Restitution Claim for Bessarabia Property Upheld; Authority's Appeal Dismissed

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la data de 14.08.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Timiş, anularea deciziei de validare nr. 4232/04.05.2017, emisă de Vicepreşedintele ANRP; anularea hotărârii nr. 1007 privind propunerea de respingere a acordării de despăgubiri/compensaţii în temeiul Legii nr. 290/2003 pentru bunurile deţinute în localitatea Tătărăşti, judeţul Cetatea Albă de către B. şi C., emisă de Instituţia Prefectului judeţului Timiş - Comisia Judeţeană pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003; obligarea pârâtei de rang 2 la emiterea unei hotărâri privind propunerea de aprobare a cererii privind acordarea de despăgubiri/compensaţii în temeiul Legii nr. 290/2003 pentru bunurile deţinute în localitatea Tătărăşti, judeţul Cetatea Albă de către B. şi C.; obligarea pârâtei de rang 1 la validarea hotărârii descrise sub capătul 3 al prezentei cereri de chemare în judecată şi, în consecinţă, la acordarea de compensaţii băneşti pentru bunurile menţionate.

În drept, s-au invocat prevederile art. 2 alin. (1), (2), (3) şi 4 din Normele metodologice din 30.08.2006 la Legea cu nr. 290/2003; art. 8 din Legea cu nr. 164/2014.

La data de 21.05.2019, reclamantul a depus o precizare de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul acţiunii introductive în petitele 3 şi 4, respectiv petitul 3, obligarea pârâtei de rang 2 la emiterea unei hotărâri privind propunerea de aprobare a cererii reclamantului privind acordarea de despăgubiri/compensaţii în temeiul Legii nr. 290/2003 pentru bunurile deţinute în localitatea Tătărăşti, judeţul Cetatea Alba de către D. şi E., petitul 4 obligarea pârâtei de rang 1 la validarea hotărârii descrise sub capătul 3 al prezentei cereri de chemare în judecată şi, în consecinţă, la acordarea de compensaţii băneşti reclamantului pentru bunurile deţinute în localitatea Tătărăşti, judeţul Cetatea Albă de către D. şi E..

2. Sentinţa Tribunalului Timiş

Prin sentinţa nr. 792/PI/04.06.2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis cererea astfel cum a fost formulată şi precizată; a dispus anularea deciziei de validare nr. 4232/04.05.2017 şi a hotărârii privind propunerea de respingere a acordării despăgubirilor/compensaţii în temeiul Legii nr. 290/2003 pentru bunurile deţinute în localitatea Tătărăşti, judeţul Cetatea Albă de către B. şi C., nr. 1007/15.09.2016 din dosarul nr. x/2011; a obligat pârâta Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Timiş să emită o hotărâre privind propunerea de aprobare a cererii reclamantului privind acordarea de despăgubiri/compensaţii în temeiul Legii nr. 230/2003 pentru bunurile deţinute în localitatea Tătărăşti, judeţul Cetatea Albă de către D. şi E..

3. Decizia Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 274/18.12.2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul pârâtei împotriva sentinţei; a respins cererea intimatului reclamant de obligare a apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Pârâta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1 din Legea nr. 290/2003 şi art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 164/2014, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a învederat că instanţa de apel nu a făcut o analiză riguroasă şi amănunţită a cauzei deduse judecăţii, arătând că nu poate împărtăşi opinia acesteia potrivit căreia motivul de apel cu privire la refugiul proprietarilor C. şi B. este neîntemeiat, în condiţiile în care, în susţinerea acestuia, s-a precizat că la data refugiului, bunicii F. erau decedaţi.

A menţionat că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea acordării de despăgubiri fără îndeplinirea celor trei condiţii cumulative prevăzute de lege, şi anume: dovada calităţii de moştenitori ai solicitanţilor faţă de foştii proprietari ai bunurilor; dovada decesului înainte de refugiu, dovada calităţii de refugiaţi/deportaţi a foştilor proprietari, precum şi dovada că autorii au deţinut în proprietate bunurile pentru care solicită despăgubiri la momentul refugiului/deportării.

Aşadar, în opinia recurentei, pentru a putea beneficia de despăgubiri asupra bunurilor proprietarilor C. şi B., intimatul-reclamant ar fi trebuit să facă dovada decesului autorilor săi înainte de refugiul din anul 1944, să probeze transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate în patrimoniul numiţilor D. şi E. şi, nu în ultimul rând, să dovedească refugiul acestora, prin înscrisuri, astfel cum dispune art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Recurenta a criticat şi faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept cu privire la înscrisurile care atestă dreptul de proprietate şi în care sunt identificaţi titularii acestui drept.

Prin prisma art. 4 din Legea nr. 164/2014, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că D. şi E. nu sunt titularii dreptului de proprietate, declaraţiile martorilor G. şi H. neputând suplini înscrisurile care atestă dreptul de proprietate al foştilor proprietari, C. şi B.. Astfel, în mod eronat, s-a reţinut că petenta F. a solicitat despăgubiri pentru bunurile lăsate de părinţii săi în Basarabia.

