Court Upholds Collective Management Body's Victory in Performer Royalties Dispute; Triple Damages and Licence Obligation Stand

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018 din data de 26 noiembrie 2018 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat: obligarea pârâtei la plata sumei de 1.903,16 RON (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 1 decembrie 2015-31 decembrie 2018; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 827,09 RON calculate până la data de 19 noiembrie 2018, şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.166, art. 1.350 şi următoarele C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu modificările şi completările ulterioare (în vigoare pentru perioada dedusă judecăţii), inclusiv cu forma republicată la data de 14 iunie 2018 în M. Of. Partea I nr. 489 din 14 iunie 2018 şi Decizia ORDA nr. 399/2006, Decizia ORDA nr. 189/2013, Decizia ORDA nr. 10/2016 şi Decizia ORDA nr. 120/2016, ca norme de aplicare.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

A invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalul Bucureşti şi a solicitat declinarea în favoarea Tribunalului Suceava. A solicitat respingerea capetelor de cerere privind obligarea la plata sumelor de 1.903,16 RON cu TVA şi 827,09 RON cu T VA reprezentând remuneraţie şi penalităţi datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizualului.

Reclamantul A. a formulat cerere de modificare a acţiunii în sensul invocării răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru remuneraţia datorată în perioada 1 decembrie 2015-31 decembrie 2018, ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de către pârâtă de a comunica public fonograme publicate în scop comercial de comerţ/fonograme sau reproduceri ale acestora şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual fără a deţine autorizaţie/licenţă şi fără a achita remuneraţia cuvenită artiştilor interpreţi.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare la cererea de modificare a acţiunii principale prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

A reiterat excepţia invocată prin întâmpinarea anterioară cu privire la necompetenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

La termenul de judecată din data de 21 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 126 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. VII din Convenţia dintre părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 1206 din data de 4 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect drepturi de autor şi drepturi conexe, a obligat pe pârâtă la plata către reclamanta a sumei de 123 RON repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, în perioada 1 decembrie 2015-29 februarie 2016, a obligat pe pârâtă la plata către reclamanta a sumei de 4.410 RON repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraţilor datorate în perioada 1 martie 2016-31 decembrie 2018, a obligat pe pârâtă să încheie cu reclamanta autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în spaţiile administrate, a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat pe parată la plata către reclamantă a sumei de 727 RON, cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 1659A din data de 6 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1206 din data de 4 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi.

A obligat pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 400 RON.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate şi pe fondul cauzei respingerea acţiunii formulate de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-A. ca nefondată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:

Cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti:

- în mod greşit instanţa de apel a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., ce consacra o competenţă alternativă, soluţia corectă fiind aceea de admitere a excepţiei necompetenţei teritoriale şi de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei instanţei competente, având în vedere dispoziţiile prevăzute de art. 107 alin. (1) şi art. 113 alin. (8) C. proc. civ.

- în mod greşit instanţa de apel a motivat respingerea excepţiei, arătând că Tribunalul Bucureşti este competent, întrucât este instanţa de la locul producerii prejudiciului,acest"aşa-zis prejudiciu"derivă dintr-un contract "autorizaţie/licenţă neexclusivă", care a fost încheiat la sediul recurentei-pârâte, iar locul plăţii (din contul recurentei-pârâte) este pe raza Tribunalului Suceava.

Pe fondul cauzei:

- instanţa de apel a înlăturat apărarea sa, potrivit căreia are autorizaţie de utilizare a operelor muzicale în scop ambiental încă din anul 2002 şi până în momentul încetării utilizării televizorului (februarie 2019) cu Uniunea Compozitorilor şi D., la care a achitat taxele;

- nu a săvârşit nicio faptă ilicită;

- potrivit deciziei ORDA nr. 3/1997, C. este unic organism de gestiune colectivă din România acreditat să gestioneze drepturile de autor în domeniul muzical, funcţionând după modelul societăţilor de gestiune din celelalte ţări europene;

- în situaţia în care, în speţă, există autorizaţie/licenţă cu un organism acreditat să gestioneze drepturile de autor în domeniul muzical, solicitarea intimatului-reclamant, întemeiată pe dispoziţiile prevăzute de art. 3.12 din decizia ORDA nr. 10/2016, art. 3.12 din decizia ORDA nr. 120/2016, decizia ORDA nr. 399/2006 şi din decizia ORDA nr. 189/2013, se impune a fi respinsă, dispoziţiile invocate nefiind aplicabile;

