Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 664/2021 AI generated

State Liability for Prison Conditions Reinstated; Appeal Quashed and Remanded on Standing Error

Case Number Decizia nr. 664/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (Civil Section I), by majority, admitted the appeal filed by the National Administration of Penitentiaries, quashed the Court of Appeal's decision no. 223 A of 10 March 2020, and remanded the case to the same court for retrial. The underlying action was a tort claim for moral damages (EUR 100,000, reduced to RON 5,000 at trial) brought by a former detainee against the Romanian State and the National Administration of Penitentiaries for inhuman detention conditions, including overcrowding, in several prisons. The trial court had dismissed the claim against the State for lack of passive standing, but held the Penitentiaries Administration liable; the Court of Appeal affirmed. The High Court ruled that the lower courts erred in law under art. 488(1)(8) CPC by denying the State's passive standing: given the systemic and structural nature of prison overcrowding recognized in the ECtHR pilot judgment *Rezmiveș and Others v. Romania*, the State may be liable, and the subsidiarity rule in art. 224 Civil Code does not absolutely exclude State liability; moreover, the Convention block takes priority under art. 20(2) of the Constitution. The court also confirmed the Administration's passive standing, leaving the extent of each defendant's liability for determination on retrial; a separate opinion would have dismissed the appeal as unfounded.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 488 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 224 din C. civ, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ, art. 264 din C. proc. civ; State Liability for Prison Conditions Reinstated; Appeal Quashed and Remanded on Standing Error: 223 A of 10 March 2020, and remanded the case to the same court for retrial. The underlying action was a tort claim for moral damages (EUR 100,000, reduced to RON 5,000 at trial) brought by a former detainee against the Romanian State and the National Administration of Penitentiaries for inhuman detention conditions, including overcrowding, in several prisons. The trial court had dismissed the claim against the State for lack of passive standing, but held the Penitentiaries Administration liable; the Court of Appeal affirmed. The High Court ruled that the lower courts erred in law under art. 488(1)(8) CPC by denying the State's passive standing: given the systemic and structural nature of prison overcrowding recognized in the ECtHR pilot judgment *Rezmiveș and Others v. Romania*, the State may be liable, and the subsidiarity rule in art. 224 Civil Code does not absolutely exclude State liability; moreover, the Convention block takes priority under art. 20(2) of the Constitution. The court also confirmed the Administration's passive standing, leaving the extent of each defendant's liability for determination on retrial; a separate opinion would have dismissed the appeal as unfounded.

Keywords

AI generated
prison administration standing to appeal state liability detention conditions moral damages civil judgment

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, invocând incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 488 din C. proc. civ
Analizând decizia recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine - în opinie majoritară - următoarele:
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ
Basis for admitting the appeal due to misinterpretation/application of the law.
art. 224 din C. civ
Totodată, a reţinut instanţa de prim control judiciar că Statului Român nu îi poate fi recunoscută nicio calitate în prezenta cauză, din perspectiva dispoziţiilor art. 224 din C.
art. 488 alin. (1) din C. proc. civ
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, invocând incidenţa prevederilor art. 488 alin.
art. 264 din C. proc. civ
Cum instanţelor de fond le este conferit atributul de a realiza aprecierea probelor potrivit propriei convingeri - conform art. 264 din C. proc. civ.
art. 497 din C. proc. civ
496 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ.
art. 466 C. proc. civ
O casare cu trimitere spre rejudecare, aşa cum s-a reţinut mai sus, având în vedere că reclamantul nu a formulat nici apel principal, conform art. 466 C. proc. civ., nici apel provocat, conform art.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Basis for admitting the appeal due to misinterpretation/application of the law.

art. 496 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ.

Used to allow the appeal and remand the case for retrial.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului civil de faţă:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor şi cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor, obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferinţa cauzată de condiţiile necorespunzătoare de detenţie pe care le-a suportat reclamantul în Penitenciarul Giurgiu, în Penitenciarul Jilava, în Penitenciarul Găeşti şi în Penitenciarul Slobozia.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1220 din 15 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea formulate de reclamant şi a obligat pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 223A din 10 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, invocând incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se susţine în esenţă că:

I. În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Au fost ignorate susţinerile - din cuprinsul cererii de apel - potrivit cărora Statul Român este răspunzător pentru supraaglomerarea şi asigurarea condiţiilor de detenţie în sistemul penitenciar.

Precizează recurenta că, relativ la condiţiile răspunderii civile delictuale care revine statului, instanţa supremă a reţinut că "răspunderea statutului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală şi la obligaţiile care revin statului, conform jurisprudenţei CEDO de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie, şi derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condiţiilor de detenţie care sunt, în primul rând, în sarcina statului.

