Territorial jurisdiction for delictual liability: relative incompetence barred by defendant's failure to timely raise the objection

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, sub nr. x/2019, la data de 04 martie 2019, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar Călători "CFR Călători" S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.922,23 RON, reprezentând pagubă materială constând în reparaţii la locomotive, cauzate de accidentul produs la data de 25 iunie 2018, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1357 alin. (1) şi art. 1381 alin. (1) C. civ., precum şi cele ale art. 194 şi următoarele şi art. 453 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la dosar, reclamanta a menţionat că alege, ca instanţă competentă general, material şi teritorial să judece prezenta cauză, Judecătoria Constanţa, potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată de pârât, prin curator special, acesta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa, raportat la locul săvârşirii faptei ilicite şi al producerii prejudiciului şi, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii formulate, apreciind că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Prin sentinţa civilă nr. 1150/2020 din 07 februarie 2020, pronunţată de Judecătoria Constanţa, secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată de pârât, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Moineşti.

În motivare, această instanţă a reţinut că, în raport de obiectul acţiunii civile prin care se urmăreşte atragerea răspunderii delictuale a pârâtului, competenţa teritorială de soluţionare a cererii pendinte este una alternativă, reglementată de art. 107 alin. (1) şi art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., competentă a judeca cererea reclamantei fiind fie instanţa de la domiciliul pârâtului (Judecătoria Moineşti, conform Anexei la H.G. nr. 337/1993 pentru stabilirea circumscripţiilor judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă judecătorii), fie cea în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită ori s-a produs prejudiciul (Judecătoria Mangalia, potrivit Anexei la H.G. nr. 337/1993 pentru stabilirea circumscripţiilor judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă judecătorii).

Potrivit art. 116 din C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, însă, în cazul de faţă, reclamanta a înţeles a învesti o instanţă necompetentă teritorial, motiv pentru care Judecătoria Constanţa a admis excepţia de necompetenţă, invocată de pârât, şi a declinat soluţionarea cauzei, în favoarea Judecătoriei Moineşti, dându-se prioritate regulii generale de stabilire a competenţei, conform art. 107 din C. proc. civ., respectiv la instanţa de la domiciliul pârâtului, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că pârâtul nu locuieşte efectiv la adresa declarată, acest aspect neconducând la concluzia că domiciliul său nu este cunoscut.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Moineşti, la data de 18 martie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 869/2020 din 01 octombrie 2020, pronunţată de Judecătoria Moineşti, a fost admisă excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Mangalia, reţinându-se, în esenţă, că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., raportate la art. 116 din acelaşi act normativ, privitoare la competenţa teritorială alternative, în cazul acţiunilor având ca obiect răspunderea civilă delictuală, şi la prerogativa reclamantului de a alege între instanţele deopotrivă competente.

În cauză, instanţele deopotrivă competente sunt Judecătoria Moineşti, pe raza căreia domiciliază pârâtul, şi Judecătoria Mangalia, pe raza căreia s-a produs accidentul, iar, din conţinutul acţiunii şi din precizările făcute de reclamantă la termenul din 07 februarie 2020, reiese că alegerea acesteia a fost ca cererea de chemare în judecată să fie soluţionată de Judecătoria Constanţa, în temeiul art. 116 C. proc. civ.

S-a mai reţinut că, deşi Judecătoria Constanţa nu este instanţa competentă, reclamanta a intenţionat să învestească o instanţă apropiată de sediul său şi de locul săvârşirii faptei ilicite, în acelaşi sens fiind şi concluziile scrise şi orale ale reprezentantului pârâtului, care a susţinut că Judecătoria Mangalia este competentă să soluţioneze prezenta cauză.

Învestită prin declinare, Judecătoria Mangalia, prin sentinţa civilă nr. 223 din 16 februarie 2021, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de instanţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Moineşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut că sunt deopotrivă competente atât Judecătoria Moineşti, ca instanţă în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului, cât şi Judecătoria Mangalia, instanţă în circumscripţia căreia s-a săvârşit fapta ilicită, însă, norma de competenţă cuprinsă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, este o normă de ordine privată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 129 alin. (3) C. proc. civ.