- din înscrisurile ataşate la dosarul cauzei odată cu acţiunea principală, rezultă că intimatul-reclamant, prin notificările trimise către societatea recurentă-pârâtă, nu a solicitat niciodată triplul sumelor, ci a emis trimestrial facturi proforma cu valori desfăşurate pentru fiecare trimestru;

- instanţa de apel a apreciat în mod greşit că este nefondată critica vizând obligarea la încheierea cu intimatul-reclamant a autorizaţiei/licenţă neexclusivă;

- în raport de dispoziţiile Legii nr. 15/2019, care modifică şi completează

Legea nr. 8/1996, a solicitat instanţei de apel să aibă în vedere că de la momentul apariţiei acestei legi nu mai exista obligaţia de a încheia aceste autorizaţii cu diferite organisme;

- prin menţinerea sentinţei pronunţate de tribunal, este obligată să încheie o autorizaţie fără a fi precizată perioada pentru care se încheie aceasta şi fără a se ţine cont că nu utilizează televizorul.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 08 decembrie 2020, completul de filtru admite în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1659 A din data de 6 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 26 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

În termen legal, la data de 9 iulie 2020, intimatul-reclamant Centru Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca fiind nul şi, în subsidiar, ca neîntemeiat, cu menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Răspunsul la întâmpinare.

În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Pentru a opera motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 3 C. proc. civ., hotărârea recurată trebuie să fi fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei necompetenţei teritoriale, aceasta a fost respinsă în mod just prin decizia recurată, motivul de recurs invocat neputând fi primit.

Faţă de modalitatea de utilizare şi de pretenţiile formulate în cauză, prejudiciul este reprezentat de efectul patrimonial negativ suferit de titularii de drepturi prin neplata remuneraţiilor, acceptându-se că acest efect se produce, în primul rând, asupra patrimoniului reclamantei, date fiind atribuţiile organismului de gestiune colectivă.

Astfel, în temeiul Legii nr. 8/1996, reclamanta colectează sumele de bani datorate de către utilizatori cu titlu de remuneraţii, potrivit metodologiilor negociate de către organismul de gestiune colectivă cu utilizatorii, pentru diferitele modalităţi de utilizare, sume pe care, ulterior, le repartizează titularilor, ca regulă, proporţional cu repertoriul utilizat.

Din punctul de vedere al competenţei prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., locul producerii prejudiciului nu este, însă, cel în care pierderea pecuniară ca urmare a neplăţii remuneraţiilor de către un utilizator al repertoriului protejat este resimţită de către reclamantă, ci acela în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite.

Locul în care se evidenţiază paguba în patrimoniul reclamantei corespunde celui în care se află un anumit bun al victimei, fără, însă, ca acel bun să fi fost afectat în materialitatea sa prin fapta ilicită (precum în cazul unei distrugeri sau al unui furt), fiind ales chiar de către victimă pentru a dovedi producerea prejudiciului.

În atare context, constatarea prejudiciului de către victimă este un fapt subsecvent producerii acestuia, motiv pentru care nu interesează în determinarea locului producerii prejudiciului.

Mai mult decât atât, alegerea victimei înseşi în privinţa evidenţierii diminuării patrimoniului său nu poate reprezenta reperul prevăzut de norma de competenţă în discuţie, întrucât locul producerii prejudiciului ar depinde întotdeauna de voinţa victimei.

Or, exercitarea manifestării unilaterale de voinţă a reclamantului în cazul acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală este limitată, potrivit legii, la opţiunea între instanţele prevăzute la art. 107 - 112 C. proc. civ. şi oricare dintre instanţele prevăzute la art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., neputând viza o alegere chiar a locului producerii prejudiciului.

Din punctul de vedere al prejudiciului cert, este relevant faptul că, potrivit metodologiei în vigoare, deţinătorii de restaurante, respectiv de hoteluri, achită sume de bani fixe, al căror cuantum depinde, după caz, de suprafaţa unităţii de alimentaţie publică sau de tipul unităţii de cazare, cu titlu de remuneraţii cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică de fonograme şi de prestaţii artistice din domeniul audiovizual.

