State liability for excessive criminal proceedings duration and evidentiary prerequisites for compensation of illegal detention under Article 539 CPP

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la 07.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentant prin Ministerul Finanţelor: obligarea Statului Român la plata sumei de 250 euro, plătibili în RON la cursul BNR din ziua efectuării plaţii, reprezentând daune morale pentru fiecare zi de privare nelegală de libertate, în perioada 15.06.2004-09.06.2005, în total, un număr de 359 zile; obligarea pârâtului la plata sumei de 500 euro daune morale pentru fiecare lună în care cauza a stat în nelucrare în perioada 09.06.2005-22.10.2018, în total, 160 de luni, pentru durata excesivă a cercetării penale; obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând cheltuielile efectuate de familie cu ocazia deplasărilor săptămânale la penitenciar cu alimente, îmbrăcăminte şi produse de igienă personală, pe perioada celor 12 luni de detenţie, precum şi cheltuielile ocazionate cu plata avocaţilor în cele trei cicluri procesuale; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 538 şi următoarele din C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 5 şi 6 din CEDO, Decizia 45/10.03.1998 şi Decizia 107/01.07.1999 a Curţii Constituţionale a României.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea acţiunii.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 1345/29.11.2019, Tribunalul Sibiu a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar, pe fond, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 15.000 RON, cu titlul de daune morale pentru termenul nerezonabil privind desfăşurarea procesului penal. A respins în rest cererea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu.

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de curtea de apel.

Prin decizia nr. 949 din 21 august 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1345/29.11.2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă şi a schimbat, în parte, sentinţa atacată, respectiv numai sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului pentru termenul nerezonabil privind desfăşurarea procesului penal, pe care l-a stabilit la suma de 60.000 de RON. Restul dispoziţiilor sentinţei atacate au fost menţinute.

Totodată, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu împotriva aceleiaşi sentinţe şi a obligat intimatul Statul Român să plătească apelantului suma de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

4.1. Cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant A., a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi, ca urmare a rejudecării cauzei, a solicitat admiterea apelului, modificarea, în parte, a sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii civile şi acordării de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de apel reţine eronat că situaţia dedusă judecăţii nu se circumscrie condiţiilor prevăzute de art. 539 C. proc. civ., motivat de faptul că, în speţă, caracterul nelegal al arestării reclamantului nu se poate deduce din ordonanţa de clasare a urmăririi penale. Aprecierea este greşită deoarece urmărirea penală, în cadrul căreia a fost luată şi măsura arestării sale preventive, a încetat prin emiterea Ordonanţei procurorului, din 22.10.2018, prin care s-a dispus clasarea cauzei, cu motivarea că nu există probe asupra împrejurării că fapta a fost comisă de inculpatul reclamant.

Arată că, în considerentele sentinţei prin care s-a dispus achitarea sa, instanţa a reţinut grava încălcare a principiilor desfăşurării procesului penal în cursul urmăririi penale, în sensul că procurorul a făcut "o selecţie" a probelor şi, că, nu a depus la dosar declaraţiile martorilor B. şi A., rezultatul testului poligraf privind pe inculpat şi pe soţia lui, determinarea grupei de sânge a inculpatului şi determinarea grupei de sânge a victimei. De asemenea, s-a mai reţinute şi faptul că probele ştiinţifice deosebit de relevante şi obiective nu se găsesc în dosarul de urmărire penală la momentul în care s-a făcut, la 15.06.2004, propunerea de luare a măsurii arestării sale preventive, opinându-se că, în acest context, probabil, s-ar fi apreciat că nu există indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen., pentru luarea măsurii preventive.

Apreciază că, ordonanţa procurorului poate face dovada privării nelegale de libertate, în măsura în care prin ordonanţa s-a dispus clasarea, pentru vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 din noul C. proc. pen., ipoteză în care ordonanţa de clasare ar avea valoarea unei constatări, implicite, a nelegalităţii măsurii privative de libertate. Recurentul a apreciat că privarea de libertate a unei persoane, urmată de scoaterea de sub urmărire penală ori de clasarea cauzei penale aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. sunt pe deplin aplicabile, nefiind necesară a fi pronunţată o altă hotărâre judecătorească, prin care să se constate caracterul nelegal al arestării preventive.

O interpretare contrară lipseşte de efecte juridice nu doar dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., ci şi art. 52 alin. (3) din Constituţie, în care se prevede că Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, cât timp C. proc. pen. nu conţine nicio dispoziţie expresă cu privire la posibilitatea constatării, prin încheiere sau hotărâre judecătorească, a caracterului nelegal al privării de libertate a unei persoane, cu excepţia ipotezei în care măsura preventivă a fost luată de o instanţă necompetentă.

Instanţa europeană a stabilit că dreptul la compensaţie în cazul lipsirii nelegale de libertate este garantat de art. 5 par. 5 din Convenţie, însă Curtea nu a condiţionat acordarea despăgubirilor de constatarea, expresă, a existenţei unei arestări nelegale. Cum instanţa europeană nu a găsit ca fiind esenţială şi relevantă constatarea, printr-o hotărâre ori încheiere expresă, a abuzului comis împotriva unei persoane, ce a fost privată nelegal de libertate, instanţele interne sunt obligate să facă aplicarea directă a Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii europene şi să înlăture dispoziţiile legii interne contrare, în speţă art. 539 C. proc. pen., întrucât este vorba despre încălcări ale unui drept fundamental, respectiv libertatea individuală.

