus amânarea pronunţarii. În plus, instanţa nu are îndatorirea de a lua concluziile părţii absente, părţile putând dispune de soarta procesului potrivit propriei voinţe, una din formele de manifestare a acestui drept fiind tocmai neprezentarea la termenul de judecată de care au fost legal încunoştiinţate.

Critica recurentei-reclamante vizând încălcarea dispoziţiilor art. 149 din C. proc. civ. şi cea vizând nemotivarea soluţiei dată criticii din apel, care a vizat omisiunea primei instanţe de a proceda la comunicarea notelor scrise depuse de pârâta B. S.A. şi a înscrisurilor ataşate acestora, nu poate fi însă validată, fiind corectă aprecierea instanţei anterioare referitoare la inexistenţa unei obligaţii legale de comunicare a notelor de şedinţă depuse de partea adversă.

În egală măsură, Înalta Curte constată că recurenta nu a justificat, în speţă, vătămarea sa procesuală dedusă din necomunicarea acestor note, respectiv a probatoriilor anexate notelor scrise, prin raportare la considerente ale sentinţei apelate validate de instanţa de apel prin care ar fi fost valorificare respectivele înscrisuri, fiind, totodată, evident că aceasta a avut posibilitatea de a prezenta propriile apărări cu privire la susţinerile părţii adverse şi la înscrisurile menţionate, în faţa instanţei de apel, prin chiar calea de atac exercitată, omisiunea de a proceda astfel fiindu-i imputabilă.

Nefondată este şi critica recurentei întemeiată pe greşita aplicare în speţă, prin decizia recurată, a prevederilor art. 425 alin. (2) lit. b) din C. proc. civ., din perspectiva caracterului contradictoriu al considerentelor sentinţei apelate, în contextul în care, în mod judicios a reţinut curtea de apel, că cele două considerente ale tribunalului criticate ca fiind contradictorii, nu fac decât să exprime aceeaşi teză - anume că, în speţă, pârâta B. S.A. s-a prevalat de dreptul de proprietate recunoscut prin sentinţa penală nr. 232/2006 a Judecătoriei Campina - iar nu concluzii care nu se pot concilia.

În acest context, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de acest raţionament pe care îl consideră nelegal, nu justifică incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile recurentei întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., vizând soluţia asupra fondului cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, recurenta-reclamantă susţine că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu a răspuns, în mod real, criticilor vizând fondul raportului juridic litigios expuse pe larg în cuprinsul motivelor sale de apel, această instanţă omiţând să analizeze faptele şi argumentele în drept invocate în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În speţă, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, având ca obiect obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale pentru atingerea adusă prerogativelor dreptului său de proprietate, constând în sumele neîncasate din contractul de locaţiune nr. x/2015 denunţat de S.C. O. S.R.L., urmare a faptelor ilicite ale pârâţilor.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, reglementată în art. 1349 C. civ., este o formă a răspunderii civile delictuale subiective, care este angajată dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii sau elemente constitutive: să există o faptă ilicită; să există un prejudiciu; să există un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; să există culpa, greşeala sau vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, sunt incluse în această categorie acele conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de convieţuire socială, respectiv acele acţiuni sau inacţiuni care au ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

În ceea ce priveşte prejudiciul, prin acesta se înţeleg rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane, prejudiciul trebuind să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, să aibă un caracter cert, să fie nereparat, caracterul cert rezultând atunci când existenţa prejudiciului este sigură, neîndoielnică şi poate fi evaluată sau evaluabilă în prezent.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecinţa faptei ilicite săvârşită de o altă persoană.

În ceea ce priveşte culpa, aceasta reprezintă o condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, indiferent de formele pe care această culpă le-ar îmbrăca: dolul direct sau intenţia directă, când făptuitorul îşi dă seama de caracterul păgubitor, dăunător sau antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi urmăreşte ca ele să se producă; dolul indirect sau intenţia indirectă, când făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial, dăunător sau păgubitor al faptei sale, prevede consecinţele acesteia, şi cu toate că nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lor; imprudenţa, când făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele ei, pe care nu le acceptă, sperând în mod uşuratic că ele nu se vor produce; neglijenţa, când făptuitorul nu îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei şi nu prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea, în circumstanţele date, să le prevadă.

