Territorial competence in divorce proceedings: Application of Article 915 of the Code of Civil Procedure when the defendant lacks an effective residence in Romania

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari, la data de 16 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., desfacerea căsătătoriei încheiate între părţi la data de 10 septembrie 2011, în Bucureşti, şi înregistrată la Consiliul Local al Sectorului 1, din culpa exclusivă a pârâtului; păstrarea numelui dobândit ca urmare a încheierii căsătoriei; exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către reclamantă cu privire la minora C.; stabilirea domiciliului minorei la domiciliul mamei din România şi obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere reprezentând contribuţia la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională, în cuantumul legal.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Răcari, solicitând declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi desfacerea căsătoriei din culpă comună; reclamanta să revină la numele purtat anterior căsătoriei; exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi cu privire la minora C.; stabilirea domiciliului minorei la reşedinţa actuală a mamei; obligarea sa la plata unei pensii de întreţinere şi stabilirea unui program de vizită a minorei.

Prin sentinţa civilă nr. 737 din 22 iulie 2020, pronunţată de Judecătoria Răcari, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Răcari, invocată de pârâtul-reclamant B., a fost trimisă cauza, spre competentă soluţionare, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a fost prorogată soluţionarea cererii de reprezentare judiciară a pârâtului-reclamant B. de către completul ce va fi învestit cu soluţionarea cauzei.

În motivare, această instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 3, art. 131, art. 248 şi art. 915 C. proc. civ., arătând că, la stabilirea competenţei, instanţa va avea în vedere şi dispoziţiile art. 3 lit. b) teza I din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, potrivit căruia sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru de cetăţenie a celor doi soţi, astfel că instanţele române sunt competente să judece cererile de divorţ ale celor doi soţi.

S-a mai arătat că, în cauză, ambele părţi au recunoscut că au avut domiciliul conjugal în Austria şi că acestea nu au convieţuit, în fapt, pe teritoriul României, iar pârâtul-reclamant locuieşte în Austria, iar atunci când se întoarce în România domiciliază în Bucureşti, str. x, locuinţă al cărei proprietar este.

În aceste condiţii, această instanţă a reţinut că, având în vedere că cei doi soţi nu au avut locuinţă comună pe teritoriul României, competentă să soluţioneze cererea de divorţ este judecatoria în circumscriptia căreia îşi are locuinţa pârâtul, conform regulii de drept comun actor sequitur forum rei, şi, doar în ipoteza în care pârâtul nu are locuinţă în ţară, competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii de divorţ va aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului.

Or, pârâtul a susţinut, aspect necontestat de către reclamantă, că are o locuinţă şi în ţară, aspect care reiese şi din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, cum ar fi adresa nr. x/06.07.2020, emisă de Direcţia de Sănătate Publică Bucureşti către pârâtul-reclamant, sens în care este irelevant faptul că pârâtul-reclamant locuieşte în majoritatea timpului în Austria, din moment ce acesta, chiar sporadic, la întoarcerea în ţară, domiciliază în Bucureşti, str. x.

Conchizând, Judecătoria Răcari a admis excepţiei necompetenţei sale teritoriale, invocată de către pârâtul-reclamant B., şi a trimis cauza, spre competentă soluţionare, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 6/2021 din 6 ianuarie 2021, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de reclamanta A., şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect "divorţ", în favoarea Judecătoriei Răcari, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 3, art. 131, art. 248 şi art. 915 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 3 lit. b) teza I din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, arătând că textul art. 915 C. proc. civ. nu trebuie interpretat în sens strict literal, ci pârâtul trebuie să aibă o locuinţă efectivă în ţară, pentru că, altfel, s-ar putea eluda normele privind competenţa, prin alegerea de către pârât a unei reşedinţe oriunde în România, care ar atrage competenţa soluţionării cauzei, fără ca pârâtul să aibă legături efective cu această reşedinţă.

Or, părţile au arătat că pârâtul locuieşte efectiv în Austria, unde lucrează şi îşi petrece majoritatea timpului, în România venind doar în concedii, astfel că nu se poate invoca aplicabilitatea normei juridice privind competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului.