Prin urmare, instanţa europeană atunci când a analizat prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenţie, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenţie, generat de supraaglomerare şi de lipsa de condiţii igienice corespunzătoare, a apreciat că aceasta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu-zise a administraţiei penitenciarului, fiind o deficienţă structurală şi sistemică. În consecinţă, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispoziţiile C. civ.. Textele de lege invocate de statul roman nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Se mai susţine că, prin dispoziţiile art. 221-224 C. civ., este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar şi a statului, fie în raporturi juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie, în subsidiar, pentru obligaţiile autorităţilor publice.

În acelaşi timp, în cauza care a făcut obiectul dosarului soluţionat de ICCJ prin Decizia nr. 460/2020, răspunderea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor a fost în mod corect înlăturată, reţinându-se că s-ar justifica chemarea în judecată a acestei instituţii doar pentru a răspunde pentru producerea unui eventual prejudiciu ca urmare a condiţiilor efective de detenţie, altele decât supraaglomerarea.

Or, în speţă, instanţa de apel a reţinut culpa ANP tocmai pentru supraaglomerare în camerele de deţinere, având în vedere că prima instanţă a considerat că asistenţa medicală a fost corespunzător acordată deţinutului.

Prin urmare, se solicită constatarea unei greşite interpretări a instanţei de apel în privinţa normelor de drept atât în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANP, dar şi a celor care vizau identificarea vinovăţiei cu privire la săvârşirea faptei culpabile, neputându-se reţine vreo culpă a ANP în crearea unui eventual prejudiciu.

Calitate procesuală pasivă în cauza de faţă, care viza supraaglomerarea din penitenciar, nu putea avea - în opinia recurentei - decât Statul Roman, deoarece faţă de natura faptei ilicite reţinute, acest fenomen generalizat la nivelul sistemului penitenciar nu poate fi imputat decât statului, care stabileşte politica penală (potrivit jurisprudenţei instanţei supreme).

II. O altă critică susţinută de recurentă este în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit normele legale apreciind că este culpa acestei părţi, si că nu au fost respectate de către ANP exigentele OMJ nr. 433/2010 privind suprafaţa şi volumul minim alocat fiecărui deţinut.

Cu privire la relevanţa aceluiaşi act normativ, instanţa supremă a apreciat într-o altă speţă (prin Decizia nr. 460/2020) că instituţiei recurente îi revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, iar în acest sens s-a pronunţat şi CEDO care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În aceeaşi ordine de idei, precizează că deja s-a fundamentat o jurisprudenţă în sensul că reglementările din OMJ nr. 433/2010 nu prevalează faţă de normele europene, iar răspunderea pentru supraaglomerare nu revine ANP sau unităţilor penitenciare, ci Statului Român. Instanţele au statuat în mod constant, în cauze similare, că fapta ilicită a Statul Român constă în încălcarea normelor minime obligatorii privind spaţiul util de 4 mp, reţinându-se totodată că Statul Român a acţionat cu vinovăţie, în sensul că acestuia îi revenea responsabilitatea organizării condiţiilor de detenţie. Prin urmare, Statul Român este cel care trebuie să repare prejudiciul cauzat reclamantului pentru neasigurarea condiţiilor obligatorii de cazare.

Recurenta mai reproşează instanţei de apel că a interpretat greşit normele de drept material, respectiv că a ignorat prevederile art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016, normă care stabileşte că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti."

Relativ la cerinţa privind asigurarea suprafeţei de 4 mp/deţinut, se arată că eventualele inacţiuni în acest sens nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, anume la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie. Statul Român este cel care stabileşte politica penală şi financiară, Administraţia Naţională a Penitenciarelor având doar atribuţiile de a aplica această politică.

Subliniază recurenta că supraaglomerarea este o problemă generală a sistemului penitenciar din România, reprezentând o consecinţă a politicii statale dat fiind faptul că responsabilitatea elaborării actelor normative şi adoptării măsurilor necesare prevenirii apariţiei sau reducerii acestui fenomen aparţine statului. Instanţele au reţinut cu privire la supraaglomerare că, aşa cum a statuat şi CEDO, Statului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor (cauza Ananyev şi alţii împotriva Rusiei), respectiva obligaţie nefiind una de mijloace, ci una de rezultat.

În continuare, se arată că prin hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii c. României, Curtea EDO a solicitat statului român ca, în termen de şase luni de la data rămânerii definitive a respectivei hotărâri, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate apte să soluţioneze problema supraaglomerării carcerale şi a condiţiilor inadecvate de detenţie, în conformitate cu principiile Convenţiei astfel cum sunt enunţate în hotărârea pilot. Curtea a decis, totodată, amânarea cauzelor similare care nu au fost încă comunicate Guvernului României până la adoptarea măsurilor necesare pe plan naţional.