În speţă, în fundamentarea pretenţiilor deduse judecăţii, reclamanta a făcut trimitere la următoarele fapte pretins ilicite:

- emiterea notificărilor nr. x/2019 şi nr. y/2016 transmise chiriaşului S.C. O. S.R.L. prin care acestuia i se solicita să încheie contract de locaţiune cu B. S.A. şi să procedeze la blocarea accesului firmei de pază în spaţiulînchiriat;

- blocarea accesului S.C. O. S.R.L. la bunul imobil închiriat şi blocarea accesului reclamantei la acest imobil în data de. 14.07.2016;

- demararea unei proceduri de executare silită de către executorul judecătoresc N. cu ascunderea faptului că cererea de executare silită a fost făcută de B. S.A. şi nu de către societatea B. S.A. - societate inexistentă la data formulării cererii de executare silită;

- declanşarea procedurii de executare silită împotriva reclamantei, cu rea-credinţă, prin ignorarea efectelor dizolvării B. S.A. şi a radierii acesteia din Registrul Comerţului, de către pârâta B. S.A.;

- realizarea de către executorul judecătoresc a procedurii de executare silită împotriva reclamantei S.C. A. S.R.L., în lipsa încuviinţării executării silite împotriva acestei societăţi;

- continuarea executării silite deşi aceasta fusese suspendată la data de 16.06.2020.

Astfel învestită, prima instanţă a apreciat că faptele imputate pârâţilor de către reclamantă, fie nu au caracter ilicit (reţinând că pârâta B. S.A. nu a acţionat cu rea-credinţă, ci a săvârşit o evicţiune, sens în care s-a prevalat de o hotărâre judecătorească pronunţată într-o cauză penală - titlu executoriu pentru care a obţinut încuviinţarea executării silite), fie reprezintă acte îndeplinite în exercitarea unei atribuţii stabilite de lege (în privinţa notificărilor nr. x/2016 şi nr. y/2016 apreciate ca neavând valoarea unor acte de executare), fie că promovarea ori instrumentarea cererii de executare silită nu reprezintă o faptă ilicită, întrucât reprezintă valorificarea unei posibilităţi recunoscute de lege, or, constatarea caracterului abuziv al acesteia trebuia cerută în dosarul care a avut ca obiect contestaţia la executare.

Prin cererea de apel, reclamanta a criticat aceste considerente, susţinând că hotărârea apelată conţine o încadrare greşită a faptelor imputate pârâţilor ca fiind evicţiune, deşi ele se circumscriu faptei prevăzute de art. 2803 din Legea 31/1990 respectiv, unor fapte săvârşite cu intenţia prejudicierii reclamantei şi diminuării patrimoniului acesteia, cum este cazul promovării unei executări silite faţă de o persoană care nu are calitatea de debitor de altă persoană decât creditorul.

Reclamanta a argumentat această critică susţinând că ar fi putut fi evinsă de către S.C. B. S.A. doar anterior datei închiderii procedurii falimentului declanşată împotriva acesteia, că s-a ignorat faptul că sentinţa penală invocată drept titlu executoriu nu era opozabilă reclamantei şi nici asociaţii fondatori nu au avut nicio calitate în dosarul penal, că această hotărâre nu reprezintă un titlu împotriva reclamantei, că acţionarii societăţii pârâte nu au calitatea de succesori ai societăţii radiate B. S.A., că blocarea accesului chiriaşului la imobilul în litigiu s-a realizat la data la care executarea silită era suspendată, respectiv că pârâţii nu au dovedit un drept propriu de proprietate asupra imobilelor închiriate de reclamantă în calitate de continuatori ai societăţii S.C. B. S.A., iar nelegalitatea executării silite a fost confirmată de Judecătoria Braşov, prin hotărâre definitivă.