O altă perspectivă pe care instanţa a avut-o în vedere este că raporturile ce se cer a fi modificate sunt de dreptul familiei, situaţie în care noţiunea de locuinţă capătă alte valenţe, fiind necesar ca locuinţa să fie efectivă, în acel spaţiu intim al persoanei desfăşurându-se viaţa de familie, consolidarea relaţiilor dintre părinţi şi copiii lor minori, creşterea şi educarea minorilor. Necesitatea stabilirii competenţei instanţei în raport de locuinţa părţilor provine din nevoia de a se administra, în mod eficient, probele pe parcursul procesului, divorţul, mai ales atunci când sunt minori, fiind strâns legat de noţiunea de locuinţă a părţilor.

Prin raportare la aceste aspecte, această instanţă a constatat că locuinţa efectivă a pârâtului, ca noţiune de drept al familiei, nu este în Sectorul 1, str. x, ci în Austria, devenind competentă instanţa de la locuinţa reclamantei, care locuieşte efectiv cu minora pe raza Judecătoriei Răcari.

Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea reclamantei A., prin care a solicitat desfacerea căsătătoriei încheiate cu pârâtul B., păstrarea numelui dobândit ca urmare a încheierii căsătoriei, exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către reclamantă cu privire la minora C., stabilirea domiciliului minorei la domiciliul acesteia, în România, şi obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere, reprezentând contribuţia la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională în cuantumul legal.

Se constată că ambele instanţe, în stabilirea competenţei de soluţionare a litigiului, s-au raportat la dispoziţiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., care dispun în sensul că: cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Competenţa prevăzută de art. 915 C. proc. civ. nu are un caracter facultativ, ci absolut, reclamanta neavând un drept de opţiune între instanţele menţionate de textul legal, fiind obligată să depună cererea de divorţ la instanţa competentă, în funcţie de ordinea prevăzută de text.

Aşadar, în materie de divorţ, competenţa teritorială aparţine instanţei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, respectiv cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe.

În ceea ce priveşte noţiunea de "locuinţă", aceasta trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând adresa unde persoana locuieşte efectiv, iar nu locuinţa statornică şi principală; altfel spus, ceea ce are relevanţă în stabilirea competenţei teritoriale în această materie este locuinţa faptică, iar nu domiciliul înscris în cartea de identitate.

În speţă, astfel cum reiese din practicaua încheierii din 15 decembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, şi din practicaua sentinţei nr. 737 din 22 iulie 2020 a Judecătoriei Răcari, părţile au avut ultimul domiciliu comun în Austria, până în anul 2019, când s-au separat în fapt, pârâtul are contract de muncă în Austria, iar reclamanta locuieşte la părinţii săi în comuna Crevedia, sat Mănăstirea, judeţul Dâmboviţa.

În plus, se constată că, potrivit cărţii de identitate a pârâtului, aflată la dosarul Judecătoriei Răcari, domiciliul acestuia din România este expirat din data de 21 februarie 2017, iar potrivit paşaportului pârâtului, aflat la fila x din acelaşi dosar, emis la data de 4 mai 2017 şi valabil până la data de 4 mai 2021, domiciliul acestuia este în Austria.

În aceste condiţii, cum la data demarării litigiului, respectiv 16 decembrie 2019, reclamanta locuia în comuna Crevedia, sat Mănăstirea, judeţul Dâmboviţa, iar pârâtul locuieşte efectiv în Austria, în cauză, este incidentă ipoteza prevăzută de art. 915 alin. (1) ultima teză C. proc. civ. care are în vedere împrejurarea că, atunci când pârâtul nu are locuinţa în ţară, iar instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Or, în cauză, reclamanta are domiciliul în comuna Crevedia, sat Mănăstirea, judeţul Dâmboviţa, localitate care se află în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Răcari, instanţă competentă să soluţioneze cererea de divorţ dedusă judecăţii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect "divorţ", în favoarea Judecătoriei Răcari.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect "divorţ", în favoarea Judecătoriei Răcari.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2021.