Dacă utilizatorul se conformează dispoziţiilor legale şi obţine în avans autorizaţia/licenţă neexclusivă, remuneraţiile pot fi simplu calculate pe baza criteriilor arătate, pentru perioada de timp pentru care s-a acordat autorizaţia achitându-se înainte de utilizarea efectivă.

În schimb, în măsura în care comunicarea publică are loc fără autorizare şi, implicit, fără plata remuneraţiilor, titularii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, pe temeiul art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Aşadar, prejudiciul devine cert după utilizarea efectivă şi poate fi cuantificat în funcţie de spaţiul în care a avut loc respectiva utilizare şi de durata acesteia, pe baza documentelor aflate în posesia utilizatorului, dat fiind că ambele modalităţi de calcul prevăzute de art. 139 alin. (2) - câştigul nerealizat sau triplul remuneraţiilor legal datorate pentru acel tip de utilizare-presupun raportarea la remuneraţia prevăzută de metodologie.

Faţă de aceste circumstanţe, locul în care devine certă şi, deci, se produce pierderea pecuniară pretinsă de către reclamant este chiar locul în care a avut loc respectiva comunicare publică.

Pe de altă parte, art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu menţionează locul plăţii, spre deosebire de alte norme de competenţă, precum cea din art. 113 alin. (1) pct. 3 din cod, ceea ce înseamnă tocmai faptul că legiuitorul nu s-a raportat la acest element în stabilirea competenţei teritoriale în cazul obligaţiilor ce izvorăsc dintr-o faptă ilicită.

Dincolo de faptul că, în interpretarea normei, nu s-ar putea adăuga un criteriu de determinare a competenţei ce nu a fost prevăzut în mod expres, trebuie observat că locul executării prin plată a unei obligaţii interesează repararea, şi nu producerea prejudiciului.

Astfel, art. 1381 C. civ. prevede că, în cazul răspunderii civile delictuale, orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie (alin. (1), iar acestui drept îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor (alin. (2), aşadar, inclusiv dispoziţiile din C. civ. referitoare la plată, ca mod de executare a obligaţiilor (art. 1469 - 1515).

După cum s-a arătat anterior, în stabilirea reperului de competenţă în discuţie pe temeiul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. prezintă importanţă locul în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite, şi nu cel în care se evidenţiază paguba în patrimoniul reclamantei.

Semnificaţia sintagmei "locul producerii prejudiciului" din actuala reglementare, stabilită prin prezenta decizie, precum şi analiza efectuată pentru determinarea instanţei competente potrivit acestui reper, sunt confirmate prin interpretarea istorico - teleologică.

Reglementarea anterioară a C. proc. civ. a prevăzut exclusiv locul faptei ilicite drept reper pentru stabilirea competenţei teritoriale, pe lângă instanţa de la domiciliul pârâtului, în cazul obligaţiilor izvorâte din răspunderea civilă delictuală.

Potrivit unei interpretări constante în literatura de specialitate, locul producerii prejudiciului coincide, ca regulă, cu cel al săvârşirii faptei ilicite, însă a fost necesară extinderea, prin noul cod, a reperelor competenţei teritoriale pentru a acoperi acele situaţii în care locul producerii rezultatului păgubitor poate să nu se suprapună cu cel al faptei ilicite. În doctrină s-a exemplificat prin cazul unui prejudiciu viitor sau al unuia prin ricoşeu. În acest din urmă caz, reglementat de art. 1390 C. civ., o terţă persoană faţă de victima directă a faptei ilicite a suferit, la rândul său, un prejudiciu.

În speţă, nu este întrunită niciuna dintre situaţiile de excepţie consacrate de C. civ. şi recunoscute ca atare în doctrină, nici măcar cea a prejudiciului prin ricoşeu, întrucât organismul de gestiune colectivă ce colectează remuneraţiile nu se încadrează în categoria persoanelor anume prevăzute de art. 1390 C. civ., pretinzând că este victima directă a faptei cauzatoare a prejudiciului.

Este de precizat, totodată, că tot în doctrină s-a arătat că soluţia din reglementarea actuală corespunde celei cuprinse în art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (în prezent, înlocuit cu Regulamentul nr. 1215/2012, care a preluat, însă, noţiunile autonome ce interesează cauza de faţă, noţiuni ce s-au regăsit, de altfel, în reglementarea anterioară, respectiv Convenţia de la Bruxelles din anul 1968).

Raportarea la acest instrument normativ este, de asemenea, relevantă pentru interpretarea normei naţionale.