Învestirea instanţei de apel cu aceste critici presupunea, aşadar, din perspectiva îndeplinirii în cauză a obligaţiei impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. un răspuns adecvat argumentelor esenţiale ale părtilor litigante, respectiv o examinare reală şi substanţială a problemelor care au fost supuse dezbaterii în apel (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006).

În speţă, prin decizia recurată s-a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 232/30.03.2006 a Judecătoriei Câmpina, s-a dispus anularea mai multor acte civile şi restabilirea situaţiei anterioare comiterii unor infracţiuni, în sensul reîntoarcerii, în patrimoniul S.C. B. S.A., a tuturor activelor înstrăinate în mod fraudulos, respectiv: activ hala monobloc şi teren CF nr. x Tg. Secuiesc, soluţia pe latură civilă fiind păstrată prin decizia penală nr. 97/10.04.2009 a Tribunalului Prahova.

Având în vedere calitatea de apelant în dosarul penal a numitei W., s-a reţinut că, la data pronunţării deciziei Tribunalului Prahova, prin care a fost respins apelul declarat de partea civilă W., aceasta avea cunoştinţă de restituirea bunului închiriat în patrimoniul S.C. B. S.A. şi de riscul evicţiunii.

În acest context factual, curtea de apel a apreciat că tulburarea de fapt şi de drept a chiriaşului, încadrată de prima instanţă în dispoziţiile art. 1793-1794 C. civ., a avut în vedere faptul că asociaţia pârâtă a invocat dreptul de proprietate asupra bunului închiriat în patrimoniul S.C. B. S.A. în baza sentinţei penale 232/30.03.2006 a Judecătoriei Câmpina şi că bunul a fost predat asociaţiei pârâte în temeiul unui proces-verbal încheiat în dosarul execuţional 47/2016 al BEJ N..

Instanţa de apel a apreciat că, invocarea unui drept în temeiul unei hotărâri judecătoreşti penale irevocabile, în calitate de foşti acţionari ai societăţii desfiinţate, nu poate constitui o faptă ilicită, raportat la calitatea pârâţilor de foşti acţionari ai societăţii proprietare a imobilului şi a asociaţiei pârâte de reprezentantă a acesteia. În acest context a apreciat că evicţiunea a fost posibilă ulterior închiderii procedurii falimentului, astfel că nu se poate reţine nici existenţa unei fapte ilicite şi nici vinovăţia asociaţiei pârâte, raportat la data anulării executării silite prin sentinţa civilă 1335/21.02.2017 a Judecătoriei Braşov, reţinând că este lipsită de relevanţă, sub acest aspect, perioada suspendării executării.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, având în vedere limitele devoluţiunii în apel, prin raportare la integralitatea faptelor distincte imputate pârâţilor în conţinutul cererii de chemare în judecată, ce fixează limitele obiective ale judecării cauzei. În acest punct, se poate observa că instanţa de apel a analizat de o manieră nediferenţiată faptele imputate pârâţilor, apreciind că ele reprezintă o tulburare de fapt şi de drept a proprietăţii reclamantei, deşi circumstanţele particulare ale cauzei impuneau, în acest caz, verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale cu luarea în considerare a naturii diferite a faptelor imputate şi a modului în care acestea au fost configurate prin acţiunea introductivă.

În plus, deşi exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, potrivit jurisprudenţei obligatorii a CEDO nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune, hotărârea trebuie însă să facă referire la argumentele esenţiale pentru evaluarea temeiniciei pretenţiilor afirmate prin cerere.

În speţă, însă, instanţa de apel nu a analizat chestiunile litigioase vizând opozabilitatea faţă de reclamantă a sentinţei penale nr. 232/2006 a Judecătoriei Câmpina, a lipsei caracterului executoriu al acestei hotărâri în raport cu reclamanta şi al inexistenţei unei încuviinţări, de către o instanţă de executare, a executării silite realizate împotriva reclamantei, aşadar, lipsa calităţii reclamantei de debitoare în dosarul execuţional, ca şi cele vizând neparticiparea, în procesul penal soluţionat prin această hotărâre, a asociaţilor fondatori al S.C. B. S.A., respectiv nu a verificat apărarea recurentei reclamante, în sensul că actul de adjudecare imobiliară din dosar execuţional nr. x/2009 din 14.08.2012 emis de BEJ P. şi procesul-verbal de licitaţie imobiliară, în baza căruia reclamanta s-a întabulat în cartea funciară, nu se regăsesc printre actele juridice a căror anulare s-a dispus de instanţa penală.

