Opposability of property acquired through judicial auction without land registry registration versus state title via criminal confiscation

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Deliberând asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 9 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Activitatea Economică, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate existenţa dreptului său de proprietate cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 130 mp şi construcţia edificată pe acesta, şi să se dispună rectificarea Cărţii Funciare nr. x (nr. CF vechi x) a Sectorului 2 Bucureşti, în sensul radierii dreptului de proprietate al ANAF asupra imobilului şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantei; s-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 şi ale art. 518 şi următoarele din C. proc. civ. de la 1865.

Pârâţii nu au formulat întâmpinare.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 440/05 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamanta este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 130 mp (având număr cadastral x) şi construcţia edificată pe acesta (având număr cadastral x), înscris în CF nr. x a Municipiului Bucureşti sector 2 (CF vechi x, nr. cadastral vechi 1312), a dispus rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate în favoarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Activitatea Economică, de sub B5, şi înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, în cotă de 1/1, în baza actului de adjudecare din 29 august 2009, emis de executorul judecătoresc B., în dosarul execuţional nr. x/2009, şi i-a obligat pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 6197,66 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 2008 A din 12 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Activitatea Economică, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 2008A din 12 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 28 mai 2020.

Prin cererea de recurs, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel.

În argumentarea incidenţei motivului de casare invocat, după expunerea istoricului cauzei, recurenta-reclamantă A. a învederat, în principal, că instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 26 (1) din Legea nr. 7/1996, ale art. 56 din Legea nr. 71/2011 şi ale art. 887 C. civ., considerentele reţinute de curtea de apel în susţinerea soluţiei pronunţate fiind străine situaţiei de fapt căreia îi erau aplicabile alte norme juridice de drept material.

În continuare, a susţinut că, în acord cu prevederile art. 518 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 şi ale art. 26 din Legea nr. 7/1996, opozabilitatea faţă de terţi a dreptului de proprietate dobândit de reclamantă prin actul de adjudecare rezultă ex lege şi, prin urmare, contrar reţinerilor instanţei de apel, nu era necesară înscrierea acestuia în cartea funciară.

Pe de altă parte, urmărirea silită imobiliară care a făcut obiectul somaţiei emise de BEJ nr. x din 06 mai 2009, a fost notată în cartea funciară a imobilului.

Ca atare, în mod nelegal, instanţa de apel s-a raportat în soluţionarea pricinii la prevederile art. 56 din Legea nr. 71/2011, excluzând incidenţa prevederilor art. 26 din Legea nr. 7/1996. Prin neacordarea eficienţei normelor legale care stabilesc că, în anumite cazuri particulare, cum este cel al vânzării silite, opozabilitatea dreptului de proprietate dobândit se naşte din lege, iar nu din înscrierea în cartea funciară, instanţa de apel a încălcat principiul de drept specialia generalibus derogant.

În subsidiar, recurenta-reclamantă a arătat că din conţinutul dispoziţiilor art. 371 din C. proc. civ., ca şi din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că Ministerul Public este unul dintre participanţii la executarea silită în cadrul căreia a fost emis actul de adjudecare în temeiul căruia reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În acest context, o parte din suma achitată de către reclamantă în temeiul actului de adjudecare, respectiv suma de 176.693,76 RON, a fost consemnată, la cererea Procurorului-şef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nr. 2030/20 august 2009, la dispoziţia instanţei de judecată, cu titlu de sumă aparţinând debitorului C.; această sumă a fost indisponibilizată prin sechestrul asigurator dispus în dosarul nr. x/2009, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Aşadar, la momentul pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a deciziei penale nr. 1523 din 11 mai 2012, în patrimoniul condamnatului C. nu se mai găsea imobilul în litigiu, ci suma de 176.693,76 RON, în cauză operând subrogaţia reală, respectiv înlocuirea bunului vândut în cadrul executării silite, prin licitaţie publică, cu valoarea acestuia. Prin urmare, confiscarea specială se putea dispune doar cu privire la suma de bani.

Ca efect al actului de adjudecare, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a trecut din patrimoniul fostului proprietar, C., în patrimoniul reclamantei.

Reţinerile instanţei de apel potrivit cărora reclamanta suportă consecinţele neatacării încheierii de respingere de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a cererii de notare în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit prin actul de adjudecare, sunt nefondate, în contextul în care intimatul Statul Român, se pretinde a fi succesorul cu titlu particular al autorului reclamantei, C., iar nu un terţ care s-ar putea, eventual, prevala de buna-credinţă la înregistrarea dreptului de proprietate în cartea funciară.

