State liability for excessive criminal prosecution duration: requirement to analyze ECHR case law on reasonable time

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Deliberând asupra cauzei prezente şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, la data de 7 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.419.208,33 RON, reprezentând: 1.418.208,33 RON - daune materiale, ca urmare a prejudiciilor materiale suferite în urma trimiterii în judecată pentru "săvârşirea a două infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial", prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 şi art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 33 lit.

a) C. pen., compusă din: acordarea sumei de 312.562 RON, reprezentând veniturile lunare realizate în perioada iulie 2013 - mai 2016, în calitate de comisar şef de Poliţie, având funcţia de inspector şef în grad de chestor, prin raportare la data punerii la dispoziţia unităţii, prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13 august 2013 (ca urmare a începerii urmăririi penale) şi până la data pensionării, 16 mai 2016; acordarea sumei de 33.764 RON, reprezentând salariul de merit de care reclamantul nu a beneficiat, ca urmare a punerii la dispoziţie, prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13 august 2013 şi până la data pensionarii, 16 mai 2016; acordarea sumei de 33.558 RON, reprezentând indemnizaţia lunară, în calitate de membru de drept al Autorităţii Teritoriale de Ordine Publică (A.T.O.P.), ca urmare a punerii la dispoziţie prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13 august 2013 şi până la data pensionarii, 16 mai 2016; acordarea semnului onorific " În serviciul patriei", pentru împlinirea, în aprilie 2013, a 20 ani vechime în Ministerul Afacerilor Interne - prin raportare la momentul punerii la dispoziţie prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13 august 2013, cu toate implicaţiile asupra nivelului pensiei; acordarea coeficienţilor legali privind desfăşurarea activităţii în condiţii speciale de muncă, prin raportare la punerea la dispoziţie prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13 august 2013 şi până la data pensionarii, 16 mai 2016; acordarea gradului profesional de chestor de politie, ca urmare a susţinerii şi promovării examenului din sesiunea decembrie 2008; acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 38.324,33 RON, suportate pe durata desfăşurării procesului penal;

şi la plata sumei de 2.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului, ca urmare a trimiterii nelegale în judecată, finalizată prin achitare, şi a sumei de 31.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, în prezentul demers juridic.

Totodată, reclamantul a mai solicitat angajarea răspunderii obiective a Statului Român, în raport de următoarele fapte pretins prejudiciabile, respectiv:

- derularea urmăririi penale in rem, în perioada 2009 - 2013, prin raportare la procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 1 iunie 2009 al Direcţiei Generale Anticorupţie, în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu;

- derularea urmăririi penale în rem în perioada 2013 (25 aprilie 2013 - data ordonanţei nr. 50/P/2009), prin care s-a dispus extinderea cercetării penale (urmărire penală in personam) faţă de A., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial - 2018 (data pronunţării deciziei definitive de achitare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), atât urmărirea penală in rem, cât şi in personam constituind împrejurări de natură a supune reclamantul unei permanente stări de tensiune care i-a afectat, în mod grav şi iremediabil, sănătatea, imaginea şi reputaţia profesională;

- încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului prin emiterea de către Ministerul Afacerilor Interne a Ordinului nr. 11/4283/13 august 2013, prin care reclamantul a fost pus la dispoziţia unităţii, ca urmare a începerii urmăririi penale in personam şi sesizarea instanţei de judecată cu pierderea drepturilor salariale şi a distincţiilor de merit, pe toată durata desfăşurării procesului penal, până la momentul pensionării în mai 2016;

- încălcarea de către Direcţia Naţională Anticorupţie (în calitate de reprezentant al Statului) a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană, prin tergiversarea soluţionării cauzei, având în vedere momentul declanşator al procedurilor penale, ordonanţa nr. 80/P/2013, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale în rem, 4 ani până la momentul declanşării urmăririi penale in personam, 5 ani de cercetare judecătorească, în total 9 ani de proceduri judiciare, finalizate cu achitare;

- încălcarea de către Direcţia Naţională Anticorupţie (în calitate de reprezentant al Statului) a dispoziţiilor art. 6 par. 2 din Convenţia Europeană, prin fapta procurorului care a dispus trimiterea în judecată a reclamantului, deşi la dosarul cauzei, nu au existat probe care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie;

- procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în calitatea lor de reprezentanţi ai statului, se fac vinovaţi de atragerea oprobriului public asupra reclamantului, nu numai prin permisiunea mediatizării excesive a dosarului, încă din faza urmăririi penale, dar şi prin expunerea reclamantului la dispreţul public, în calitate de învinuit, ulterior inculpat, prin citarea şi aducerea în faţa parchetului şi a instanţelor de judecată, în mod repetat, pe tot parcursul demersurilor judiciare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene şi art. 20 şi art. 21 Constituţia României, art. 111 C. proc. civ., art. 29 alin. (1) lit. i) O.U.G. nr. 80/2013.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinare, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 391 din 23 aprilie 2019, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale, ca nefondat; a admis în parte capătul de cerere având ca obiect daune materiale, formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 33.324,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată din dosarul penal nr. x/2013; a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 1049 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 391 din 23 aprilie 2019 şi a încheierii de şedinţă din data de 16 aprilie 2019, pronunţate de Tribunalul Suceava; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 391 din 23 aprilie 2019 a Tribunalului Suceava, în sensul că a respins în tot acţiunea având ca obiect plata despăgubirilor materiale şi morale formulată de reclamant, ca nefondată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1049 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi pronunţarea unei decizii legale şi temeinice, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi obligarea acestuia la plata daunelor materiale şi morale, astfel cum au fost solicitate prin acţiunea introductivă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, în faţa primei instanţe şi a celei de apel, a solicitat angajarea răspunderii obiective a Statului Român, în concordanţă cu dispoziţiile art. 20 Constituţia României, respectiv art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene, iar nu angajarea răspunderii subiective a acestuia, care este posibilă doar în condiţiile speciale ale C. proc. pen. referitoare la prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

A arătat recurentul că, deşi a invocat în nenumărate rânduri că nu este în situaţia reţinerii erorii judiciare reglementate de dispoziţiile speciale ale C. proc. pen., indicând clar dispoziţiile legale aplicabile în cauza, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normei şi a reţinut incidenţa unei dispoziţii legale nesolicitată de reclamant, respectiv angajarea răspunderii subiective a Statului Român, în detrimentul celei legale obiective.

Recurentul a opinat că instanţa de apel, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană care atrag răspunderea obiectivă a statului, a soluţionat, în mod greşit, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.

În continuare, recurentul a arătat că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut, în mod greşit, incidenţa în cauză a răspunderii subiective a statului, în locul celei obiective, solicitate de către reclamant; astfel, curtea, prin preluarea şi însuşirea argumentelor instanţei de fond, a pronunţat o decizie nemotivată, cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte durata procesului, curtea a reţinut, în mod greşit, că este justificată de complexitatea cauzei, determinată de natura faptelor cercetate, de numărul persoanelor cercetate, de volumul mare de documente, de audierea unui număr de 53 de martori, de întocmirea de rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, de strămutarea dosarului, de reaudierea a 35 de martori, în acest sens, recurentul făcând referire la cauza Riccardi contra României şi la cauza Stoianova şi Nedelcu contra României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că durata procesului este excesivă şi nu poate fi justificată prin complexitatea cauzei, ci numai prin eşecul instanţelor judecătoreşti de a gestiona diligent dosarele.

Conchizând, recurentul a solicitat instanţei de recurs să constatate că, în mod nelegal, curtea a respins cererea de acordare a daunelor morale, pe motivul neîndeplinirii uneia dintre condiţiile angajării răspunderii civile a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, respectiv fapta ilicită şi prejudiciabilă constând în eroarea judiciară săvârşită de serviciul public de justiţie şi că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; în baza aceluiaşi raţionament, Curtea a respins şi solicitarea la plata daunelor materiale constând în cheltuieli de judecată suportate în procesul penal finalizat cu achitarea.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare în termenul legal, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac a recursului, potrivit dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, care prevăd că nu sunt supuse recursului cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Intimatul a arătat că, deşi decizia instanţei de apel a fost pronunţată "cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare", potrivit art. 457 C. proc. civ. care reglementează principiul legalităţii căilor de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de menţiunile din dispozitivul hotărârii.

În subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 11 noiembrie 2020, completul de filtru a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

A admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1049 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la data de 20 ianuarie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, trebuie menţionat că reclamantul a învestit instanţele de fond cu o cerere în pretenţii, având ca obiect obligarea la plata unor daune materiale şi morale, întemeiate exclusiv pe răspunderea obiectivă a statului, iar nu pe răspunderea civilă delictuală.

În cauză, a fost exclusă de către instanţele fondului incidenţa normei procesual penale referitoare la producerea unei erori judiciare, în considerarea atât a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, cât şi a neîntrunirii ipotezelor legale reglementate în art. 538-539 C. proc. pen., întrucât reclamantul A. nu a fost condamnat definitiv şi, ulterior, achitat, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare, pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară ori, în cazul redeschiderii procesului penal, cu privire la condamnatul judecat în lipsă, ci a fost achitat în calea de atac, exercitată, în condiţii legale, în cadrul aceluiaşi proces.

În ceea ce priveşte însă criticile formulate în recurs, deşi acestea au, în aparenţă, un caracter amplu, în realitate, reprezintă, în bună măsură o reiterare a unor considerente teoretice abstracte, prin care se tinde a se demonstra că, în mod nelegal, a fost respinsă cererea reclamantului, cerere ce nu ar fi fost analizată prin prisma răspunderii obiective a statului, ci prin prisma unei răspunderi subiective, guvernate de regulile răspunderii civile delictuale.

Or, instanţa de recurs constată, contrar susţinerilor recurentului, că respingerea cererii de chemare în judecată nu s-a întemeiat pe o eventuală inadmisibilitate a demersului reclamantului, (invocată, de altfel, de către intimatul pârât), subsumată răspunderii obiective a statului, ci pe argumente de legalitate care au vizat atât faptul că nu există răspundere obiectivă a statului, pentru încălcarea art. 6 par. 1 şi 2, art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât statul nu răspunde necondiţionat şi nelimitat, în condiţiile art. 13 din Convenţie, ci doar pentru încălcarea de către autorităţile sale sau de către o persoana care a acţionat în exercitarea atribuţiilor oficiale a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, recunoscute de Convenţie, cât şi faptul că nu ar putea invoca drept temei al răspunderii nici dispoziţiile art. 1349-1395 din C. civ., deoarece statul răspunde în condiţiile legii, iar legea incidentă în materie de erori judiciare este C. proc. pen. astfel încât, se poate aprecia că argumentele reclamantului, sub acest aspect, nu se grefează pe raţionamentul expus în decizia Curţii de Apel Suceava, ce a condus la respingerea apelului său.

Astfel, concluzionând, se poate reţine că instanţele de fond au respins, în esenţă, cererea, întrucât au apreciat că nu există, în cauza dedusă judecăţii, încălcări pe fond ale drepturilor fundamentale denunţate de reclamant, reglementate şi protejate de art. 6 par. 1 şi 2, art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar nu pentru că ar fi fost incidentă o altă formă de răspundere a statului decât cea pe care acesta şi-a întemeiat cererea, urmând a fi analizate exclusiv criticile de nelegalitate care au legătură cu încălcarea dispoziţiilor convenţionale alegate.

În consecinţă, deşi în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze, concretizate în cauza cererii de chemare în judecată, poate exista o răspundere obiectivă a statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental, pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale reglementate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele sale adiţionale, justificat de obligaţia pozitivă generală a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie, care se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în litigiul dedus judecăţii, casarea hotărârii recurate este determinată, în litigiul dedus judecăţii, de inexistenţa unei analize a instanţei de apel a jurisprudenţei Curţii Europene în materia dreptului la un proces echitabil, sub aspectul duratei rezonabile a unei proceduri penale, şi a consecinţelor pe care o asemenea durată, denunţată ca excesivă, ar fi putut să o aibă asupra vieţii private şi familiale a reclamantului A., din perspectiva art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, apărări esenţiale susţinute de recurent.