În hotărâre, Curtea a recomandat Statului Român măsuri generale pentru remedierea problemei structurale constatate.

III. Hotărârea recurată este criticată şi în sensul că instanţa de apel a reţinut eronat că intimatul a înregistrat un prejudiciu, în contextul probatoriului din care rezultă că personalitatea acestuia nu a fost afectată.

În mod greşit s-a stabilit ca intimatului i-a fost creat un prejudiciu, şi că automat constatarea existenţei supraaglomerării conduce la crearea în sarcina pârâtei recurente a obligaţiei de plată a unor despăgubiri.

Se arată, în acest context, că respectarea condiţiilor de detenţie nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafeţelor camerelor de deţinere, acesta fiind un concept mai vast, care chiar şi în viziunea Comitetului pentru prevenirea Torturii presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant astfel cum încearcă să susţină intimatul reclamant invocând prevederile CEDO si OMJ 433/2010.

Curtea Europeană a clarificat că, examinând dacă o pedeapsă constituie un tratament degradant în sensul art. 3, trebuie ţinut cont dacă obiectivul este de a umili sau înjosi persoana respectivă şi dacă, în funcţie de consecinţe, a afectat în mod ireversibil personalitatea condamnatului.

Potrivit datelor furnizate de Penitenciarul Bucureşti Jilava, numărul persoanelor private de libertate nu a depăşit numărul de paturi în penitenciar, astfel că fiecărui deţinut i s-a asigurat un pat individual.

În continuare, recurenta expune aspecte legate: de condiţiile de detenţie existente în penitenciare în cadrul cărora intimatul reclamant a executat părţi din pedeapsa privativă de libertate; de utilităţile, programele şi serviciile de care reclamantul a beneficiat în perioada detenţiei; de faptul că executarea pedepsei s-a realizat în mare parte în regim semideschis şi deschis; de măsuri care au fost luate, în timp, pentru remedierea unor disfuncţionalităţi în cadrul unităţilor de penitenciar.

Se mai susţine că este nejustificat prejudiciul în cuantumul în care a fost stabilit de instanţă - de 5.000 RON - şi că, prin acesta, nu se urmăreşte repararea unor pretinse prejudicii, ci îmbogăţirea fără justă cauză. În sprijinul acestei critici este invocată hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, prin care s-a stabilit că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora. În acelaşi sens se invocă dezlegări făcute prin decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunţată secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

5. Procedura de filtru:

Prin rezoluţia din data de 11 iunie 2020 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 223 A din 10 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 30 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine - în opinie majoritară - următoarele:

În cadrul primului motiv de recurs, circumscris de recurentă cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.,se critică decizia instanţei de apel în sensul neconformităţii cu jurisprudenţa Curţii Europene Drepturilor Omului a evaluării ce s-a realizat în privinţa motivelor de apel care priveau soluţiile (primei instanţe) de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului român şi, respectiv, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Autorităţii Naţionale a Penitenciarelor.

Înalta Curte notează că aspectele privind legitimarea procesual pasivă a celor două entităţi care au fost chemate în judecată în calitate de pârâte, anume Statul Român şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, trebuie analizate împreună dat fiind faptul că, prin acţiunea promovată de reclamantul intimat, se tinde la angajarea unei răspunderi solidare a acestora raportat la fapte considerate ilicite şi care au un caracter complex prin aceea că implică (potrivit descrierii iniţiatorului demersului judiciar) obligaţii legale convergente şi interdependente ce revin celor două părţi pârâte.

Cu titlu preliminar este necesar a fi amintit că legitimarea procesuală a părţilor în cadrul unei procedurii judiciare este determinată de raportul juridic astfel cum este dedus judecăţii, coordonatele acestui raport juridic fiind necesar a se determina prin prisma dreptului la a cărui valorificare tinde reclamantul (drept care trebuie să fie unul propriu, spre a justifica cerinţa legitimării procesual active) şi a obligaţiilor despre care acesta afirmă că au fost încălcate de către pârâţii chemaţi în judecată. Aceasta pentru că, la momentul sesizării instanţei trebuie verificat şi stabilit cadrul procesual subiectiv, premergător oricărei analize care priveşte existenţa sau nu a dreptului pretins ori a obligaţiilor despre care se pretinde că au fost încălcate, o atare analiză privind drepturile şi obligaţiile reclamate fiind una care este specifică fondului chestiunii litigioase.

În acest sens sunt şi prevederile art. 36 teza finală din C. proc. civ., conform cărora "existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

În speţă, instanţa de apel a validat soluţia prin care prima instanţă a reţinut lipsa calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Român, apreciind că relevante sunt prevederile art. 10-11 din Legea 254/2013 privitoare la regimul executării pedepselor şi altor măsuri privative de libertate, prevederi conform cărora Administraţia Naţională Penitenciarelor este instituţia publică, având personalitate juridică, ce funcţionează în subordinea Ministerului Justiţiei şi are ca scop coordonarea şi controlul unităţilor de penitenciar care se organizează şi funcţionează în subordinea sa.