În soluţionarea cererilor de chemare în judecată întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.. nu se mai discută vinovăţia sau nevinovăţia, aceasta fiind deja dezlegată şi nu pot fi repuse în discuţie legalitatea arestării preventive, a deciziei definitive de achitare ori alte aspecte privind atitudinea culpabilă a reclamantului, întrucât simpla existenţă a hotărârii de achitare şi ordonanţa de clasare conduc la concluzia că lipsirea de libertate a fost nelegală şi face admisibilă o astfel de acţiune.

Este inadmisibil ca, în procesul civil, să se analizeze dacă măsura arestării preventive a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale, dacă organele de urmărire penală şi judecătorul au avut suficiente indicii pentru a considera că se impune arestarea, neavând relevanţă nici motivul pentru care achitarea sau clasarea a fost dispusă, întrucât prevederile legale nu conţin nicio distincţie. Într-o atare situaţie, nelegalitatea măsurii arestării, dispusă într-o cauză finalizată prin clasarea urmăririi penale, trebuie evaluată prin prisma soluţiei de clasare, care a infirmat, la finalul administrării probelor, din cursul cercetării judecătoreşti, plasarea unei persoane sub incidenţa şi consecinţele dispoziţiilor de drept penal.

Consideră că nu are relevanţă modul în care a fost reformată ori reevaluată măsura arestului preventiv sub aspectul unei corecte abordări a sintagmei "privare nelegală de libertate", ci de modalitatea în care autorităţile jurisdicţionale se pronunţă printr-o soluţie finală, respectiv ordonanţa procurorului, încheiere sau hotărâre definitivă asupra vinovăţiei inculpatului, supus acestor măsuri. Prin urmare, întrucât prin soluţia de clasare (neatacată) s-a concluzionat că reclamantul nu a săvârşit fapta, pentru care, anterior, a fost supus măsurii arestului preventiv, coroborat şi cu concluziile instanţelor de judecată, care au stabilit că "urmărirea penală iniţială a fost deficitară, fiind încălcate în mod grav, principiile desfăşurării procesului penal în cursul urmăririi penale", recurentul apreciază că rezultă, cu evidenţă, caracterul nelegal al măsurii privative de libertate luate împotriva sa.

Menţionează şi faptul că, deşi instanţa de fond şi instanţa de apel, au găsit întemeiată solicitarea sa privind acordarea de despăgubiri cu privire la durata nerezonabilă a desfăşurării procesului penal, cuantumul acestor despăgubiri este foarte mic şi nerezonabil, neconstituind o adevărată reparare a prejudiciului suferit prin menţinerea acuzaţiilor penale, timp de 12 ani, în care nu s-a efectuat niciun act de urmărire penală în vederea stabilirii adevărului şi tragerii la răspundere a persoanei responsabile.

4.2. Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecând cauza, respingerea, în tot, a acţiunii formulate de reclamantul A..

În motivarea cererii de recurs, invocând motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Consideră că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Relativ la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, aceasta este una specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.. Ca urmare, ori de câte ori printr-o lege se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica cu prioritate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, căci legea specială se aplică în baza principiului de drept "specialia derogant generalibus."

Prin urmare, situaţiile în care o persoană are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate în procesele penale, sunt stabilite prin dispoziţiile art. 538 C. proc. pen. şi următoarele, prin aceste dispoziţii excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei de a solicita, în orice mod şi sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de această natură.

În speţă, reclamantul a solicitat, printre altele petite, şi angajarea răspunderii statului pentru nerespectarea duratei rezonabile a procedurii judiciare în care acesta a fost implicat, respectiv pentru durata excesivă a urmăririi penale, cerere care a fost admisă, reţinându-se atât de instanţa de fond cât şi de cea de apel faptul că Statul răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, ci în condiţiile legii, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie.

Recurentul apreciază, astfel, că instanţele au apreciat greşit că dispoziţiile normei generale, privind răspunderea civilă delictuală, sunt aplicabile pentru antrenarea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice motivat de faptul că, în dreptul intern, nu a fost identificată nici o normă sau procedură specială în baza căreia intimatul-reclamant să solicite acordarea de daune interese pentru nerespectarea termenului rezonabil.

Susţine caracterul subsidiar al răspunderii Statului pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, din subordinea acestuia, atunci când acestea au personalitate juridică, este o categorie a răspunderii civile, urmând acelaşi regim juridic în sensul că este ţinut de repararea prejudiciului cel care efectiv îl cauzează prin acţiunile sale vinovate.

În speţă, se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a Statului pentru pretinsa faptă prejudiciabilă a debitorului de bază, respectiv pentru neîndeplinirea de către autorităţile judiciare a obligaţiei de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil. Nu poate fi reţinută răspunderea civilă delictuală obiectivă a Statului, deoarece nu are calitatea de comitent al magistraţilor procurori. În situaţia analizată, între pârât şi procurori, nu există un raport de prepuşenie, pârâtul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Totodată, pentru existenţa şi angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiţie necesară şi generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală şi contractuală şi indiferent că este subiectivă sau obiectivă. Importanţa raportului de cauzalitate apare, cu evidenţă, mai ales în acele ipoteze în care răspunderea este obiectivă, fără vinovăţia persoanei răspunzătoare, cum este cazul de faţă. Or, răspunderea nu poate fi angajată în cazul în care între fapta ilicită şi prejudiciul suferit nu există un raport de cauzalitate. În speţă, eventuala nerespectare a termenului rezonabil de judecare a cauzei, respectiv fapta ilicită, ar putea fi imputată organelor judiciare, însă nu s-a făcut dovada existenţei raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Mai mult decât atât, în prezenta speţă, în materia răspunderii civile delictuale se impun a fi avute în vedere şi prevederile din C. civ., respectiv art. 219-224 referitoare la răspunderea Statului şi a persoanelor juridice de drept public.