Ca atare, Statul Român a cunoscut sau putea să cunoască că imobilul a fost vândut reclamantei şi că are la dispoziţie doar suma de bani rezultată în urma vânzării silite a imobilului.

Pentru a beneficia de inopozabilitatea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară, Statul Român trebuia să nu se regăsească în ipoteza prevăzută de art. 887 alin. (2) C. civ., respectiv să nu fi fost dobânditor de rea-credinţă.

Din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 877 alin. (2) din C. civ., reiese că, în măsura în care urmărirea silită a imobilului a fost în prealabil notată în cartea funciară, drepturile reale astfel dobândite vor putea fi opuse terţilor dobânditori. Or, în mod nepermis, instanţa de apel a interpretat textul de lege având în vedere că reaua-credinţă a pârâtului putea fi dedusă din împrejurarea că în cartea funciară era notată Somaţiei emisa de BEJ sub nr. x din 06 mai 2009.

Soluţia de respingere de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a cererii de notare în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit de către reclamantă a fost motivată de lipsa corespondenţei între descrierea imobilului adjudecat din actul de adjudecare şi descrierea acestuia din cartea funciară. Ulterior, confruntată cu aceeaşi situaţie, cererea pârâtului de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate a fost admisă. Lipsa conformităţii între descrierea imobilului din cartea funciară şi cea din actul de adjudecare este un aspect obiectiv şi care nu era, contrar celor reţinute de instanţa de apel, de natură a fi modificat prin formularea plângerii împotriva încheierii de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară.

Aşadar, faţă de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi de dispoziţiile art. 887 din C. civ., în cauză nu operează principiul inopozabilităţii dreptului de proprietate dobândit de reclamantă faţă de Statul Român.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare în faza procesuală a recursului.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor; prin încheierea din 3 februarie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2008 A din 12 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civil, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 31 martie 2021, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, şi văzând dispoziţiile art. 499 teza I din C. proc. civ., care dispun în sensul că, prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:

Prin decizia civilă nr. 2008A/12 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Activitatea Economică împotriva sentinţei civile nr. 440/05 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reţinând că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren şi construcţie, în baza actului de adjudecare din 26 august 2009, eliberat de executorul judecătoresc potrivit art. 518 alin. (1) C. proc. civ., iar la data de 09 noiembrie 2009, solicitarea reclamantei de înscriere a imobilului în cartea funciară a fost respinsă de OCPI sector 2, prin încheierea nr. 385369/14 decembrie 2009.

S-a arătat că unul dintre motivele de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară a vizat faptul că în cuprinsul actului de adjudecare nu s-a făcut vorbire despre existenţa sechestrelor înscrise în P III a CF x cu încheierile nr. 86/2004 şi nr. x/2005; reclamanta nu a formulat plângere împotriva acestei încheieri.

În schimb, pârâta ANAF apare înscrisă în cartea funciară a aceluiaşi imobil, în calitate de proprietar, în baza următoarelor hotărâri judecătoreşti penale: nr. 114/2009 din 17 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, nr. 1523/11 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia penală şi nr. 123A din 11 aprilie 2011, emisă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Cu privire la efectele adjudecării şi ale întabulării, curtea de apel a menţionat că dispoziţiile art. 518 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. de la 1865 prevăd că, prin întabulare, adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară, respectiv că de la data întabulării imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut.

De asemenea, a arătat că art. 2 lit. d) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, reglementează efectele înscrierii în cartea funciară şi prevede că publicitatea imobiliară asigură opozabilitatea drepturilor reale imobiliare […], text care trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 71/2011, care prevăd că art. 885 alin. (1) şi art. 886 din C. civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996; până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi.

În opinia curţii de apel, pe baza acestor coordonate legislative referitoare la efectele înscrierii în cartea funciară se poate concluziona în sensul că în cauză ambele părţi sunt titulare ale dreptului de proprietate asupra aceluiaşi imobil, că ANAF şi-a înscris dreptul în cartea funciară şi se bucură de opozabilitate faţă de terţi şi că, deşi reclamanta are poziţia avantajoasă de beatus possidens, suportă consecinţele neformulării plângerii împotriva încheierii nr. 385369/14 decembrie 2009, prin care OCPI S2 i-a respins cererea de înscriere a imobilului în cartea funciară, respectiv inopozabilitatea faţă de terţi a dreptului dobândit prin actul de adjudecare.

