Copyright collective wins: triple-remuneration award upheld as unlicensed hotel/restaurant music appeal quashed

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă la data de 25.01.2018 sub nr. x/2018, reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor (UCMR - ADA), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 34.233,75 RON inclusiv TVA egală cu valoarea triplului remuneraţiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale: în unitatea de cazare B., Sat Păscoaia, Oraş Brezoi, Judeţ Vâlcea, în perioada ianuarie 2015 - ianuarie 2018; în restaurantul situat în incinta B. în perioada ianuarie 2015 - ianuarie 2018; în barul situat în incinta B. în perioada ianuarie 2015 - ianuarie 2018; pe terasa situată în incinta B. în perioada ianuarie 2015 - ianuarie 2018. În subsidiar a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 11.411, 25 Iei, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spatiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capetele 1.1, 1.2, 1.3, 1.4, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; a sumei de 25.882,50 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 15.01.2018 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată; a penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 16.01.2018 şi până la data plăţii efective a sumei de 11.411,25 RON, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 1458/20.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă a respins excepţia nelegalităţii, ca inadmisibilă.

A admis în parte cererea, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 11.100 RON reprezentând triplul remuneraţiei (TVA exclus) pentru comunicare opere muzicale, pentru intervalul ianuarie 2015 - ianuarie 2018, în cadrul unităţii de alimentaţie publică.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.665 RON reprezentând triplul remuneraţiei (TVA exclus) pentru comunicare opere muzicale, pentru intervalul ianuarie 2015 - ianuarie 2018, în cadrul unităţii de cazare.

A obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 RON reprezentând taxă judiciară şi suma de 2.975 RON reprezentând onorariu avocat.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 289A din 18 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1458/20.06.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă şi a obligat apelanta la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta A. S.R.L.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta a susţinut că instanţa de apel s-a rezumat doar la a invoca argumente pur teoretice, generale şi abstracte, fără a arăta raţionamentul juridic, realitatea faptelor şi judecăţile concrete aplicate speţei; că instanţa nu a arătat care sunt motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat atunci când a stabilit că persoana juridică ce deţine o unitate de cazare şi una de alimentaţie publică în care are instalate televizoare este prezumată a fi utilizator de opere muzicale în cadrul activităţii economice pe care o desfăşoară; că s-a reţinut în mod greşit că aceasta are calitate de utilizator şi comunică opere muzicale, iar reclamanta avea obligaţia de a face dovada întrunirii în cauză a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale

5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin raportul astfel întocmit, s-a reţinut că recurenta are deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii recurate, însă completul de filtru urmează a aprecia asupra încadrării criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În procedura de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea acestuia, pentru depunerea punctelor de vedere, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părţile nu au înţeles să depună puncte de vedere la raport.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin demersul judiciar iniţiat de reclamanta UCMR-ADA, s-a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata unor remuneraţii reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică în scop ambiental a unor opere muzicale, fără a se încheia în prealabil o autorizaţie licenţă neexclusivă cu reclamanta.

Prima instanţă a reţinut că societatea pârâtă, în desfăşurarea activităţii de cazare şi alimentaţie publică, a comunicat opere muzicale în scop ambiental în unitatea de cazare şi unităţile de alimentaţie publică pe care le deţine, fără a încheia în prealabil o licenţă neexclusivă cu reclamanta.

În raport de art. 2 lit. b) din cuprinsul metodologiei aprobate prin Decizia ORDA 266/2011, din planşele fotografice depuse la dosar, coroborat cu certificatele de clasificare emise de Ministerul Turismului, a rezultat că pârâta deţine aparate sau alte mijloace tehnice ori electronice în cadrul unităţilor de alimentaţie publică şi cazare pe care le gestionează.

S-a constatat astfel, că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, conform art. 1349 C. civ., fapta ilicită constând în comunicarea operelor muzicale în scop ambiental fără a avea autorizarea din partea titularilor de drepturi, iar prejudiciul constând în remuneraţia unică echitabilă neachitată.

În ce priveşte repararea prejudiciului material, pct. 6 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 266/2011 prevede că pentru perioada pentru care utilizatorul nu a încheiat autorizaţie licenţă neexclusivă cu UCMR-ADA, acesta are obligaţia de a plăti UCMR-ADA o sumă egală cu triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate dacă ar fi încheiat autorizaţia licenţă neexclusivă, iar în speţă prejudiciul material este cert, fiind determinat prin raportul de expertiză specialitatea contabilitate, întocmit de expert C..

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta A. S.R.L., care a criticat nemenţionarea textelor legale în partea introductivă a sentinţei, faptul că nu i s-a acordat cuvântul, pentru că nu a răspuns la apelul cauzei, pe care nu l-a auzit deşi se afla în sală, că a fost reţinută greşit suprafaţa localului, că nu este definită în lege comunicarea publică de opere muzicale "în scop ambiental", că simpla deţinere a unor aparate sau mijloace tehnice electronice în cadrul unităţii sale nu echivalează cu comunicarea de opere muzicale în scop ambiental, greşita şi neproporţionala stabilire a cuantumului despăgubirilor, precum şi nelegalitatea metodologiei în baza căreia acestea au fost acordate.