Or, aceste chestiuni litigioase, relevante din perspectiva decelării caracterului ilicit al faptelor imputate pârâţilor şi al vinovăţiei acestora se constituiau în argumente esenţiale în analiza cererii deduse judecăţii, în contextul în care prin decizia recurată s-a reţinut îndreptăţirea pârâţilor de a invoca un drept de proprietate în temeiul hotărârii penale şi lipsa relevanţei anulării executării silite, prin raportare la momentul constatării acestei nulităţi, ulterior săvârşirii faptelor pretins ilicite.

Aceeaşi omisiune este identificată şi în ceea ce priveşte susţinerile apelatei-reclamante vizând faptul că radierea S.C. B. S.A. din registrul comerţului s-a realizat la data de 15.10.2013, respectiv că, încetarea personalităţii juridice a acestei societăţi şi lipsa calităţii pârâţilor B. S.A., C., D., E., F., G., H. I. J., K., L., de continuatori ai S.C. B. S.A. fusese deja constatată, la data declanşării executării silite împotriva sa prin mai multe hotărâri judecătoreşti cu autoritate de lucru judecat (sentinţa civilă nr. 755/22.02.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, decizia civilă nr. 726/22.03.2010 a Curţii de Apel Cluj, decizia civilă nr. 3361/30.102014 a Înaltei Curţi, decizia civilă nr. 721/Ap/22.10.2014 a Curţii de Apel Braşov, sentinţa civilă nr. 347/2013 a Tribunalului Specializat Cluj).

De asemenea, instanţa de apel nu a răspuns apărării reclamantei vizând calitatea acesteia de proprietar tabular al imobilelor situate în Mun. Targu Secuiesc, str. x, Jud. Covasna, bunuri dobândite în temeiul unui act de adjudecare, ipoteză care excludea, în opinia acestei părţi, posibilitatea evingerii, conform art. 555 C. civ.

Pe de altă parte, răspunzând criticii ce viza greşita apreciere a caracterului ilicit şi a vinovăţiei pârâţilor, raportat la faptul luării în posesie a imobilelor deşi executarea silită fusese, la acel moment, suspendată, instanţa de apel, deşi a reţinut în cadrul situaţiei de fapt, că bunul închiriat de reclamantă a fost predat asociaţiei pârâte în temeiul unui proces-verbal încheiat în dosarul de executare nr. x/2016 al BEJ N., respectiv că, la data de 14.07.2016, asociaţia pârâtă a încheiat cu chiriaşul, S.C. O. S.R.L., o convenţie prin care s-a reglementat accesul acestuia în bunul închiriat, condiţionat de plata unor sume pentru utilizare, s-a limitat la a considera nerelevantă această susţinere, fără a justifica de o manieră coerentă şi raţională aprecierea acesteia în sensul că nu se impune a se da eficienţă juridică soluţiilor dispuse prin încheierile din 27.06.2016 şi, respectiv din 16.06.2016, pronunţate în dosarul nr. x/2016, prin care s-a procedat la suspendarea executării silite pornite împotriva reclamantei.

Or, în măsura în care o parte litigantă invocă un argument suficient de clar şi de precis, de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, cum este şi cazul în speţă, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific, cerinţa motivării hotărârii judecătoreşti prezentând o importanţă particulară dacă argumentul invocat poate avea o incidenţă decisivă asupra obiectului litigiului.

