Confirmation of property ownership over commercial space: insufficiency of fiscal invoice and payment as title to real estate in absence of formal deed of transfer

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia civilă la data de 21.12.2017, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare, prin sentinţa civilă nr. 11120/19.09.2017 pronunţată de Judecătoria Iaşi, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Iaşi, prin primar, B. S.A. şi C. S.A., pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate dreptul său de proprietate asupra construcţiei constând în spaţiu comercial aflat la parterul blocului de locuinţe situat în municipiul Iaşi str. x, bl. D., precum şi a terenului aferent construcţiei în suprafaţă de 305 mp.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa nr. 218/2019 din 13 februarie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, B. S.A. şi S.C. C. S.A. şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A..

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 469 din 2 octombrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 218/2019 din 13 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei sus-menţionate, reclamanta a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

- decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale care stabilesc efecte juridice facturii fiscale acceptate, reprezentând contract în formă prescurtată;

- instanţa de apel nu a stabilit dacă în cauză sunt sau nu aplicabile dispoziţiile art. 35 si art. 36 Codul comercial, în vigoare la data realizării operaţiunii;

- în mod greşit instanţa de apel nu a dat valoarea juridică corectă operaţiunii, apreciind că plata contravalorii spaţiului nu poate duce Ia dobândirea dreptului de proprietate, fiind astfel ignorate prevederile art. 36 Codul comercial şi prevederile art. 1295 C. civ. de la 1864, dispoziţii legale aplicabile în cauză faţă de data dobândirii dreptului de proprietate;

- instanţa de apel a omis să dea efecte prevederilor legale invocate din care rezultă că factura achitată reprezintă contract prescurtat cu consecinţa constatării dreptului de proprietate asupra imobilului, respingând acţiunea tocmai în considerarea faptului că nu a fost dovedită existenţa niciunui act translativ de proprietate;

- instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul că a recalificat cererea de chemare în judecată, fără a pune acest aspect în discuţia părţilor, încălcând astfel prevederile art. 22 C. proc. civ.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 noiembrie 020, completul de filtru admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469 din data de 2 octombrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi a fixat termen de judecată la data de 12 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Iaşi, prin primar şi B. S.A., au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinări, solicitând respingerea apărărilor intimaţilor şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca instanţa de apel să fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., ca de exemplu, încălcarea dreptului la apărare, încălcarea principiului disponibilităţii, încălcarea principiului contradictorialităţii, încălcarea principiului oralităţii dezbaterilor, încălcarea principiului nemijlocirii. etc.

Nu se circumscrie acestui motiv de recurs invocarea de către recurentă a faptului că instanţa ar fi recalificat cererea de chemare în judecată, fără a pune acest aspect în discuţia părţilor, încălcând astfel prevederile art. 22 C. proc. civ.

Prin alin. (1), art. 22 C. proc. civ. stabileşte în sarcina instanţei de judecată obligaţia de a identifica normele de drept aplicabile cauzei deduse judecăţii. Ca o consecinţă firească a acestei obligaţii, în baza prevederilor alin. (4), noua reglementare permite inclusiv recalificarea faptelor. Instanţa de judecată poate recalifica actele sau faptele părţilor numai după ce va pune în discuţia lor aspectele care o determină să se gândească la această posibilitate.

Însă în cauză, instanţa de apel nu a procedat la o recalificare a cererii de chemare în judecată a reclamantei, pronunţându-se întocmai pe acţiunea dedusă judecaţii, şi anume aceea de a se constata că în patrimoniul reclamantei exista dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial si a terenului aferent acestuia situat în Iasi, str. x, bl. D., finalitatea actiunii fiind, de fapt, obtinerea unui titlu de proprietate asupra imobilului în discutie. Pe de altă parte, nu se verifică în cauză vreo încălcare a art. 22 C. proc. civ., pentru a atrage incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 5. C. proc. civ., în condiţiile în care cadrul procesual nu impunea o atare recalificare.