Totodată, a reţinut instanţa de prim control judiciar că Statului Român nu îi poate fi recunoscută nicio calitate în prezenta cauză, din perspectiva dispoziţiilor art. 224 din C. civ., câtă vreme legiuitorul a recunoscut un for superior unităţilor în care se realizează executarea pedepselor privative de libertate, cu atribuţii de supraveghere şi control.

Analiza astfel efectuată de instanţa de apel în privinţa criticilor (din apel) care priveau modalitatea de soluţionare a celor două excepţii privind lipsa calităţii procesual pasive este însă una deficitară, pentru că nu a surprins toate particularităţile litigiului prezent, în sensul că nu au fost avute în vedere nici elementele concrete ale faptelor pe care reclamantul a înţeles să le impute entităţilor chemate în judecată în calitate de pârâte şi nici statuările ce se regăsesc în Hotărârea-pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rezvimeş împotriva României - hotărâre ce era expres evocată de apelantă în fundamentarea căii de atac.

Din această perspectivă, este necesar a fi observat că reclamantul a evocat ca elemente de fapt care definesc fapta ilicită imputată pârâţilor, următoarele: cazarea sa în camere împreună cu multe alte persoane private de libertate; încarcerarea împreună cu fumători; neacordarea asistenţei medicale în unele situaţii sau acordarea în mod necorespunzător a acestui tip de asistenţă; omisiunea Statului Român de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin tratate internaţionale, în sensul de a asigura suportul financiar pentru remedierea condiţiilor de supraaglomerare în locurile de detenţie în care se execută pedepse privative de libertate.

Pe de altă parte, se constată că prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Rezvimeş împ. României s-a reţinut că problema supraaglomerării în penitenciare este una ce are caracter sistemic şi structural, iar Statul român nu numai că este responsabil pentru această situaţie, dar îi şi revine obligaţia - subsecvent pronunţării acestei hotărâri - de a lua măsuri adecvate, într-un termen reyonabil, pentru remedierea menţionatei probleme.

Relevante în acest sens sunt considerentele expuse la paragrafele 109-110 din hotărârea pilot, având următorul conţinut:

"109. La peste 4 ani de la identificarea problemei structurale, Curtea examinează prezentele cauze după ce a constatat deja, în 150 de hotărâri, încălcarea art. 3 din Convenţie ca urmare a supraaglomerării şi a condiţiilor materiale necorespunzătoare din diverse penitenciare şi aresturi ale poliţiei din România. Numărul de constatări ale încălcării Convenţiei în această privinţă a crescut continuu. Curtea reţine că, în august 2016, pe rolul său se aflau 3 200 de cereri similare şi că acestea ar putea duce în viitor la noi hotărâri de constatare a încălcării Convenţiei.

Persistenţa unor deficienţe structurale majore ce cauzează încălcări repetate ale Convenţiei constituie nu doar un factor agravant în ceea ce priveşte răspunderea statului în temeiul Convenţiei ca urmare a unei situaţii trecute sau prezente, ci şi o ameninţare pentru eficienţa, în viitor, a dispozitivului de control instituit de Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski, citată anterior, pct. 193).

110. Curtea reţine că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane. În ciuda măsurilor legislative, administrative şi bugetare luate pe plan intern, persistă natura sistemică a problemei identificate în 2012, situaţia constatată constituind aşadar o practică incompatibilă cu Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, Torreggiani şi alţii, citată anterior, pct. 88)".

Reţinând că, aşa cum reiese din anterioara expunere rezumativă a argumentelor pe care reclamantul şi-a fundamentat pretenţia de despăgubire din litigiul pendinte, celor două entităţi pârâte li s-au imputat concret fapte de natură a atrage răspunderea lor civilă pe tărâm delictual, că printre aceste fapte se regăseşte şi cea de a fi impus cazarea reclamantului în spaţii de detenţie supraaglomerate (în perioada executării unei pedepse privative de libertate), precum şi că prin hotărârea pilot s-a statuat în sensul că supraaglomerarea penitenciarelor din România este o problemă ce are vechime şi o semnificativă consistenţă în sistemul de executare a pedepselor din această ţară, Înalta Curte apreciază că este eronată evaluarea făcută în privinţa legitimării procesual pasive a Statului român prin aceea că nu a ţinut seama de toate aceste elemente particulare ale litigiului şi de cadrul normativ incident.