Potrivit art. 221 din C. civ. "dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat", iar conform art. 224 din C. civ. "(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului. (...)".

Rezultă, astfel, potrivit textele redate, răspunderea directă a statului poate fi antrenată numai în cazul erorilor judiciare, nu şi în alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.

Cum calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii şi, pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic, recurentul susţine că, prin raportare la acţiunea dedusă judecăţii, nu se realizează identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât şi cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Apreciază ca fiind greşită afirmaţia instanţei de apel, în sensul că, în dreptul intern, nu există nicio procedură specială în baza căreia reclamantul să poată obţine un remediu eficient în cazul în care este depăşit termenul rezonabil de soluţionare a unei cereri. Arată că, sistemul juridic naţional prevede căi de atac, adecvate şi efective, care ar putea fi utilizate în timp ce procesul este în desfăşurare, cum ar fi o plângere bazată pe aplicabilitatea directă a Convenţiei în dreptul românesc, o cerere de reprogramare a termenelor, ori o sancţiune disciplinară împotriva unei autorităţi, fie judecător sau procuror, pentru nerespectarea obligaţiei de a desfăşura o acţiune sau de a realiza o etapă procedurală, ce provoacă întârzieri nejustificate ale proceselor. Aceste căi de atac au fost disponibile reclamantului. Mai face trimitere şi la prevederile art. 4881 din noul C. proc. pen., la care reclamantul putea apela în scopul accelerării procedurii penale, care vizează contestaţia privind durata procesului, dispoziţii în privinţa cărora, prin decizia nr. 423/2015, Curtea Constituţională a reţinut că această instituţie juridică a fost reglementată de legiuitor în îndeplinirea obligaţiilor ce decurg în sarcina statului din prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pe fondul pretenţiilor reclamante, arată că, instanţele anterioare au acordat intimatului-reclamant despăgubiri disproporţionate în raport cu pretinsele suferiţe ce i-ar fi fost pricinuite de intervalul de timp în care s-a efectuat urmărirea penală, în cauza înregistrată sub nr. x/2004, ce s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu.

Consideră că ambele instanţe au dat greşit eficienţă susţinerilor intimatului-reclamant argumentând, în justificarea acordării şi cuantifivării despăgubirilor morale, faptul că acesta a fost nevoit să se mute cu familia în altă localitate datorită stigmatului pus în colectivitate de infractor/criminal, dar si a ameninţărilor venite de la familia victimei/alţi participanţi la eveniment, însă chiar dacă este vorba de un prejudiciu moral rezultat din încălcarea unui drept nepatrimonial, cel ce îl invocă trebuie să îl dovedească ori, în speţă, nu au fost produse astfel de dovezi.

De asemenea, critică decizia Curţii de Apel Alba Iulia şi sub aspectul cuantumului mare al cheltuielilor de judecată acordate în apel, respectiv suma de 5000 RON reprezentând onorariu avocaţial. Or, instanţa de judecată avea prerogativa de a cenzura cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse. O asemenea prerogativa este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune, în mod necesar, să-i fie opozabil, iar opozabilitatea este consecinţa însuşirii sale de către instanţă, prin hotărârea judecătorească.

Prin urmare, în raport de faptul că litigiul nu este unui complex (aşa cum a fost de altfel calificat şi de instanţa de fond), că au fost acordate doar 2 termene pentru judecarea cererii de apel şi că nu au fost administrate alte probe în această fază procesuală, care să justifice un onorariu de 5000 RON, recurentul apreciază ca fiind excesiv cuantumul acestor cheltuieli de judecată, motiv pentru care solicită înlăturarea onorariului sau cenzurarea acestuia.

5. Apărările formulate în cauză.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant A., solicitând respingerea acestuia, pentru motivele arătate pe larg.

Reclamantul A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român, solicitând, pentru argumentele arătate, respingerea recursului, ca nefundat şi obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în ordinea impusă de problematica supusă atenţiei de fiecare dintre acestea, Înalta Curte va constata că cererile de recurs sunt nefondate având în vedere considerentele care succed:

6a. Referitor la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice:

În privinţa modului de soluţionare a capătului de cerere privind angajarea răspunderii Statului român pentru nerespectarea duratei rezonabile a procedurii judiciare, respectiv pentru durata excesivă a urmăririi penale, în care reclamantul a fost implicat, printr-un prim motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, atunci când a reţinut acest temei juridic pentru antrenarea răspunderii sale delictuale, pe motiv că dreptul intern nu prevede nicio normă sau procedură specială în baza căreia reclamantul să poată solicita daune interese pentru nerespectarea termenului rezonabil a procesului penal. A invocat caracterul subsidiar al răspunderii statului pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice din subordinea acestuia, atunci când acestea au personalitate juridică. Totodată, a mai pretins că nu există un raport de prepuşenie între stat şi magistraţii procurori, pentru a răspunde de modul de exercitare a atribuţiilor profesionale în cadrul procedurilor judiciare şi a apreciat că nu poate fi stabilit vreun raport de cauzalitate între faptul prejudiciabil şi prejudiciul încercat, pentru a fi antrenată răspunderea delictuală a Statului român.