Drept urmare, apare ca neîntemeiată critica recurentei privind calificarea cererii de chemare în judecată, de către instanţă, care ar fi speculat în cuprinsul hotărârii faptul că recurenta-reclamantă, de fapt, tinde la obţinerea unui titlu de proprietate în sensul de negotium.

Nici motivul de recurs indicat de recurentă şi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat. Instanţa de apel a procedat la o justă interpretare şi aplicare a art. 35 C. proc. civ.. De asemenea, nu a avut loc o ignorare a prevederilor art. 36 Codul comercial sau a prevederilor art. 1295 C. civ. de la 1864, aşa cum acreditează recurenta.

Potrivit acestor prevederi, acţiunea în constatare este definită ca acea cerere prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa, fără ca instanţa să condamne la executarea unei prestaţii. Deşi textul legal se referă la existenţa sau inexistenţa unui drept, în realitate, acţiunea în constatare vizează constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic, deoarece însăşi activitatea procesuală presupune existenţa sau inexistenţa unui anumit raport juridic.

Reclamanta a susţinut că a dobandit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie în baza Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, iar Curtea de apel a reţinut în mod legal că în cuprinsul acestui act normativ nu există o dispoziţie care să prevadă că dobândirea dreptului de proprietate are loc ope legis doar ca urmare a participării cu active proprii la construirea imobilului fără a mai fi nevoie de încheierea unui act translativ de proprietate.

În lipsa unui act translativ de proprietate care să ateste trecerea imobilului în discuţie în patrimoniul reclamantei, Curtea de apel a considerat în mod just că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că în patrimoniul acesteia exista dreptul de proprietate cu privire la spaţiul situat în Iasi, str. x, bl. D., şi că trimiterea din procesul-verbal din data de 04.04.1994 la prevederile art. 5 din Legea nr. 85/1992 care prevede necesitatea obţinerii autorizaţiei de construcţie pentru continuarea lucrărilor de către persoanele care au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor în curs de execuţie nu echivalează cu dovada dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă anterior datei incheierii procesului-verbal.

În mod corect au reţinut instanţele că dovada faptului că reclamanta a achitat o sumă de bani ce reprezintă valoarea imobilului în discuţie şi că a platit impozitul calculat pentru imobilul respectiv, nu este suficientă pentru a face dovada dreptului de proprietate în lipsa unor înscrisuri care să ateste trasmiterea acestuia.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante în sensul că a continuat să folosească spaţiul şi îl foloseşte şi în prezent, nefiind tulburată de nimeni, şi că, în momentul de faţă, se impune admiterea acţiunii promovate deoarece nu este suficientă factura emisă în anul 1994, fiind necesar un contract în sensul de instrumentum.

De asemenea, nu subzistă nici afirmaţiile recurentei în sensul că, deşi nu s-a încheiat un contract în anul 1994, elementele acestui contract există, deoarece obiectul este determinat în factură, s-a făcut dovada plăţii, iar bunul este identificat, existând astfel o contradicţie în ceea ce afirmă recurenta şi anume că, pe de o parte, există un contract încheiat atesta de factură, iar pe de altă parte, că se impune admiterea acţiunii în constatare întrucât dreptul asupra imobilului respectiv este în patrimoniul său, dar factura respectivă nu este suficientă pentru a se putea prezenta în faţa autorităţilor locale, fiind necesar un contract în sensul de instrumentum.

Existenţa facturii, coroborată cu celelelte argumente invocate nu pot conduce la concluzia că recurenta este titulara dreptului de proprietate sau că s-ar justifica admiterea prezentei acţiuni în constatare.

Este, de asemenea, neîntemeiată şi critica recurentei privind calificarea cererii de chemare în judecată, de către instanţă, care ar fi speculat în cuprinsul hotărârii faptul că recurenta-reclamantă, de fapt, tinde la obţinerea unui titlu de proprietate în sensul de negotium.

Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 469 din data de 2 octombrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 469 din data de 2 octombrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2021.