Trebuie reamintit că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Întrucât absenţa acestei examinări a lipsit-o pe recurenta-reclamantă de un mijloc de apărare, evidenţiat ca atare în cuprinsul cererii de apel, omisiunea instanţei de apel de a justifica, printr-o motivare coerentă şi adecvată cazului particular al speţei, soluţia adoptată echivalează cu necercetarea fondului pricinii şi impune concluzia că decizia recurată este afectată de viciul procedural al nemotivării.

Toate aceste aspecte atrag nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pe temeiul căruia, coroborat şi cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., hotărârea va fi casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În privinţa celuilalt aspect de nelegalitate, vizând aceeaşi soluţie - de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, validată prin decizia recurată - fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că acesta vizează fondul raportului juridic, neputând face obiect de analiză în acest stadiu procesual, faţă de ceea ce s-a impus, în mod prioritar, verificării jurisdicţionale în recurs, legat de maniera de redactare a considerentelor deciziei atacate.

Astfel, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, în cazul particular dedus judecăţii, după evaluarea concretă a tuturor faptelor deduse judecăţii, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esenţiale ale părţilor litigante, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condiţiilor de existenţă a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a intimaţilor, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăşi modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.

În rejudecare, instanţa de apel va verifica, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei relevate de probatoriile administrate, luând în considerare argumentele esenţiale ale părţilor litigante, dacă formularea şi instrumentarea cererii de executare silită din dosarul execuţional nr. x/2016 a constituit o faptă ilicită în sensul dispoziţiilor art. 1349 din C. civ., acţiunile imputate pârâţilor fiind săvârşite în afara oricărui drept subiectiv, sau, dimpotrivă, a reprezentat o exercitare a unor drepturi subiective substanţiale/drepturi subiective procedurale prevăzute de lege cu bună credinţă, respectiv, în contextul în care reclamanta pretinde că pârâţii care au declanşat o procedură de executare silită împotriva acesteia, au acţionat, cu rea credinţă, respectiv cu intenţia de a o vătăma, dacă fapta imputată acestora îmbracă forma abuzului de drept procesual, raportat la natura şi condiţiile acestei instituţii juridice. În acest sens se va avea în vedere că răspunderea pentru abuzul de drept constituie, conform art. 1353 din C. civ., o formă particulară de manifestare a răspunderii civile, sancţiunea abuzului de drept atunci când acesta se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, putând antrena răspunderea civilă prin plata de daune interese, după regulile delictului civil, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absenţa vinovăţiei şi a prejudiciului cauzat unei alte persoane.

Deopotrivă, se va avea în vedere faptul că sancţiunea nulităţii actelor de procedură, chiar în ipoteza unei nulităţi extrinseci, nu intervine de drept, ci ea trebuie invocată şi apoi declarată de către instanţă, în urma verificării condiţiilor impuse de art. 175 din C. proc. civ., după dezbateri contradictorii, fiind astfel, esenţială distincţia între momentul în care operează nulitatea şi momentul de la care se produc efectele acestei sancţiuni, cu relevanţă în ceea ce priveşte buna credinţă a părţii care declanşează procedura judiciară. Astfel, chiar dacă nulitatea produce efecte retroactive, în speţă, este esenţial a se determina, în raport de toate argumentele aduse de părţile litigante, în calea de atac, dacă, la data declanşării procedurii de executare silită, respectiv la data prelurii bunurilor executare silit în posesie, pârâţii aveau reprezentarea nelegalităţii acestei proceduri şi ar fi putut să prevadă că ulterior, această procedură va fi anulată prin hotărâre judecătorească.

În referire la recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A.:

Înalta Curte, având a verifica, prioritar, respectarea cerinţelor de formă impuse prin art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din C. proc. civ., ce vizează legala sa învestire cu analiza acestei căi de atac, constată că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se sprijină, nefiind respectate dispoziţiile legale anterior menţionate care dispun în sensul că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, deşi lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate este sancţionată de lege cu nulitatea căii de atac.

Astfel, în cauză, prin decizia civilă nr. 284/Ap/2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, a fost respins apelul declarat de apelanta B. împotriva sentinţei civile 231S/04.11.2019, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, şi cererile formulate de această apelantă în calea de atac, respectiv a fost respins apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile 231S/04.11.2019 şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 28.10.2019, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă.