În acest context procesual, analizând criticile formulate în cauză, prin raportare la dispoziţiile convenţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevante în cauză, ce au constituit fundament al cererii de chemare în judecată, instanţa de recurs reţine următoarele:

Asupra criticii privind pretinsa încălcare a art. 6 par. 2 al Convenţiei Europene care reglementează prezumţia de nevinovăţie, Înalta Curte o consideră nefondată, pentru următoarele argumente:

În fundamentarea acestui capăt de cerere şi, corelativ, a criticii formulate în recurs, recurentul a susţinut că prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată în mod vădit de către Direcţia Naţională Anticorupţie, în calitate de reprezentant al statului, prin fapta procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată a reclamantului, deşi la dosar, nu au existat probe concludente care să răstoarne această prezumţie. Implicit, procurorii Direcţia Naţională Anticorupţie, în calitate de reprezentanţi ai statului, se fac vinovaţi de atragerea oprobiului public asupra reclamantului, nu numai prin permisiunea mediatizării excesive a dosarului, încă din faza urmăririi penale, dar şi prin expunerea acestuia la dispreţul public, în calitate de învinuit, ulterior inculpat, prin citarea şi aducerea în faţa parchetului şi a instanţelor de judecată, în mod repetat, pe tot parcursul demersurilor judiciare.

În esenţă, dreptul unei persoane căreia i se reproşează săvârşirea unei fapte penale de a fi considerată nevinovată până la condamnarea sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă constituie garanţia prezumţiei de nevinovăţie.

În acelaşi sens, dreptul oricărui acuzat de a fi prezumat nevinovat şi de a solicita ca acuzarea să aibă obligaţia de a dovedi acuzaţiile formulate împotriva sa intră sub incidenţa noţiunii generale de proces echitabil, în sensul art. 6 par. 1, care se aplică procedurii de stabilire a pedepsei (Phillips împotriva Regatului Unit, par. 39-40; Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit, par. 37 şi 39). Mai mult, în respectarea prezumţiei de nevinovăţie, aceasta nu poate înceta să se aplice, în apel, doar pentru că trimiterea în judecată, în primă instanţă, a determinat condamnarea persoanei în cauză, atunci când procesul continuă în apel sau recurs (Konstas împotriva Greciei, par. 36).

Scopul art. 6 par. 2 din Convenţie este de a împiedica încălcarea dreptului la un proces penal echitabil prin declaraţii prejudiciabile, strâns legate de acest proces, făcute într-un context situat în afara procedurii penale.

Or, recurentul reclamant nu a demonstrat în cauză existenţa unor astfel de declaraţii prejudiciabile din partea autorităţilor statului şi nici existenţa unor declaraţii fără echivoc ale acestor autorităţi, prin care să se fi susţinut, fără să existe o condamnare definitivă, că persoana în cauză a săvârşit infracţiunea pentru care a fost cercetat şi, ulterior, achitat.

În acelaşi sens, trimiterea în judecată a unei persoane, citarea şi aducerea sa în faţa instanţelor de judecată, în mod repetat, pe tot parcursul demersurilor judiciare penale, nu reprezintă în sine o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, ci toate aceste aspecte sunt inerente desfăşurării procedurilor penale declanşate împotriva reclamantului din prezenta cauză, exercitării justiţiei penale în formele prescrise de lege; citarea unei persoane supusă unei acuzaţii în materie penală şi prezentarea acesteia în faţa instanţelor competente asigurând tocmai posibilitatea acesteia de a-şi exercita în mod deplin şi concret dreptul la apărare.

Relativ la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentul nu dezvoltă critici concrete de nelegalitate pe care instanţa de recurs să le poată cenzura, din perspectiva dispoziţiilor exhaustive ale art. 488 C. proc. civ., şi prin care să demonstreze că dreptul său la liberă exprimare a fost încălcat sau că ar fi fost titularul unui bun actual sau a unei speranţe legitime, în sensul Primului Protocol adiţional la Convenţie, pe care să îl poată apăra în acest cadru procesual şi într-un raport juridic cu statul, iar nu cu propriul angajator, în raport de dispoziţiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare (în forma în vigoare la data emiterii Ordinului MAI nr. 11/4283/13.08.2013) şi Legii - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, analizate în cauză.

În acest punct, trebuie remarcat că, în conţinutul recursului, referirile reclamantului, asistat de reprezentant convenţional, la legitimarea procesual pasivă a intimatului Statul Român nu sunt făcute prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi la soluţia dată asupra acestui capăt de cerere, ci prin referire la dispoziţiile art. 6 par. 1 al Convenţiei, care, în prezentul litigiu, au fost considerate neîncălcate, nu pentru că statul nu ar avea calitate procesuală pasivă, ci pentru că durata procedurii penale desfăşurate împotriva reclamantului nu a fost apreciată ca excesivă de instanţa de apel, astfel încât acestea apar ca străine silogismului instanţei de apel şi nerelevante pentru adoptarea soluţiei în prezentul recurs.