Criticile recurentului, deşi susceptibile de încadrare în cazul de casare evocat, nu sunt întemeiate.

Prin petitul 2 al acţiunii introductive la instanţă, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Roman la plata de despăgubiri pentru perioada în care cauza în care a fost inculpat a rămas în nelucrare, respectiv în perioada cuprinsă între momentul punerii sale în libertate (09.06.2005) şi data emiterii ordonanţei de clasare (22.10.2018).

În motivarea acestei pretenţii de despăgubiri, reclamantul a arătat că, după momentul restituirii cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi până la emiterea ordonanţei de clasare din 22.10.201, în cauză a fost efectuat şi emis un singur act procedural, respectiv ordonanţa din 17.01.2007, prin care procurorul a dispus schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de încăierare şi ultraj contra bunelor moravuri, fapte prevăzute de art. 322 şi art. 321 C. pen. de la 1969, însă, apoi, cauza a rămas în nelucrare 160 luni, adică 13 ani.

Reclamantul şi-a fundamentat cererea pe dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Constituţie, art. 5 şi art. 6 paragraf 1 teza 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), dispoziţii legale în temeiul cărora a pretins că organul de urmărire penala avea obligaţia de a desfăşura urmărirea penala într-un termen rezonabil, pentru a stabili asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva persoanei supuse cercetării.

Prin urmare, din motivele cererii de despăgubiri rezultă că, în speţă, cauza acţiunii reclamantului este dată de durata nerezonabilă a procedurii judiciare desfăşurate pe parcursului unei perioade de peste 13 ani, astfel încât, prin acţiunea îndreptată direct împotriva Statului, reclamantul a urmărit, din perspectiva normei legale interne, angajarea răspunderii civile delictuale a statului, pe temeiul dispoziţiilor art. 1349 C. civ.. Cu toate acestea, cum corct se reţine şi prin decizia recurată, deşi se reclamă o răspundere decurgând din săvârşirea unui delict civil, răspunderea antrenată este una obiectivă, independentă de orice vinovăţie a statului, în calitatea acestuia de garant al legalităţii, căruia îi incumbă şi riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţie, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Cauza juridică a cererii de despăgubire pentru termenul nerezonabil de desfăşurare a procesului penal este diferită de cea a cererii prin care reclamantul a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul reclamat ca urmare a unei pretinse privări nelegale de libertate, fundamentată, în mod distinct, pe dispoziţiile şi procedura specială reglementată de art. 539 şi urm. C. proc. pen.

Aşadar, motivele de fapt şi de drept ale cererii reclamantului demonstrează, fără echivoc, că reclamantul a pretins angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei, fapta reclamată fiind reprezentată de întârzierile imputabile autorităţilor judiciare, identificate în urma aplicării criteriilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente), aceasta fiind o răspundere directă şi obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăţie, care presupune, în termenii art. 6 CEDO, asigurarea dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul duratei.

Or, acest fundament al acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a recurentului-pârât, a cărui răspundere, în acest context, nu este una subsidiară (cum eronat se susţine în cuprinsul memoriului de recurs), care să devină, aşadar, activă, după angajarea răspunderii "organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice", astfel cum se prevede în art. 224 alin. (1) C. civ.. Cum angajarea răspunderii Statului este una obiectivă, nu se pune problema verificării în persoana pârâtului a tuturor condiţiilor generale a răspunderii delictuale referitoare la prejudiciu, faptă ilicită şi prejudiciabilă, vinovăţie, pentru ca, apoi, să se pună problema caracterului subsidiar al acestei răspunderi, rezolvabil, conform dispoziţiilor art. 224 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, în speţă, nu se ridică problema stabilirii răspunderii prioritare a altor organe, instituţii sau autorităţi, pentru ca, în funcţie de această dezlegare, să se aprecieze dacă poate fi angajată sau nu o răspundere subsidiară a statului, aspecte care să fie relevante în determinarea cadrului procesual pasiv.

Recurentul a mai pretins că între Statul român şi instituţiile care au săvârşit presupusele fapte ilicite nu există nici un raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii sale pentru faptele prepuşilor săi, respectiv pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori. Nici această susţinere a recurentului nu poate fi primită, întrucât cererea reclamantului nu vizează obligarea pârâtului pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, ci pe temeiul răspunderii pentru propria faptă ilicită a pârâtului.

Nici susţinerile axate pe incidenţa dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 nu pot fi reţinute, deoarece răspunderea directă a Statului nu poate fi antrenată pe acest temei juridic, deoarece, pe de o parte, norma legală evocată nu a constituit fundament al cererii în despăgubiri, iar, pe de altă parte, textul implica, în prealabil, să se fi stabilit o exercitare a funcţiei, de către magistratul procuror, de aşa manieră încât să-i fi angajat răspunderea pentru o faptă penală ori disciplinară, în legătură cu derularea urmăririi penale în care era implicat reclamantul, ipoteză care nu a fost susţinută în cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului relativ la acele demersuri care ar fi putut contribui la accelerarea procedurii în desfăşurarea urmăririi penale, cum ar fi reprogramarea unor termene, formularea unor plângeri împotriva magistraţilor pentru sancţionarea acestora pentru nerespectarea obligaţiei de a desfăşura o acţiune concretă, aceste acţiuni nu pot fi circumscrise unor remedii acceleratorii sau compensatorii care să contribuie, efectiv şi concret, la atingerea scopului asigurării dreptului la un proces echitabil şi care ar fi condus la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Or, în contextul demersurilor întreprinse de reclamant în scopul accelerării procedurii derulate în cursul urmăririi penale, astfel cum au fost evidenţiate în cuprinsul deciziei recurate, este evidentă obligaţia ce revenea Statului (decurgând din art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen rezonabil.