Împrejurarea că legislaţia naţională conţine reglementări care stabilesc regula caracterului subsidiar al răspunderii statului pentru obligaţiile ce revin instituţiilor publice cu personalitate juridică nu exclude în mod absolut angajarea răspunderii statului pentru că însuşi raportul de subsidiaritate instituit prin art. 224 din C. civ. relevă existenţa răspunderii statului în măsura în care ar interveni vreo cauză de excludere a responsabilităţii autorităţilor ori instituţiilor publice cărora li se reproşează nerespectarea unor obligaţii şi s-ar stabili că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii civile spre a fi reparate prejudicii cauzate unor terţe persoane ca urmare a unor acţiuni ori inacţiuni ale respectivelor autorităţi/instituţii publice. În plus, reglementările naţionale nu pot conduce la înlăturarea forţei obligatorii a dezlegărilor conţinute în hotărârea pilot, dat fiind că această din urmă hotărâre este parte componentă a blocului de convenţionalitate (conţinând dezlegări cu privire la interpretarea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) aşa încât se bucură de prioritate în aplicare, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie care sunt în sensul că "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în mod eronat instanţa de apel a confirmat soluţia prin care instanţa fondului a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului român, analiza în urma căreia a concluzionat astfel fiind una care a omis a avea în vedere menţionatele dezlegări ale Curţii Europene şi motivele de apel care evocau relevanţa lor în cadrul litigiului pendinte.

Cât priveşte aprecierea instanţei de apel în sensul că a fost corect stabilită legitimarea procesual pasivă a pârâtei recurente, Înalta Curte apreciază că este judicioasă prin raportare la considerentele ce au fost expuse în precedent relativ la modalitatea în care poate fi evaluată această condiţie de exerciţiu al acţiunii civile. Astfel, în condiţiile în care reclamantul a descris fapte - pe care le-a caracterizat ca fiind ilicite - ce ilustrează nerespectarea de către aceasta a unor obligaţii legate de regimul de detenţie (susţinând că printr-o astfel de conduită i-a cauzat vătămări legate de exerciţiul dreptului la viaţă, a dreptului la sănătate, a dreptului la respectarea demnităţii umane) iar recurentei îi sunt stabilite prin lege (anume Legea 254/2013) prerogative privind coordonarea şi supravegherea activităţilor din cadrul unităţilor de penitenciar, legitimarea sa procesual pasivă este deplin justificată, revenind judecăţii asupra fondului să stabilească dacă, prin conduita manifestată de recurenta pârâtă în exercitarea prerogativelor legale a cauzat prejudiciul pretins de reclamant sau a concurat la producerea unui astfel de prejudiciu alături de copârâtul chemat în judecată.

Însă, stabilirea a priori a faptului că Statul român nu răspunde civil pentru condiţiile de detenţie a avut ca efect, în speţă, prejudicierea recurentei prin aceea că întreaga responsabilitate de despăgubire a fost transpusă în sarcina sa, fără a i se asigura posibilitatea de a valorifica apărările susţinute în sensul că nu este culpabilă-responsabilă pentru prejudiciul generat de starea de supraaglomerare a locurilor de detenţie în care reclamantul a executat pedeapsa închisorii întrucât respectiva situaţie a fost consecinţa faptului că Statul nu i-a furnizat fondurile băneşti necesare suplimentării locurilor de detenţie.

Înalta Curte notează că aspectele de fapt referitoare la condiţiile în care reclamantul intimat a executat pedeapsa închisorii şi la serviciile ori facilităţile de care a beneficiat în aceeaşi perioadă, precum şi cele referitoare la îndeplinirea adecvată de către recurentă a obligaţiilor care îi reveneau - aspecte amplu expuse în cuprinsul celui de-al doilea şi al treilea motiv de recurs - nu pot forma obiect de analiză în cadrul recursului pentru că ele nu vizează vicii de legalitate a judecăţii realizate de instanţa de prim control judiciar care să poată fi circumscrise vreunuia dintre cazurile de casare imperativ stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Instanţele de fond şi apel au reţinut pe baza probelor administrate în cadrul prezentului litigiu că a existat situaţia de supraaglomerare, precum şi că au fost deficitare condiţiile de cazare din perspectiva lipsei unor spaţii adecvate de depozitare a alimentelor primite la pachet de deţinuţi, a frigului din camere în perioade de iarnă, a unor condiţii insuficiente pentru asigurarea igienei personale. Cum instanţelor de fond le este conferit atributul de a realiza aprecierea probelor potrivit propriei convingeri - conform art. 264 din C. proc. civ. -, iar judecata în recurs nu permite a se realiza în această etapă reaprecierea probelor, expunerea prin care recurenta descrie o situaţie diferită de cea stabilită în precedentele etape procesuale nu este aptă a constitui suportul unei evaluări din partea instanţei de recurs.