S-a arătat că din acest punct de vedere este eronată aprecierea primei instanţe în sensul că dreptul reclamantei este preferabil pentru că este dobândit licit, în condiţiile în care şi pârâta a dobândit dreptul de proprietate în mod licit, iar în plus, în mod diligent, şi-a înscris dreptul care a devenit astfel opozabil terţilor; de asemenea, până la proba contrară, pârâta se bucură de prezumţia de bună-credinţă. Art. 518 alin. (3) reţinut ca argument de prima instanţă, nu este aplicabil în forma prezentată în sentinţă, deoarece numai prin înscrierea în cartea funciară reclamanta putea obţine purga sarcinilor asupra imobilului, or tocmai din acest punct de vedere reclamanta nu a acţionat ca un om diligent.

În aceste condiţii, contrar aprecierii primei instanţe, curtea de apel a reţinut că, în speţă, este preferabil dreptul pârâtei, împrejurare faţă de care nu se justifică constatarea dreptului reclamantei, cu consecinţa radierii dreptului înscris în cartea funciară în favoarea pârâtei.

Din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate criticile prin care recurenta-reclamantă a susţinut că, în cauză, instanţa de apel a făcut greşita aplicare a normelor de drept material.

Astfel, Înalta Curte constată că, în circumstanţele particulare ale cauzei, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 518 din C. proc. civ. de la 1865, act normativ sub imperiu căruia a fost emis actul de adjudecare de care recurenta-reclamantă se prevalează în dovedirea dreptului de proprietate.

Potrivit art. 518 alin. (1) din actul normativ sus-menţionat, actul de adjudecare are ca principal efect dobândirea dreptului de proprietate de către adjudecatar.

Împrejurarea că alineatul al doilea al articolului 518 prevede că "prin intabulare, adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară", nu semnifică instituirea caracterului constitutiv de drepturi al intabulării actului de adjudecare.

În speţă, această dispoziţie legală trebuie coroborată cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare care la data de 26 august 2009, data eliberării actului de adjudecare prevedea că: "Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară (s.n.), când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită(s.n.) şi uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înţelege să dispună de ele."

Interpretare coroborată a dispoziţiilor art. 518 alin. (1) - (3) din C. proc. civ. de la 1865, cu cele ale art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, sus-menţionate, conduce la concluzia că sunt fondate susţinerile recurentei-reclamante în sensul că dreptul său de proprietate este opozabil faţă de terţi ex lege, formalităţile de înscriere în cartea funciară fiind necesare în ipoteza în care adjudecatarul doreşte să dispună de bun ori pentru a opera purga sarcinilor.

În plus, aşa cum rezultă din încheierea aflată la dosarul Tribunalului Bucureşti, urmărirea silită imobiliară care a făcut obiectul somaţiei emise de BEJ B. nr. x din 06 mai 2009, a fost notată în cartea funciară a imobilului.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 71/2011, reţinute de curtea de apel ca fiind relevante în soluţionarea cauzei, acestea dispun în sensul că: "1) dispoziţiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi."

Înalta Curte constată că aceste dispoziţii nu pot fundamenta soluţia pronunţată de curtea de apel întrucât enunţă regula conform căreia înscrierile în cartea funciară au rolul de a asigura opozabilitatea faţă de terţi şi instituie un reper temporal cu privire la efectul constitutiv în cartea funciară, dispoziţii care în speţa dedusă judecăţii nu sunt relevante prin raportare la modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate de către recurenta-reclamantă şi la existenţa unor dispoziţii cu caracter derogator privitor la opozabilitatea faţă de terţi a dreptului de proprietate care provine din executare silită.

De altfel, şi dispoziţiile art. 887 alin. (1) din noul C. civ. prevăd o situaţie derogatorie de la regula dobândirii dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară a drepturilor reale dobândite prin vânzare silită.

Reţinând că în speţă dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, care se află în stăpânirea bunului, este opozabil intimatei-pârâte prin efectul legii, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că dreptul acesteia nu este preferabil dreptului pârâtei în considerarea faptului că nu a fost înscris în cartea funciară. În consecinţă, neformularea plângerii împotriva încheierii de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară nu poate fi opusă reclamantei în acest cadru procesual în care aceasta nu urmăreşte să dispună de bun, ci să-şi conserve dreptul de proprietate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile formulate de recurentă cu caracter principal, astfel că recursul urmează a fi admis în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi 497 C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, nemaifiind necesar a fi examinate şi criticile formulate de recurentă în subsidiar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2008A din 12 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2021.