S-a mai reţinut că Judecătoria Moineşti, prin invocarea, din oficiu, a excepţiei necompetenţei teritoriale, a încălcat dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Conchizând, această instanţă a reţinut că, în mod nelegal, Judecătoria Moineşti şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Mangalia, sens în care a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Moineşti.

Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prealabil, se reţine că, în urma declinărilor succesive, instanţele aflate în conflict sunt Judecătoria Moineşti şi Judecătoria Mangalia, instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ.

Obiectul prezentului demers judiciar îl constituie cererea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar Călători "CFR Călători" S.A., în contradictoriu cu pârâtul A., prin care a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.922,23 RON, reprezentând pagubă materială constând în reparaţii la locomotivă cauzate de accidentul produs la data de 25 iunie 2018, în raza localităţii Mangalia.

În materia competenţei teritoriale, regula de drept comun este înscrisă în dispoziţiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

Se constată faptul că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv acţiune în răspundere delictuală, în cauză, sunt incidente atât dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., care reglementează regula generală de competenţă teritorială, cât şi art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., prin care este stabilită o competenţă teritorială alternativă, care dispun în sensul că, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ., mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

În cauza dedusă judecăţii, instanţele deopotrivă competente să judece cererea reclamantei sunt fie instanţa de la domiciliul pârâtului (Judecătoria Moineşti, conform Anexei la H.G. nr. 337/1993 pentru stabilirea circumscripţiilor judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă judecătorii), fie cea în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită ori s-a produs prejudiciul (Judecătoria Mangalia, potrivit Anexei la H.G. nr. 337/1993 pentru stabilirea circumscripţiilor judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă judecătorii).

Or, reclamanta, prin precizările depuse la dosarul Judecătoriei Constanţa, a învederat că alege, ca instanţă competentă general, material şi teritorial să judece prezenta cauză, Judecătoria Constanţa, potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că Judecătoria Constanţa, aleasă de către reclamantă, este o instanţă necompetentă teritorial, întrucât nu este nici instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul, nici instanţa în raza căreia a fost săvârşită fapta ilicită.

În atare situaţie, devin incidente dispoziţiile generale în materia stabilirii competenţei teritoriale, reglementate de art. 107 C. proc. civ., iar instanţa competentă teritorial să judece cauza dedusă judecăţii este instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul.

Potrivit interogării în baza de date a Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date (DEPAB), aflată la dosarul Judecătoriei Constanţa, pârâtul A. are domiciliul în judeţul Bacău, localitate care se află în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Moineşti.

În plus, prin depunerea concluziilor scrise, de către reclamantă, la data de 22 septembrie 2020, la Judecătoria Moineşti, aceasta a fost de acord cu soluţionarea cererii de chemare în judecată de către instanţa judecătorească de la domiciliul pârâtului.

Fiind vorba despre o normă de competenţă teritorială relativă, de ordine privată, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârât, în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv doar prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Înalta Curte reţine că, în cauză, excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Moineşti a fost invocată de instanţa de judecată, la primul termen de judecată acordat în cauză, respectiv la data de 24 septembrie 2020, iar nu de către pârât în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În aceste condiţii, cum pârâtul nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale prin întâmpinare, iar la prima zi de înfăţişare la care a fost legal citat, nu s-a prezentat, ci a depus concluzii scrise prin care a solicitat Judecătoriei Moineşti admiterea cererii de chemare în judecată, competenţa teritorială a acestei instanţe a fost definitiv stabilită.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar Călători "CFR Călători" S.A., în contradictoriu cu pârâtul A., prin curator B., având ca obiect "pretenţii", în favoarea Judecătoriei Moineşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar Călători "CFR Călători" S.A., în contradictoriu cu pârâtul A., prin curator B., având ca obiect "pretenţii", în favoarea Judecătoriei Moineşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2021.