Or, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei casarea deciziei recurate, fără a aduce însă argumente de nelegalitate cu privire la soluţia pronunţată şi fără a invoca şi justifica, raportat la raţionamentul instanţei de apel, incidenţa vreunuia dintre cazurile de casare, expres şi limitativ, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În plus, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În speţă, recurenta, s-a limitat la a solicita să se constate nulitatea absolută a considerentelor hotărârilor recurate şi a acţiunii civile introdusă de reclamantă, pretinzând că desfiinţarea executării silite efectuate nu modifică dreptul de proprietate şi situaţia juridică a imobilului, respectiv că a fost notată existenţa sentinţei penale nr. 232/2006, definitivă prin decizia penală nr. 316/2013, în cartea funciară, iar reclamanta nu justifică interes, potrivit dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 din C. proc. civ., cu concesinţa că aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în cauză.

Înalta Curte reţine însă că simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Or, în speţă, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată s-a reţinut că, deşi apelul este îndreptat împotriva considerentelor sentinţei, apelanta-pârâtă nu a arătat în concret care parte din motivarea instanţei de fond o critică şi considerentele pentru care apreciază că aceasta este greşită, că hotărârea instanţei de fond cuprinde toate motivele pe care se sprijină soluţia, aceasta fiind motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv că, în mod corect, prima instanţă a respins, ca inadmisibile, cererile formulate de S.C. B. S.A. - societate dizolvată în dosarul de faţă, dat fiind faptul că acestea provin de la societatea radiată din Registrul Comerţului în baza sentinţei civile 347/06.02.2013 a Tribunalului Specializat Cluj.

Ca atare, susţinerile din recursul declarat în cauză de către recurenta-pârâtă, vizând consecinţele desfiinţării executării silite respectiv, cele ce reliefează notarea în cartea funciară a sentinţei penale nr. 232/2006 a Judecătoriei Câmpina, nu numai că nu au fost încadrate de recurentă în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., dar nici nu conţin critici care să poată fi încadrate în textul legal menţionat şi care să se circumscrie raţionamentului expus de instanţa de apel în justificarea soluţiei date apelului formulat de pârâtă.

Pe de altă parte, deşi recurenta invocă lipsa de interes a reclamantei, o atare susţinere nu este motivată, recurenta limitându-se la a susţine că interesul nu este legitim prin raportare la propria sa viziune asupra situaţiei conflictuale care a generat prezentul litigiu şi în privinţa apartenenţei dreptului de proprietate asupra imobilului executat silit.

Având în vedere că recurenta nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În acelaşi sens, Înalta Curte constată că solicitările recurentei-pârâte, formulate ulterior împlinirii termenului de recurs, nu pot fi calificate drept motive de ordine publică, de vreme ce prin intermediul acestora pârâtă urmăreşte fie reformarea altor hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie civilă decât cea care constituie obiect al recursului (necompetenţa instanţei civile de a soluţiona contestaţia la executare formulată de reclamantă), fie tinde la a formula cereri care nu au fost în mod legal deduse analizei instanţelor anterioare (constatarea nulităţii actelor constitutive ale societăţii reclamante/altor societăţi având aceeaşi acţionari, nulitatea unor acte emise de OCPI/hotărâri referitoare la înscrierea în cartea funciară a imobilului executat silit, obligarea părţii adverse la plata unor despăgubiri, restabilirea situaţiei anterioare contestaţiilor formulate în cadrul dosarului execuţional nr. x/2016 al BEJ N. şi înmatricularea societăţii B. SA) şi care sunt inadmisibile întrucât încalcă prevederile art. 494 coroborat cu art. 478 din C. proc. civ.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 284/Ap/2020 din 19 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor litigante şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererea formulată de către intimatul pârât F. având ca obiect obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile ataşate şi, evident, de poziţia procesuală finală a părţilor referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 284/Ap/2020 din 19 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Anulează recursul formulat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 284/Ap/2020 din 19 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2021.