Erorile reţinute prin considerentele expuse în precedent atrag incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., determinând aplicarea prevederilor art. 496 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ. Prin urmare, va fi admis recursul şi se va dispune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel spre a se analiza fondul pretenţiilor reclamantului în coordonatele în care acestea au fost formulate, respectiv spre a stabili întinderea responsabilităţii fiecăruia dintre pârâţi prin prisma faptelor care li s-au imputat concret şi a modalităţii în care s-au raportat la obligaţiile ce decurg din reglementările normative naţionale şi din dezlegările obligatorii date de Curtea Europeană.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 223 A din 10 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2021.

Cu opinia separată în sensul respingerii recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se susţine că în mod greşit instanţa de a apel a considerat nefondat motivul de apel prin care se critica respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de către prima instanţă de fond, sunt de reţinut următoarele.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 21 ianuarie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Finanţelor şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferinţa pricinuită acestuia pentru condiţiile grele de detenţie pe care le-a suportat în Penitenciarul Giurgiu, Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Găeşti şi Penitenciarul Slobozia.

Prin încheierea din data de 09.12.2016, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Prin sentinţa civilă nr. 1220 din 15 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea formulate de reclamant şi a obligat pe pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinţei menţionate anterior a declarat apel pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor solicitând desfiinţarea sentinţei civile apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată faţă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Prin decizia civilă nr. 223 A de la 10.03.2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs Administraţia Naţională a Penitenciarelor solicitând desfiinţarea sentinţei civile atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia şi respingerii cererii de chemare în judecată faţă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor ca nefondată.

În motivarea susţinerii că nu are calitate procesuală pasivă în cauză recurenta a arătat că răspunzător pentru supraaglomerarea şi asigurarea condiţiilor de detenţie în sistemul penitenciar este statul român, calitatea sa putând fi reţinută doar pentru neacordarea în mod corespunzător a asistenţei medicale, solicitare care a fost considerată nefondată de către prima instanţă, iar reclamantul nu a declarat apel.

În acest sens a invocat considerentele deciziei nr. 460/2020 a ICCJ.

Cu privire la acest motiv de recurs sunt de reţinut următoarele.

În primul rând, este de reţinut că argumentul recurentei în sensul că doar Statul român ar avea calitate procesuală pasivă în litigiile privind acordarea unor despăgubiri morale pentru prejudiciile cauzate de supraaglomerarea din penitenciare, chiar dacă ar fi fondat nu ar putea duce decât la respingerea (şi a) părţii din cererea de chemare în judecată care viza acest aspect pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Această concluzie decurge, pe de o parte, din faptul că soluţia cu privire la cererea de chemare în judecată formulată împotriva unui alt pârât nu reprezintă o soluţie care să fie dependentă de partea din hotărâre care a fost atacată cu apel, care să se încadreze în prevederile 477 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Pe de altă parte, prin sentinţa pronunţată în cauză a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtului Statul român ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar reclamantul nu a formulat nici apel principal, conform art. 466 C. proc. civ., nici apel provocat, conform art. 473 C. proc. civ., împotriva acestei soluţii.

În plus, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu ar avea nici interesul, conform art. 458 C. proc. civ., să provoace rejudecarea în fond a unei cereri formulate împotriva altui pârât, acest interes revenind exclusiv reclamantului. De altfel, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor nici nu a cerut prin calea de atac admiterea cererii formulate împotriva celuilalt pârât, Statul român, ci doar admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia şi respingerea cererii de chemare în judecată faţă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor ca nefondată.

Aceleaşi argumente sunt valabile şi în cazul în care răspunderea dintre pârâţi ar fi solidară, aşa cum este situaţia răspunderii civile delictuale pentru săvârşirea aceleiaşi fapte ilicite, întrucât beneficiul răspunderii solidare a debitorilor este în favoarea creditorului, conform art. 1443 C. civ., potrivit căruia: "Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor."

În al doilea rând, este de reţinut că potrivit art. 36 C. proc. civ. "[c]alitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Ca atare, pentru a susţine lipsa calităţii procesuale pasive este necesar să se demonstreze că nu există identitate între pârât şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios.

Faptul că ar exista identitate (şi) între o altă persoană şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios poate constitui un argument în plus dar nedeterminant pentru evaluarea calităţii procesuale pasive, care trebuie raportată la pârâtul cu privire la care s-a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, pentru a se stabili dacă există identitate între acesta şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios.

Reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Administraţia Naţionala a Penitenciarelor (în solidar cu Statul român) pentru a fi obligată să plătească suma de 100.000 euro ce reprezintă daune morale pentru suferinţa pricinuită prin detenţia inumană şi relele tratamente, cauzată de condiţiile de încarcerare din Penitenciarul Giurgiu, Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Găieşti, Penitenciarul Slobozia.