Prin decizia recurată s-a reţinut că: hotărârea apelată respectă conţinutul reglementat de art. 425 C. proc. civ. din încheierea de dezbateri din 19.06.2019 rezultă că pârâta nu a fost prezentă, prin urmare nu se confirmă susţinerea apelantei privind încălcarea principiului contradictorialităţii; la dosarul tribunalului se află fişa privind clasificarea unităţii de alimentaţie Restaurantul D., în care se consemnează suprafaţa de 80 mp pentru restaurant şi suprafaţa de 77,61 mp pentru terasă, adică un total de 157,61 mp, ce a fost avut în vedere la efectuarea expertizei contabile în scopul determinării remuneraţiilor; Legea nr. 8/1996 defineşte comunicarea publică a operei în art. 15 şi că, prin raportare la această noţiune, apelanta pârâtă, în calitate de persoană juridică ce deţine o unitate de cazare şi una de alimentaţie publică în care are instalate televizoare, este prezumată a fi utilizator (art. 2 lit. b) din Decizia ORDA 266/2011); prin art. 2 lit. b) din Decizia ORDA 266/2011 s-a instituit o prezumţie de comunicare publică a operei muzicale a persoanei juridice ce deţine o unitate de cazare/alimentaţie publică în care are instalate televizoare, iar pârâta nu a răsturnat prezumţia simplă a calităţii de utilizator de opere muzicale prin depunerea unor înscrisuri care să infirme activitatea hotelieră şi de alimentaţie publică şi, în consecinţă, difuzarea muzicii în scop ambiental în spaţiile pe care le deţine; în condiţiile în care nu au fost determinaţi autorii operelor muzicale şi nu au fost indicate operele muzicale utilizate sunt incidente prevederile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 referitoare la triplul remuneraţiilor legal datorate, ca modalitate de cuantificare a prejudiciului.

Prin cererea de recurs se reclamă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., arătându-se că instanţa de apel s-a rezumat doar la a invoca argumente pur teoretice, generale şi abstracte, fără a arăta raţionamentul juridic, realitatea faptelor şi judecăţile concrete aplicate speţei; că instanţa nu a arătat care sunt motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat atunci când a stabilit că persoana juridică ce deţine o unitate de cazare şi una de alimentaţie publică în care are instalate televizoare este prezumată a fi utilizator de opere muzicale în cadrul activităţii economice pe care o desfăşoară; că s-a reţinut în mod greşit că aceasta are calitate de utilizator şi comunică opere muzicale, iar reclamanta avea obligaţia de a face dovada întrunirii în cauză a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal de recurenta-pârâtă, deoarece susţinerile acesteia din motivele de recurs nu se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel. Astfel, pe de o parte, se critică obligarea sa la plata unor sume reprezentând penalităţi de întârziere, critică ce nu are corespondent în circumstanţele prezentei cauze unde pârâta a fost obligată doar la plata unor sume reprezentând triplul remuneraţiei.

Pe de altă parte, prin criticile vizând neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale se susţine în fapt greşita interpretare a probelor administrate în cauză de către instanţa de apel. Or, aceste critici privesc temeinicia hotărârii iar nu legalitatea acesteia şi ca atare nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea că decizia atacată ar fi eronată întrucât instanţa de apel ar fi reţinut că metodologia stabilită prin decizia ORDA nr. 266/2011 nu distinge în stabilirea remuneraţiei lunare în funcţie de gradul de ocupare a spaţiului în care sunt comunicate public operele muzicale, numărul de camere pus la dispoziţia oaspeţilor, numărul camerelor funcţionale, serviciile solicitate şi oferite sau utilizarea în mod concret a televizorului, remuneraţia este stabilită în raport de tipul localului, suprafaţa acestuia şi categoria hotelului, este de observat că recurenta nu a motivat în fapt în ce constă eroarea instanţei raportat la interpretarea acestei metodologii.

Referitor la criticile încadrate de recurentă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care priveşte nemotivarea hotărârii judecătoreşti, este de observat că recurenta-pârâtă nu a indicat în care parte hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii sau, în care parte se consideră că nu este deloc motivată. De altfel, prin hotărârea atacată instanţa de apel a răspuns punctual criticilor formulate de apelantă, cu arătarea motivelor şi a probelor reţinute, astfel cum s-a arătat anterior.

Astfel, referirea la acest motiv de nelegalitate este lipsită de orice susţinere pertinentă în dezvoltarea în scris a recursului a motivului astfel invocat.

În consecinţă, se constată că recursul nu conţine critici care să poată fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., prin indicarea unor dispoziţiile legale care ar fi fost greşit interpretate sau aplicate de instanţa de apel sau a altor vicii de legalitate ale hotărârii atacate.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta-pârâtă a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.

În aceste condiţii, având în vedere că în cauză nu pot fi reţinute nici motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea instituită expres prin art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aceea a nulităţii recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 289 A din 18 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2021.