În ceea ce priveşte soluţia respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din procesul penal, dispusă de instanţa de apel în considerarea faptului că reclamantul avea posibilitatea de a uza de dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen. - în caz de achitare, persoana vătămată sau-partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă, de asemenea, recurentul nu a invocat critici de nelegalitate punctuale, raportate la raţionamentul instanţei de apel, care să demonstreze o ipoteză de aplicare nelegală a dispoziţiilor procesual penale enunţate, astfel încât nu este posibil un examen de legalitate a acesteia din partea instanţei de recurs.

Analizând criticile privind pretinsa încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva depăşirii duratei rezonabile a procesului penal, instanţa de recurs va face următoarele consideraţii:

În prezentul litigiu, instanţa de apel a reţinut că durata procedurii efectuate de Direcţia Naţională Anticorupţie a fost justificată de complexitatea cauzei, determinată atât de natura faptelor cercetate, constând în încălcarea de către reclamant a atribuţiilor de serviciu, în derularea procedurii de achiziţie a imobilului din municipiul Suceava, str. x, cât şi de volumul mare de documente cercetate, de audierea unui număr mare de martori, de întocmirea de rapoarte de constatare tehnico - ştiinţifică.

În acelaşi sens, instanţa de apel a reţinut că un element relevant în aprecierea duratei rezonabile a procedurii este şi faptul că, faţă de reclamant, nu a fost luată nicio măsură de restrângere a drepturilor, pe durata procedurii în faţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, şi că începerea urmăririi penale s-a realizat aproape de finalizarea procedurii, cu efecte doar în planul raporturilor de serviciu, acesta fiind pus la dispoziţia unităţii prin Ordinul nr. 11/4283/13.08.2013, situaţie în care a rămas până la data de 16.05.2016, când raporturile de serviciu au încetat, ca urmare a pensionarii.

Referitor la durata procedurii în faţa primei instanţe, instanţa de apel a apreciat că aceasta a fost determinată de strămutarea dosarului de la Curtea de Apel Suceava la Curtea de Apel Iaşi, ca urmare a cererii formulată de reclamant, de audierea numărului mare de martori, de efectuarea expertizei solicitate de reclamant, a suplimentului la raportul de expertiză, a unui nou supliment la raport, solicitat de inculpaţi şi parchet, a unui nou raport de expertiză, ca urmare a obiecţiunilor formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial laşi, precum şi de termenele acordate pentru lipsa de apărare.

În ceea ce priveşte durata procedurii în apel, s-a considerat că a fost determinată de audierea inculpaţilor, audierea, respectiv reaudierea urui număr de aproximativ 35 de martori, cu declaraţii substanţiale, şi de administrarea probei cu înscrisuri, solicitate de părţi de la diverse instituţii şi persoane juridice.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că nu pot fi primite criticile reclamantului, în sensul depăşirii duratei rezonabile a procedurii penale declanşate împotriva sa.

În acest context procesual, trebuie reamintit că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale.

În acest sens, art. 13 din Convenţia Europeană statuează că:

"Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

În corelaţie cu dreptul oricărei persoane la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000, pronunţată în cauza Kudla contra Poloniei, ca instituind o obligaţie în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale, pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligaţiei impuse de art. 6 par. 1 al Convenţiei privind soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Cât priveşte remediul în sine, acesta variază în funcţie de natura plângerii privind încălcarea dreptului şi trebuie să fie efectiv, nu în sensul că ar garanta titularului dreptului certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit (cu titlu exemplificativ, hotărârea Curţii, pronunţată la data de 16.01.2018, în cauza Ciocodeică contra României, par. 88).

Instanţa de recurs reţine că este unanim acceptat, în jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanţiile esenţiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Criteriile enunţate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), par. 67; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45).

De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deşi evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicţie, aprecierea acesteia este una globală (Boddaert împotriva Belgiei, par. 36). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un "termen rezonabil" (Dobbertin împotriva Franţei, par. 44).