În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că, în virtutea art. 1 al Convenţiei, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea ca atare, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale.

În corelaţie cu dreptul oricărei persoane la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000 pronunţată în cauza Kudla c. Poloniei - ca instituind o obligaţie în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligaţiei impuse de art. 6 paragraf 1 privind soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În consecinţă, Statul era obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu, concret şi eficient, care să permită persoanei să valorifice drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie şi, ca atare, în calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, Statul răspunde pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare, pe care o organizează şi o conduce, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale, acestea neputând fi limitate exclusiv la răspunderea întemeiată pe art. 539 din C. proc. pen.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, şi, în consecinţă, acesta este entitatea care trebuie să stea în procesul de recunoaştere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât, în cauză.

Recurentul a pretins că reclamantul avea posibilitate să uzeze, în cursul urmăririi penale, de procedura prevăzută de art. 4884 alin. (5) şi urm. C. proc. pen., care reglementează contestaţia privind durata rezonabilă a procesului penal.

Într-adevăr, dispoziţiile legale evocate se circumscriu unui remediu acceleratoriu, transpus de legiuitor, în dreptul intern, odată cu intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., în îndeplinirea obligaţiilor ce decurg în sarcina statului din prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze cauzele penale într-un termen rezonabil şi de a asigura, la nivelul legislaţiei naţionale, un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie.

Cu toate acestea, nu poate fi imputat reclamantului lipsa de diligenţă în uzitarea acestor dispoziţii legale, de vreme ce art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale stipulează că:

"dispoziţiile art. 4881 - 4886 din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, referitoare la contestaţia privind durata rezonabilă a procesului penal, se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010", astfel încât dispoziţiile legale la care făcea trimitere recurentul nu puteau fi aplicabile procedurii penale în care reclamantul era cercetat din 2004.

În ce priveşte critica care vizează fondul pretenţiilor, recurentul a susţinut că acordarea daunelor morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal nu este justificată pentru întregul interval de timp, cu atât mai mult cu cât, astfel cum reţine şi instanţa de apel, cauza a fost una complexa, care a reclamat un interval mare de timp pentru soluţionare. A opiniat că despăgubirile ce se acordă trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, astfel încât, pentru a păstra caracterul de satisfacţie echitabilă, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege spre a nu deveni un folos material injust. Sub acest aspect, s-a apreciat că instanţa de apel a acordat intimatului-reclamant despăgubiri disproporţionate, în raport cu pretinsele suferite ce i-ar fi fost pricinuite de intervalul de timp în care s-a efectuat urmărirea penală în cauza înregistrată sub nr. x/2004 ce s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a indicat care sunt criteriile de analiză atât în ceea ce priveşte determinarea caracterului nerezonabil al duratei procedurii penale (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente), cât şi a prejudiciului moral, respectiv natura valorilor lezate şi suferinţele de ordin psihic, criterii pe care le-a aplicat în situaţia concretă dedusă judecăţii, în scopul şi necesitatea ca sumele acordate să nu constituie o sursă de îmbogăţire, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de atenuare a efectelor negative produse în plan psihic şi moral, de natură a păstra un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită ca efect al duratei procedurii judiciare.

Cum criteriile avute în vedere de instanţa de apel la cuantificarea daunelor morale (criterii care nu au fost contestate în recurs, ci chiar reiterate) nu pot fi reanalizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., deoarece presupune reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt, Înalta Curte va reţine că susţinerea recurentului privind reaprecierea cuantumului daunelor stabilite în favoarea reclamantei şi diminuarea acestuia nu va putea constitui obiect al controlului de nelegalitate în recurs, în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. De asemenea, nici aspectele evocate de pârât referitoare la modul de dovedire a prejudiciului moral nu vor putea fi examinate în prezentul cadru procesual, de vreme ce ridică o problemă ce ţine de starea de fapt şi aprecierea probelor, verificare incompatibilă cu structura actuală a căii de atac a recursului.

În ceea ce priveşte critica recurentului formulată sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată din apel, reprezentând onorariu de avocat, recurentul a susţinut că instanţa avea prerogativa de a reduce motivat cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul de avocat, în raport de două criterii, respectiv valoarea cauzei şi munca desfăşurată de avocat. Raportat la aceste criterii, recurentul a apreciat că onorariul de avocat, de 5000 de RON, este excesiv, întrucât litigiul nu este unul complex, iar, în apel, au fost acordate doar două termene de judecată, fără a fi administrate alte probe, astfel încât a solicitat înlăturarea sau cenzurarea acestor cheltuieli.

Critica recurentului, astfel formulată, nu este susceptibilă de încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât chestiunea pe care o pune în discuţie, aceea a proporţionalităţii onorariul avocaţial cu munca prestată de avocat şi complexitatea cauzei, nu vizează legalitatea hotărârii atacate, ci temeinicia acesteia. Astfel, stabilirea proporţionalităţii onorariului avocaţial cu munca prestată de avocat, pe care o contestă în realitate recurenta, reprezintă o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei învestită cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, ea nu poate fi cenzurată în recurs, cale extraordinară de atac în care cenzura instanţei se poate face, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exclusiv sub aspectul legalităţii, nu şi al temeiniciei hotărârii atacate şi, ca atare, criticile în discuţie nu pot fi analizate.