După cum rezultă din expunerea de motive a noului C. proc. civ., la elaborarea acestuia au fost avute în vedere instrumentele normative naţionale şi internaţionale, fiind menţionat şi Regulamentul nr. 44/2001 (pct. 3 "Alte informaţii" din Secţiunea a 2-a "Motivul emiterii actului normativ"). De asemenea, "La edictarea soluţiilor legislative cuprinse în proiectul noului C. proc. civ. s-a avut în vedere ca dispoziţiile propuse să nu contravină sau să facă dificilă aplicarea directă a unor instrumente juridice comunitare" (pct. 2 "Compatibilitatea proiectului de act normativ cu legislaţia comunitară în materie" din Secţiunea a 5-a "Efectele proiectului de act normativ asupra legislaţiei în vigoare").

Faţă de raţiunile noii reglementări, în interpretarea normei din C. proc. civ. este utilă, aşadar, raportarea la prevederile corespunzătoare din Regulamentul Uniunii Europene, astfel cum au fost interpretate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Pentru adecvarea la o situaţie juridică pur internă, teritoriul Uniunii Europene îşi găseşte echivalentul în teritoriul naţional, spaţiu în care operează protecţia drepturilor deduse judecăţii.

În mod evident, cauza nu prezintă vreun element de extraneitate, astfel încât Regulamentul nu este aplicabil şi, de altfel, în caz contrar, acest instrument normativ ar fi fost aplicabil în mod direct, făcând inutilă interpretarea normei naţionale.

Compatibilitatea soluţiilor legislative relevă eficienţa preluării raţionamentelor juridice dezvoltate în jurisprudenţa CJUE, atunci când raţiunile sunt asemănătoare, cu scopul clarificării semnificaţiei sintagmei nou introduse în cod "locul producerii prejudiciului", întocmai ca în cazul aplicării directe a Regulamentului. Atunci când legiuitorul a exprimat intenţia de armonizare a reglementărilor, judecătorul naţional nu se poate plasa în situaţia de a formula raţionamente diferite în funcţie de prezenţa sau absenţa unui element de extraneitate în cauzele pe care le are de soluţionat.

Din jurisprudenţa CJUE se pot desprinde câteva aspecte esenţiale în abordarea competenţei teritoriale, cu relevanţă în cauza de faţă.

Potrivit considerentelor Regulamentului nr. 44/2001, normele de competenţă trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului, cu excepţia câtorva situaţii bine definite în care materia litigiului sau autonomia părţilor justifică un alt factor de legătură. Autorizarea altor instanţe în afară de cea de la domiciliul pârâtului se bazează pe legătura strânsă între instanţă şi litigiu sau pe scopul bunei administrări a justiţiei.

Art. 5 pct. 3 din Regulament prevede o asemenea situaţie de excepţie în materie delictuală şi cvasidelictuală, competenţa aparţinând instanţelor "de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă".

Aceste instanţe sunt, în mod normal, în poziţia cea mai adecvată să se pronunţe asupra cauzei, în special din motive legate de proximitatea faţă de litigiu şi de facilitatea administrării probelor, finalitate pe care Curtea o urmăreşte în toate cauzele în care este chemată să se pronunţe asupra competenţei în materie delictuală şi cvasidelictuală.

Noţiunea "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" vizează atât locul materializării prejudiciului, cât şi pe cel unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acţionat în justiţie, la alegerea reclamantului, în faţa instanţei de la unul dintre cele două locuri (jurisprudenţa este veche şi constantă în acest sens, printre primele hotărâri fiind, de exemplu, cea din 30 noiembrie 1976, Bier, C-21/76).

Cât priveşte prejudiciul, ca element ce caracterizează noţiunea autonomă de "faptă prejudiciabilă", din jurisprudenţa CJUE se pot desprinde anumite trăsături, ce interesează cauza de faţă, respectiv:

a. Prejudiciul a cărui reparare se solicită este cel produs în mod direct prin fapta ilicită comisă asupra victimei imediate.

Prin hotărârea din data de 11 ianuarie 1990 în cauza Dumez, C-220/88, s-a arătat că locul producerii prejudiciului, în sensul normei de competenţă, este "locul în care fapta cauzală, ce angajează răspunderea civilă delictuală sau cvasidelictuală, a produs în mod direct efectele vătămătoare asupra victimei imediate. Drept urmare, regula de competenţă în discuţie nu poate fi interpretată ca autorizând un reclamant care invocă un prejudiciu pretins a fi consecinţa prejudiciului suferit de alte persoane, victime directe ale faptei prejudiciabile, să cheme în judecată pe autorul faptei în faţa instanţelor de la locul în care reclamantul însuşi a constatat paguba adusă patrimoniului său".

b. Prejudiciul este cel "iniţial", distinct de consecinţele negative ulterioare.