Ca atare, în speţă trebuie verificat dacă există identitate între pârâtă şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, răspundere în cadrul căreia fapta pretins ilicită constă în neluarea măsurilor care se impuneau pentru a asigura condiţiile de încarcerare corespunzătoare.

Pentru a determina dacă pârâta poate fi subiect pasiv în cadrul acestui raport juridic litigios, adică dacă i se poate imputa săvârşirea acestei fapte ilicite, instanţa de apel s-a raportat la prevederile Legii 254/2013, care reglementează regimul de executare al pedepselor si al altor masuri privative dispuse de organele judiciare în timpul procesului penal.

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut următoarele:

"(…) dispoziţiile art. 10 din acest act normativ definesc Administraţia Naţionala a Penitenciarelor ca fiind instituţia publica, cu personalitate juridică, in subordinea Ministerului Justiţiei, ce are ca scop coordonarea si controlul unităţilor care se organizează si funcţionează in subordinea sa.

Prevederile art. 11 reglementează statutul juridic al penitenciarelor, definite ca fiind locurile anume destinate pentru executarea pedepsei detenţiunii pe viaţa si a închisorii. Dispoziţiile alineatului al doilea arata ca penitenciarele se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridica si sunt in subordinea instituţiei apelante.

Din interpretarea sistematica a acestor prevederi legale si pornind de la atribuţia esenţiala a instituţiei apelante de a asigura supravegherea activităţii unităţilor din subordine, in categoria cărora se afla si penitenciarele, corelata cu prerogativele acesteia de a coordona si de a verifica modul in care unităţilor din subordine îşi exercita atribuţiile legale, Curtea apreciază ca legitimitatea procesual pasiva aparţine apelantei, aceasta fiind ţinuta sa răspundă de modul in care reclamantului, in perioada detenţiei, i s-au recunoscut si respectat drepturile conferite de lege, in raport de calitatea sa de persoana aflata in executarea unei pedepse privative de libertate."

Pentru a susţine lipsa calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru neluarea măsurilor pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare şi pentru asigurarea unor condiţii de detenţie corespunzătoare standardelor CEDO recurenta a invocat considerentele dintr-o hotărâre a ICCJ, nr. 460/2020, în cadrul căreia s-ar fi reţinut că doar Statul român ar avea calitate procesuală pasivă într-un astfel de gen de litigii pe motivul că acest fenomen generalizat la nivelul sistemului penitenciar, supraaglomerarea, nu poate fi imputată decât statului, deoarece statul este cel care stabileşte politica penală.

În primul rând, legat de efectele deciziei ICCJ nr. 460/2020, este de reţinut că a fost pronunţată în contradictoriu cu un alt reclamant, ca atare nu există identitate de părţi pentru a fi aplicabile dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Reclamantul în cauză este terţ faţă de respectivele hotărâri judecătoreşti şi, drept urmare, nu îi sunt opozabile. Ca atare, nici instanţa ulterioară nu este ţinută a ţine seama de ele, de vreme ce nu constituie dezlegări urmare a unor dezbateri contradictorii purtate între aceleaşi părţi, într-o altă chestiune litigioasă, aflată în legătură cu cea din litigiul prezent.

În al doilea rând, există decizii ale ICCJ, de exemplu, decizia nr. 582 din 27 februarie 2020 sau decizia nr. 705 din 11 martie 2020, pronunţată în cadrul aceluiaşi gen de litigii, în care a fost reţinută calitatea procesuală pasivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, alături de cea a statului român.

În consecinţă, simpla invocare a considerentelor unei hotărâri cu titlu de practică judiciară nu este suficientă pentru a susţine lipsa calităţii procesuale pasive a recurentului pârât în cauză.

Revenind la determinarea dacă instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale pentru a stabili că recurenta pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor are calitate procesuală pasivă în cauză raportat la despăgubirile pretinse în legătură cu supraaglomerarea din penitenciare, consider că soluţia instanţei de apel este legală având în vedere următoarele considerente.

Potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale etc.

Art. 2 alin. (2) din aceeaşi Hotărâre de Guvern stabileşte: "(2) Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti", astfel încât, reţinându-se în cauză conduita omisivă a autorităţilor naţionale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie, se confirmă calitatea procesuală pasivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru valorificarea pretenţiilor deduse judecăţii.

În mod corect s-a reţinut că răspunderea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor a fost angajată pentru fapta proprie legată de neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor prevăzute de prevederile art. 2 din Normele de aplicare a Ordinului nr. 433/2010, de art. 6 din Hotărârea nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi de art. 10 şi art. 48 din Legea nr. 254/2013.

Se constată astfel că Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor îi revine rolul care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a statului român, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţie ce impun statului, printr-o obligaţie legală, aplicarea măsurilor generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi drepturile cuvenite.