Concluzia desprinsă transpune, în speţă, statuările deciziei nr. 3/2020, pronunţată în soluţionarea examinarea recursului în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În cadrul acestei decizii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-a arătat că, "(34.) stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. (37.) În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 949 din 21 august 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

6b. Referitor la recursul declarate de reclamantul A., se reţin următoarele considerente:

Prin cererea de recurs, reclamantul a susţinut greşita soluţionare a cererii prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri morale pentru privarea sa nelegală de libertate, în perioada 15.06.2004 - 09.06.2005 şi a pretins că sunt întrunite condiţiile impuse de art. 539 C. proc. pen., deoarece soluţia de achitare dispusă prin sentinţa penală nr. 165 din 08.06.2005 a Tribunalului Sibiu şi, respectiv Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din 22.10.2018 prin care s-a dispus clasarea cauzei constituie acte jurisdicţionale pentru reţinerea caracterului nelegal al măsurii arestării sale în cursul urmăririi penale.

Criticile formulate vizează încălcarea normelor de procedură penală şi, deşi susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. (şi nu în pct. 8 din acelaşi cod, indicat în cererea de recurs), nu sunt întemeiate şi nu pot conduce la casarea deciziei atacate.

Pentru a face posibilă cenzura de legalitate a hotărârii recurate, este necesar a evoca situaţia de fapt, astfel cum a fost aceasta expusă de reclamant şi reţinută de instanţele anterioare, pe baza probelor administrate, situaţie necontestată în cauză:

Prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu emisă la 29.01.2004, în dosarul de urmărire penală nr. 62/P/2004, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului inculpat A..

Propunere Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu privitoare la arestarea preventivă a inculpatului A. a fost respinsă prin încheierea penală nr. 21/29.01.2004 pronunţată de Tribunalul Sibiu, în dosarul penal nr. x/2004.

Ulterior, prin încheierea penală nr. 151/15.06.2004 a Tribunalului Sibiu, pronunţată în dosarul nr. x/2004, a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, fiind dispusă măsura arestării preventive a inculpatului A., sens în care a fost emis mandatul de arestare preventivă nr. 26/15.06.2004 pe numele inculpatului.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul - reclamant.

Prin încheierea penală nr. 61/18.06.2004, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii penale nr. 151/15.06.2004 a Tribunalului Sibiu, pronunţată în dosarul nr. x/2004.

La 07.07.2004, urmărirea penală efectuată în dosarul penal nr. x/2004 a fost finalizată prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat.

Prin sentinţa penală nr. 165/08.06.2005, Tribunalul Sibiu a dispus achitarea inculpatului A., apreciindu-se de către instanţa de fond că prezumţia de nevinovăţie a inculpatului nu a fost răsturnată şi, prin urmare, dându-se eficienţă principiului in dubio pro reo, fapta nu a fost săvârşită de inculpat. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului A..

Împotriva acestei sentinţei de achitare au formulat apel părţile civile şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, cererile de apel fiind respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 324/A/2005 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia.

Recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu şi de părţile civile au fost admise prin decizia penală nr. 3825/15.06.2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispunând casarea sentinţei penale nr. 165/08.06.2005 a Tribunalului Sibiu şi deciziei penale nr. 324/A/2005 a Curţii de Apel Alba Iulia, cauza fiind restituită la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, pentru completarea urmăririi penale.

Ulterior, prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, dată la data de 17.01.2007, în dosarul de urmărire penală nr. 62/P/2004, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii comise de inculpatul A. din infracţiunea de omor calificat, în infracţiunea de încăierare, precum şi extinderea urmăririi penale pentru infracţiunea de încăierare şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, în concurs.

Prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din 22.10.2018, emisă în dosarul nr. x/2004, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a efectuat urmărirea penală faţă de inculpatul A. şi alţi suspecţi, din infracţiunea de încăierare, în infracţiunea de omor, dispunându-se clasarea cauzei, având ca obiect săvârşirea infracţiunii de omor de către inculpatul A. şi ceilalţi suspecţi, întrucât nu există probe că aceste persoane au săvârşit infracţiunea. Totodată, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice de către inculpatul A. şi ceilalţi suspecţi, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, cauza fiind disjunsă pentru continuarea cercetărilor faţă de autori necunoscuţi, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor asupra minorului C..

Raportat la această stare de fapt, reclamantul a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri morale pentru privarea sa nelegală de libertate, în perioada 15.06.2004 - 09.06.2005.

Pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii a fost justificată de reclamantul A., pentru prejudiciul reclamat, pe soluţia de achitare dispusă prin sentinţa penală nr. 165 din 08.06.2005 a Tribunalului Sibiu şi, respectiv Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din 22.10.2018 prin care s-a dispus clasarea cauzei. Recurentul a pretins că aceste acte jurisdicţionale constituie temei pentru reţinerea caracterului nelegal al măsurii arestării sale preventive, dispusă în cursul procesului penal, pentru perioada 15.06.2004 - 09.06.2005.

Art. 539 din C. proc. pen., invocat de către reclamantă ca temei al acţiunii sale, reglementează o procedură specială pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate a persoanei în cursul procesului penal şi stabileşte că "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate . (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei ".