În această ultimă categorie - care nu este relevantă în definirea noţiunii autonome - intră şi diminuarea concretă, efectivă, a patrimoniului victimei faptei ilicite, inclusiv pierderea financiară înregistrată într-un cont bancar al acesteia.

Prin hotărârea din 19 septembrie 1995 din cauza Marinari, C-364/93, CJUE a arătat că noţiunea de "faptă prejudiciabilă", care se referă atât la locul unde a survenit prejudiciul, cât şi la locul evenimentului cauzal, "nu poate fi interpretată în mod extensiv, astfel încât să includă orice loc unde pot fi resimţite consecinţele prejudiciabile ale unui fapt care a cauzat deja un prejudiciu survenit în mod efectiv în alt loc" (pct. 14).

Urmând jurisprudenţa creată în baza hotărârii din cauza Marinari, Curtea a precizat, de asemenea, că norma de competenţă din Regulament nu vizează locul unde se află domiciliul reclamantului şi unde s-ar afla centrul intereselor acestuia pentru singurul motiv că acesta ar fi suferit aici un prejudiciu financiar care rezultă din pierderea unor elemente din patrimoniul său care s-a produs şi a fost suferită în alt stat membru (Hotărârea din 10 iunie 2004, Kronhofer, C-168/02). Raportarea la circumstanţe nesigure precum "centrul patrimoniului" victimei este contrară obiectivului normei de competenţă de a permite identificarea cu uşurinţă a jurisdicţiei (pct. 20 şi 21).

Ulterior, Curtea a adus precizări importante în legătură cu posibilitatea sesizării instanţei de la domiciliul reclamantului în temeiul materializării prejudiciului.

Astfel, în hotărârea din 28 ianuarie 2015, din cauza Kolassa, C-375/13, s-a acceptat o asemenea posibilitate atunci când acesta se produce direct în contul bancar al respectivului reclamant la o bancă stabilită în raza acestei instanţe, însă în contextul special al cauzei în care s-a pronunţat hotărârea menţionată, care se caracteriza prin existenţa unor împrejurări care au concurat la atribuirea competenţei în favoarea acelor instanţe.

Această apreciere se regăseşte în jurisprudenţa ulterioară, respectiv în hotărârea din 16 iunie 2016, Universal Music, C-12/15. Curtea a arătat că rezultă din hotărârea pronunţată în cauza Kolassa că "un prejudiciu pur financiar care se materializează direct în contul bancar al reclamantului nu poate fi calificat, în sine, drept "factor de legătură relevant", în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (…). Numai în situaţia în care celelalte împrejurări speciale ale cauzei concură la rândul lor la atribuirea competenţei instanţei de la locul materializării unui prejudiciu pur financiar, un astfel de prejudiciu ar putea, în mod justificat, să permită reclamantului să introducă acţiunea în faţa acestei instanţe" (pct. 38 şi 39).

În ceea ce priveşte hotărârile CJUE pronunţate în materia drepturilor de proprietate intelectuală, dezlegările Curţii sunt mai puţin relevante pentru cauza de faţă. Deloc paradoxal, întrucât competenţa în cauzele ce privesc fapte ilicite este atribuită, de regulă, instanţelor din statul membru în care a avut loc înregistrarea dreptului pretins încălcat (hotărârea din 19 aprilie 2012, Wintersteiger, C-523/2010).

Pe de altă parte, cauzele privind dreptul de autor în care Curtea s-a pronunţat începând cu cauza Pinckney (C-170/12, hotărâre din 3 octombrie 2013) prezintă particularităţi ce nu interesează speţa de faţă, întrucât faptele de încălcare a drepturilor patrimoniale de autor s-au produs prin intermediul internetului, site-urile fiind accesibile pe teritoriul mai multor state, astfel încât prejudiciul se poate materializa în mai multe locuri.