În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene, au fost considerate ca depăşiri ale termenului rezonabil - o procedură de 9 ani şi 7 luni, fără o complexitate deosebită, dacă nu este vorba despre numărul de persoane în cauză (35), în ciuda măsurilor luate de autorităţi pentru a remedia supraîncărcarea excepţională a instanţei, după o perioadă de greve (Milasi împotriva Italiei, par. 14-20); - 13 ani şi 4 luni, tulburări politice în regiune şi supraîncărcarea instanţelor, eforturile statului de a le îmbunătăţi condiţiile de muncă neîncepând decât câţiva ani mai târziu (Baggetta împotriva Italiei, pct. 20-25); 5 ani, 5 luni şi 18 zile, din care 33 luni între pronunţarea hotărârii şi redactarea sa integrală de către magistratul însărcinat, în lipsa unor sancţiuni disciplinare adecvate (B. împotriva Austriei, par. 48-55); 5 ani şi 11 luni, complexitate produsă de numărul mare de persoane ce trebuiau audiate şi tehnicitatea documentelor de examinat într-o cauză legată de abuz de încredere în stare agravată, care nu putea justifica o instrumentare a cauzei de 5 ani şi 2 luni, la care s-au adăugat mai multe perioade de inactivitate imputabile autorităţilor. Astfel, dacă etapa judecăţii părea rezonabilă, cea a instrumentării cauzei nu putea fi considerată ca fiind efectuată cu diligenţă (Rouille împotriva Franţei, par. 29). În acelaşi sens, s-a constatat nedepăşirea termenului rezonabil - 5 ani şi 2 luni, în raport de complexitatea cauzelor legate de înşelăciune şi bancrută frauduloasă şi nenumărate cereri şi recursuri ale reclamantului care urmăreau nu doar prelungirea perioadei, ci şi recuzarea majorităţii judecătorilor competenţi şi trimiterea cauzei în faţa altor instanţe (Ringeisen împotriva Austriei, par. 110).

În cauza dedusă judecăţii, se poate observa că, deşi instanţa de apel a identificat în mod legal criteriile de apreciere a duratei procesului penal (mai puţin miza procesului pentru partea interesată), deja enunţate în cele ce preced, şi a analizat modul de desfăşurare a acestuia, prin prisma lor, concluzionând că o durată de 9 ani a unui proces penal este una rezonabilă, această instanţă nu a făcut nicio referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi nicio analiză comparativă cu cauzele analizate în această materie, în jurisprudenţa Curţii, deşi aceasta formează împreună cu dispoziţiile convenţionale "un bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru autorităţile statului, inclusiv pentru instanţele de judecată, în temeiul art. 20 din Constituţie şi articolelor 1 şi 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, procedând în acest mod, instanţa a nesocotit în mod nepermis una dintre apărările esenţiale ale reclamantului, menţionată expres în conţinutul cererii de apel, respectiv jurisprudenţa Curţii Europene, în această materie, inclusiv împotriva României, dar şi caracterul obligatoriu al acestei jurisprudenţe pentru instanţele naţionale, în cuprinsul hotărârii recurate, neregăsindu-se o analiză pertinentă şi substanţială a acestei jurisprudenţe.

În consecinţă, se constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanţia procesuală a motivării hotărârilor judecătoreşti, ceea ce determină casarea hotărârii recurate, în cadrul impus de dispoziţiile art. 496-497 C. proc. civ.

În acelaşi context procesual, deşi instanţa de apel nu a analizat miza procedurii penale pentru reclamant, în etapa procesuală anterioară, instanţa de recurs apreciază că o asemenea evaluare trebuie făcută atât autonom, pe tărâmul art. 6 par. 1 al Convenţiei, dar şi în legătură cu art. 8 al Convenţiei care reglementează dreptul la viaţă privată şi familială, despre care reclamantul pretinde că i-au fost afectate, tocmai din cauza duratei excesive a procesului penal.

Or, maniera şi amploarea în care i-au fost afectate recurentului reclamant viaţa privată socială, dar şi viaţa de familie, ambele garantate de art. 8 al Convenţiei, din cauza duratei, pretins nerezonabile, a procesului penal, implică verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului, cale de atac prin care se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, în sensul art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.)

În consecinţă, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul exercitat de recurentul reclamant A., va dispune casarea deciziei civile nr. 1049 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, şi rejudecarea cauzei, în limitele stabilite prin prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1049 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2021.