Prin norma legală enunţată, legiuitorul a reglementat un drept la despăgubire pentru prejudiciul material şi/sau moral, în caz de privare nelegală de libertate, săvârşită în cursul procesului penal, stabilind, prin norma specială, ca dezdăunarea să se producă în anumite condiţii, expres prevăzute de lege.

Norma în discuţie se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul la libertate şi siguranţă, precum şi cu art. 9 C. proc. pen. care redă, întocmai, conţinutul art. 5 din Convenţie şi care, în alin. (5), stabileşte că "orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege".

Se observă că atât normele legale interne, cât şi norma europeană, condiţionează dreptul la despăgubire de absenţa unei baze legale care să legitimeze arestarea în discuţie şi de necesitatea stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate.

Aşadar, prin normele procesual penale, înscrise în art. 539 C. proc. pen., legiuitorul a condiţionat repararea pagubei de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate prin ordonanţa procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz.

Această condiţionare dă naştere, în sarcina organelor judiciare anterior menţionate, unei obligaţii de a se pronunţa, prin încheieri/hotărâri definitive, cu privire la caracterul legal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi presupune obligaţia instanţei de judecată, care se pronunţă, prin hotărâre definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate.

Clarificarea divergenţelor jurisprudenţiale cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. a fost realizată prin Decizia nr. 15/2017 pronunţată, în soluţionarea recursului în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţa supremă a stabilit că, pentru a beneficia de despăgubiri, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale ale instanţelor penale, respectiv că hotărârea penală de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii de către instanţa civilă a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Chestiunea de drept semnalată în cuprinsul cererii de recurs vizează examinarea actelor jurisdicţionale prin care se pretide că a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, decizia atacată a fost pronunţată de instanţa de apel cu respectarea statuărilor obligatorii ale deciziei nr. 15/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, întrucât decizia pronunţată în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială nu distinge între diferitele ipoteze care au justificat achitarea unei persoane împotriva căreia au fost adoptate măsuri preventive, de vreme ce, instanţa supremă argumentează, neechivoc că, în toate situaţiile, nelegalitatea acestor măsuri trebuie constatată de către instanţele penale, prin intermediul mijloacelor procedurale specifice, analizate exhaustiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apreciate ca reprezentând remedii procedurale efective, la care are acces orice parte interesată în toate situaţiile în care se pune în discuţie caracterul nelegal al unei măsuri privative de libertate, aceasta neputând fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa civilă.

Justeţea acestui raţionament a fost întărită prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 11/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care s-a statuat:

"O analiză atentă a dispoziţiilor legale menţionate-art. 539 din C. proc. pen.. - pune în evidenţă faptul că legislaţia română este compatibilă cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului şi protocoalele sale adiţionale", respectiv că "această normă este o aplicaţie particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 din C. proc. pen.., în sensul că reglementează exclusiv dreptul la reparaţiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate săvârşită în cursul procesului penal, independent de modul în care se finalizează procesul (prin achitare sau condamnare)".

De asemenea, prin aceeaşi decizie, pronunţată în cadrul acestui mecanism de unificare jurisprudenţială, s-a reţinut că:

"Dreptul la reparaţiune pentru cazul în discuţie este reglementat de dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen.., norma condiţionând acordarea unei indemnizaţii de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, după caz, fie prin ordonanţa procurorului, fie prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară/fie prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei".

Înalta Curte a mai constatat, prin decizia anterior menţionată, că prin C. proc. pen.. au fost reglementate "dispoziţii prin care cel condamnat pe nedrept sau faţă de care s-a dispus privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal poate să ceară repararea pagubelor, art. 539 din C. proc. pen.. reglementând procedura specială prin care persoana faţă de care s-a făcut actul de justiţie cu încălcarea legii poate să ceară statului recuperarea prejudiciilor materiale ori a daunelor morale suferite", respectiv că "în concordanţă cu prevederile art. 5 parag. 5 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, scopul prevederilor din C. proc. pen.. este acela de a materializa principiul constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de a permite repararea prejudiciilor cauzate, atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare în cursul procesului penal."

De asemenea, s-a reţinut că:

"Dreptul la indemnizare vizat de dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen.., respectiv art. 5 paragraful 5 din Convenţie subzistă, în condiţiile arătate, configurate de textul normei, independent de împrejurarea că la finalul procesului penal inculpatul este achitat sau condamnat definitiv pentru infracţiunea pentru care s-a dispus măsura privativă de libertate, căci dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen.. nu condiţionează dreptul la despăgubiri de stabilirea nevinovăţiei persoanei respective, ci doar de stabilirea nelegalităţii detenţiei, în raport cu dispoziţiile legale care o reglementează şi cu dispoziţiile art. 5 paragrafele 1 - 4 din Convenţie, respectiv art. 9 alin. (1) - (4) din C. proc. pen.."

Totodată, s-a apreciat că "Aşezarea dispoziţiilor legale cuprinse în art. 538 şi art. 539 din C. proc. pen.. în acest capitol/titlu are o relevanţă deosebită în ceea ce priveşte regimul juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul juridic al altor forme de răspundere juridică, de drept comun, precum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.381 din C. civ. Aşadar, dreptul la reparaţiune vizat de art. 539 din C. proc. pen.. este condiţionat de preexistenţa stabilirii caracterului nelegal al detenţiei preventive de către organele judiciare prevăzute în alin. (2) al art. 539 din C. proc. pen..".