Ar fi de menţionat, în acest context, doar faptul că, şi în aceste hotărâri, Curtea a arătat că identificarea locului materializării prejudiciului în sensul art. 5 pct. 3 din Regulament depinde de răspunsul la întrebarea care este instanţa cea mai în măsură să aprecieze temeinicia cererii prin care se invocă săvârşirea respectivei încălcări (cauza Pinckney, pct. 34). S-a punctat în mod clar deosebirea faţă de încălcările aduse drepturilor personalităţii, săvârşite prin intermediul unui conţinut publicat online, încălcări care pot fi apreciate cel mai bine de instanţa de la locul unde această persoană îşi are centrul intereselor (cauza Pinckney, pct. 36).

Faţă de jurisprudenţa prezentată anterior, se constată că locul producerii prejudiciului identificat prin prezenta hotărâre corespunde raţionamentelor juridice dezvoltate de CJUE.

Pierderea patrimonială a survenit chiar în locul în care a fost săvârşită fapta ilicită, iar stabilirea competenţei în funcţie de acesta răspunde cerinţelor de facilitare a administrării probelor şi de organizare utilă a justiţiei.

Drept urmare, în mod corect a fost menţinută de către instanţa de apel dispoziţia instanţei de fond, prin care a fost respinsă excepţia necompetenţei teritoriale.

De asemenea, pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cauză, Curtea de apel a interpretat în mod just prevederile legale, şi anume art. 1349 C. civ. şi art. 139 din legea 8/1996, neputând fi primit motivul de recurs legat de soluţionarea fondului cauzei.

Nu se justifică criticile recurentei pârâte în ceea ce priveşte aplicarea de către instanţă a dispoziţiilor legale privind existenţa faptei ilicite, precum şi cea privind existenţa autorizaţiei de utilizare a operelor muzicale în scop ambiental încă din anul 2002 cu Uniunea Compozitorilor şi D.. Corect s-a reţinut că, potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, recurenta pârâta avea obligaţia de a semna contractul de licenţă neexclusivă cu reclamantul A., în calitatea acestuia de organism de gestiune colectivă a drepturilor artiştilor interpreţi şi executanţi în temeiul art. 133 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi să plătească remuneraţia compensatorie pentru utilizarea prestaţiilor acestora, remuneraţia unică echitabilă fiind datorată de recurenta pârâtă în temeiul art. 106 din Legea nr. 8/1996.

În mod just a reţinut Curtea de apel că nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că, atâta vreme cât a încheiat autorizaţie licenţă neexclusivă cu C., nu mai poate fi obligată la plata remuneraţiei către A.. Şi aceasta deoarece C. gestionează drepturile de autor asupra operelor muzicale, în timp ce A. gestionează drepturile conexe cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, fiind vorba, în cauză, de categorii diferite de titulari de drepturi pentru care remuneraţiile se datorează în mod distinct.

Cu privire la critica ce vizează obligarea la triplul remuneraţiilor, se reţine că în cauză obligaţia de plată a remuneraţiei datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual îşi are izvorul în prevederile legii 8/1996 şi metodologiilor aplicabile şi există independent de încheierea autorizaţiei de licenţă neexclusivă, a cărei lipsă poate determina răspunderea civilă delictuală pentru comunicarea fonogramelor fără autorizaţie.

În temeiul răspunderii civile delictuale, astfel cum este prevăzută în art. 139 din legea 8/1996, utilizatorul poate fi obligat pentru comunicare publică fără licenţă la triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate, astfel că este nesusţinută critica recurentei pârâte în ceea ce priveşte lipsa de temei a obligaţiei de plată ce îî incumbă.

Pe de altă parte, în mod corect se reţine de către instanţa de apel că autorizarea dată de C. presupune continuarea activităţii de comunicare publică a fonogramelor pentru care sunt datorate distinct remuneraţii atât către autorii operelor muzicale, cât şi către artiştii interpreţi şi executanţi ale căror drepturi sunt gestionate de A., motivul de recurs invocate pe acest aspect neputând fi primit.

Critica recurentei pârâte privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 15/2019, care modifică şi completează Legea nr. 8/1996, prin care a solicitat instanţei de apel să aibă în vedere că de la momentul apariţiei acestei legi nu mai exista obligaţia de a încheia aceste autorizaţii cu diferite organisme nu poate fi primită, cutea reţinând corect că litigiul vizează o situaţie anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ, şi,drept urmare, prevederile Legii nr. 15/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe nu sunt incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1659A din data de 6 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1659A din data de 6 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2021.