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că din interpretarea sistematica a acestor prevederi legale si pornind de la atribuţia esenţiala a instituţiei apelante de a asigura supravegherea activităţii unităţilor din subordine, in categoria cărora se afla si penitenciarele, corelata cu prerogativele acesteia de a coordona si de a verifica modul in care unităţilor din subordine îşi exercita atribuţiile legale, reiese că legitimitatea procesuală pasivă aparţine apelantei, aceasta fiind ţinuta sa răspundă de modul in care reclamantului, in perioada detenţiei, i s-au recunoscut si respectat drepturile conferite de lege, in raport de calitatea sa de persoana aflată în executarea unei pedepse privative de libertate.

În ceea ce priveşte susţinerea că statul român nu ar fi asigurat finanţarea necesară luării măsurilor necesare pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare, acesta nu este un motiv pentru a se reţine lipsa calităţii procesuale a pârâtei în cauză, aceasta având la dispoziţie posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanţie împotriva statului român, conform art. 72 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

Chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că doar statul român are calitate procesuală pasivă în cazul litigiilor care au ca obiect solicitarea despăgubirilor prejudiciile produse ca urmare a supraaglomerării din penitenciare, pentru motivul că în cadrul paragrafului 124 al hotărârii pilot pronunţată în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României (CEDO) s-a statuat că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală - deşi aceste remarci au fost făcute în contextul reamintirii că sarcina probei culpei autorului prejudiciului nu ar trebui să fie o sarcină excesivă - sau pentru motivul că în cadrul paragrafului 110 al aceleiaşi hotărâri se reţine că problema reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, apreciez că soluţia, raportat la circumstanţele prezentei cauze, nu poate fi decât tot aceea de respingere a recursului pentru următoarele considerente.

Recurenta pârâtă, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, este o instituţie publică, cu personalitate juridică, in subordinea Ministerului Justiţiei, ce are ca scop coordonarea si controlul unităţilor care se organizează si funcţionează in subordinea sa şi aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti (art. 10 din Legea nr. 254/2013).

Potrivit art. 1 din Legea nr. 351 din 27 decembrie 2018 privind finanţarea activităţii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a unităţilor subordonate finanţarea activităţii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a unităţilor subordonate acesteia se face în conformitate cu dispoziţiile art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, adică din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz.

O casare cu trimitere spre rejudecare, aşa cum s-a reţinut mai sus, având în vedere că reclamantul nu a formulat nici apel principal, conform art. 466 C. proc. civ., nici apel provocat, conform art. 473 C. proc. civ., împotriva soluţiei primei instanţe prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtului Statul român ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, nu ar putea duce decât la respingerea (şi a) părţii din cererea de chemare în judecată care viza acest aspect, pentru lipsa calităţii procesuale a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Astfel, această soluţie ar atrage prejudicierea reclamantului care s-ar vedea pus în situaţia de a nu obţine nicio despăgubire pentru vătămarea suportată.

Mai mult, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa CEDO, practica judiciară neunitară contribuie la crearea unei stări de insecuritate juridică de natură să afecteze desfăşurarea unui proces echitabil, cu încălcarea art. 6 paragraful 1 CEDO.

Ca atare, atâta timp cât Administraţia Naţională a Penitenciarelor este finanţată şi de la bugetul de stat, o astfel de casare nu ar fi decât formalistă şi de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil al reclamantului, cu încălcarea art. 6 paragraful 1 CEDO.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs recurenta a arătat în primul rând că instanţa de apel a interpretat greşit normele legale considerând că este culpa acestei instituţii pentru săvârşirea faptei ilicite omisive în cauză.

Cu privire la aceste critici este de observat că argumentarea în fapt a inexistenţei culpei pârâtului se raportează la aceleaşi aspecte redate în susţinerea motivului de recurs ce privea calitatea procesuală pasivă, ca atare, nu se impune o analiză separată a acestora.

În al doilea rând, recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a stabilit că intimatului i-a fost creat un prejudiciu şi că, automat, constatarea existenţei supraaglomerării conduce la crearea în sarcina recurentei pârâte a obligaţiei de plată a unor despăgubiri, în contextul probatoriului pe care l-a administrat pârâta şi din care ar rezulta că personalitatea acestuia nu a fost afectată.

Observând conţinutul acestor critici aşa cum au fost argumentate în fapt, este de reţinut că prin acestea se tinde la reaprecierea probatoriului administrat în cauză pentru a se ajunge la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, atât cu privire la existenţa unui prejudiciu, cât şi cu privire la evaluarea acestuia, astfel că vizează temeinicia iar nu legalitatea hotărârii atacate, şi ca atare, nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, recursul trebuia respins ca nefondat.