Din actele de la dosar rezultă că măsura privativă de libertate luată la data de 15.04.2004, prin încheierea penală nr. 151, faţă de reclamantul-recurent a făcut obiect de analiză din perspectiva legalităţii şi temeiniciei, iar Curtea de Apel Alba Iulia s-a pronunţat în sensul legalităţii şi menţinerii acestei măsuri privative de libertate, prin încheierea penală nr. 61/18.06.2004. În aceste circumstanţe factuale, rezultă că instanţa de apel a reţinut corect neîndeplinirea condiţiei premisă, impusă de art. 539 C. proc. pen., apreciind corect asupra neîndeplinirii condiţiilor legale pentru acordarea reparaţiei în cazul privării nelegale de libertate, atât timp cât caracterul legal al măsurii a fost confirmat, în calea de atac a recursului, prin încheierea nr. 61/18.06.2004 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Chiar dacă prin sentinţa penală nr. 165/08.06.2005 Tribunalul Sibiu, prin care s-a dispus achitarea inculpatului (casată prin decizia penală nr. 3825/15.06.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) instanţa a subliniat, în cuprinsul motivării, grava încălcare a principiilor desfăşurării procesului penal din cursul urmăririi penale, în sensul că procurorul nu ar fi prezentat toate proble ştiinţifice administrate care susţineau acuzaţia, ceea ce ar fi putut conduce ca, la formularea celei de a doua propuneri de arestare, judecătorul să fi apreciat că nu există temeiuri suficiente pentru luarea măsurii preventive, această sentinţă nu poate primi valenţa juridică pretinsă de recurentul-reclamant.

Hotărârea judecătorească de achitare a inculpatului şi decizia de casare a acesteia din urmă (decizia penală nr. 3825/15.06.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) nu constată explicit caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse faţă de reclamant. Mai mult, la data pronunţării respectivelor hotărâri exista deja realizat controlul legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului (recurent în cauza de faţă), prin încheierea penală nr. 61/18.06.2004 a Curţii de Apel Alba Iulia care a menţinut măsura privativă de libertate, dispusă prin încheierea penală nr. 151/15.06.2004 a Tribunalului Sibiu.

Sub aspectul celor expuse, trebuie observat că, prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 15/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în paragrafele 53-55, următoarele:

"Aşadar, rezultă că pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit şi un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., prin actele procesuale menţionate în acesta.

Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie.

Concluzionând, achitarea reclamanţilor dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării preventive, întrucât nelegalitatea privării de libertate trebuie stabilită prin hotărârile instanţelor penale."

În acelaşi timp, nu poate fi primită nici susţinerea recurentului potrivit căreia caracterul nelegal al arestării sale s-ar deduce din faptul clasării cauzei, dispuse prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din 22.10.2018, emisă în dosarul de urmărire penală nr. 62/P/2004, atât timp cât actul procedural cuprinde soluţia de finalizare a urmăririi penale, fără a mai face vreo referire la măsura preventivă de libertate dispusă faţă de reclamant, a cărei legalitate fusese verificată prin încheierea penală nr. 61/18.06.2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, instanţa penală, care întrunea garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale unui tribunal, în sensul art. 5 parag. 4 al Convenţiei europene, ce a menţinut măsura privativă de libertate a reclamantului.

În aceste circumstanţe, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii şi a Deciziei nr. 15/2018 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 din C. proc. pen. (pct. 6 al aceluiaşi articol fiind indicat doar formal, fără a fi indicate critici în acest sens), în contextul în care reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor premisă cerute de textul legal menţionat pentru a beneficia de despăgubiri, pentru perioada perioada 15.06.2004 - 09.06.2005.

În ceea ce priveşte critica care a vizat cuantumul despăgubirilor acordate pentru durata nerezonabilă a desfăşurării procesului penal, recurentul-reclamant a pretins că despăgubirea a fost acordată într-un cuantum foarte mic şi nerezonabil şi nu a constituit o adevărată reparaţiune a prejudiciului suferit, prin menţinerea acuzaţiilor penale împotriva sa, timp de 13 ani.

Raţionamentul juridic expus în considerentele deciziei atacate reflectă, în analiza referitoare la elementul prejudiciu, criteriile generale şi reperele faptice concrete pe care instanţa de apel le-a avut în vedere spre a cuantifica despăgubirile acordate reclamantului, ţinând cont de specificul prejudiciului încercat de acesta, consecinţele suportate de reclamant în plan emoţional şi social, astfel încât, raportându-se la circumstanţele concrete ale cauzei şi, indicând criteriile concrete de analiză care au determinat existenţa şi întinderea acestor daune, instanţa de apel a apreciat că se impune (ca efect al admiterii apelului reclamantului, sub acest aspect) majorarea cuantumului despăgubirii acordate, respectiv la un cuantum de 60.000 RON, apreciind, astfel, că această sumă este în acord cu principiile echităţii şi proporţionalităţii în stabilirea cuantumului prejudiciului şi este asigurată funcţia compensatorie a acestor daune.

Cum criterii avute în vedere de instanţa de apel nu au fost contestate în recurs, susţinerile reclamantului care vizează cuantumul daunelor nu vor putea face obiect al controlului de legalitate în recurs, în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece implică reanalizarea acestor criterii de cuantificare, ceea ce presupune reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt, operaţiune exclusă în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate motivelor de recurs înscrise în art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi reţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 949 din 21 august 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2021.