O altă critică a vizat faptul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 164/2014, potrivit cărora dovada calităţii de moştenitor se face prin certificat de moştenitor, prin certificat de calitate de moştenitor sau prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă această calitate.

Or, la dosarul administrativ, reclamantul a depus acte de stare civilă şi nu vreunul din actele prevăzute de textul legal anterior menţionat.

Actele de stare civilă atestă calitatea de succesibil, astfel cum este definită noţiunea de art. 100 alin. (2) C. civ., de persoană cu vocaţie succesorală la moştenirea lăsată, iar nu pe aceea de moştenitor.

Nu în ultimul rând, dispoziţiile Legii nr. 290/2003 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1120/2006, în forma în vigoare la data depunerii cererilor de despăgubire, făceau referire la moştenitorii legali şi moştenitorii testamentari şi nu la succesibili.

Recurenta a considerat, astfel, că în mod eronat curtea de apel a reţinut că petenta F. a solicitat despăgubiri pentru bunurile lăsate de părinţii săi în Basarabia (acestea provenind în parte din moştenirea tatălui D.), întrucât prin cerere s-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru bunurile deţinute de C. şi B..

Recurenta a susţinut, de asemenea, că nu poate fi primită motivarea instanţei de apel cu privire la alţi moştenitori ai proprietarului C.. A solicitat a se constata că foştii proprietari au avut şi alţi descendenţi în afară de D., bunicul reclamantului. Mai mult decât atât, antecesoarea reclamantului, F., în cererea nr. x din 16 martie 2004 a făcut referire la alţi moştenitori care ar putea solicita eventuale despăgubiri.

Recurenta a criticat şi faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că, prin cererea de apel, ANRP nu putea opune decăderea reclamantului din dreptul de a completa dosarul administrativ cu înscrisuri doveditoare peste termenul de 120 de zile prevăzute de Legea nr. 164/2014.

În opinia recurentei, termenul de 120 de zile în care reclamantul avea posibilitatea de a completa dosarul administrativ, prevăzut de legea specială, este un termen de decădere de ordine publică, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 12 alin. (1)-(3) din Legea nr. 164/2014, iar art. 2549 alin. (2) C. civ. stipulează în sensul că părţile nu pot renunţa, nici anticipat şi nici după începerea cursului lor, la termenele de decădere de ordine publică.

Făcând aplicarea art. 2550 coroborat cu art. 2513 C. civ., potrivit recurentei, în speţa supusă analizei, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, întrucât, având caracter de ordine publică, decăderea putea fi invocată de oricare dintre părţi sau de instanţă din oficiu, în orice stadiu al procesului.

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 05.10.2020, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-a depus punct de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea de şedinţă din 27.01.2021, recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată pentru soluţionare la data de 24.03.2021.

6. Apărări formulate în cauză

La data de 15.06.2020, data poştei, în termen legal (în raport de prevederile Decretului nr. 195 din 16 martie 2020 prin care s-a dispus instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României pe o perioadă de 1 lună de zile şi ale Decretului nr. 240 din 15 aprilie 2020 prin care s-a prelungit această stare de urgenţă cu încă 30 de zile, art. 41 şi art. 42 alin. (6) şi (7), respectiv art. 62 şi art. 63 alin. (11) şi 12), intimatul -reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate, care este, în opinia sa, legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A susţinut că a probat calitatea sa de moştenitor al bunurilor ce au aparţinut bunicilor D. şi E..

Potrivit reclamantului, dispoziţiile legale invocate de recurentă privind dovada calităţii de moştenitor se referă strict la titularii cererilor de acordare de despăgubiri şi nu la modurile de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase abandonate la momentul refugiului.

A precizat că au formulat cereri de despăgubiri, atât mama sa, F., cât şi bunica E. şi au depus toate actele ce au fost solicitate suplimentar în dosarul administrativ. A menţionat că toate actele depuse au fost obţinute cu greu din Ucraina şi, deşi, nu s-a depus certificatul de moştenitor, prin probele administrate la instanţele de fond s-a dovedit că bunicul său a acceptat tacit moştenirea şi a posedat până în 23 martie 1944 toate bunurile moştenite de la părinţii săi. Totodată, a susţinut că a făcut dovada îndeplinirii cumulative a celor trei condiţii pentru obţinerea despăgubirilor. Dat fiind faptul că refugierea cetăţenilor români s-a făcut în mare grabă şi în mod neorganizat, documentele de stare civilă şi de proprietate deţinute de aceştia rămânând în teritoriile ocupate, legiuitorul, prin art. 4 din Legea nr. 164/2014, a dispus ca cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene să se analizeze şi să se soluţioneze pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii de martori.

Deci, în opinia intimatului-reclamant, proba testimonială este o probă complementară şi nu o posibilitate alternativă de probă, cum a susţinut recurenta.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs se învederează interpretarea şi aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor Legii nr. 164/2014 şi Legii nr. 290/2003 privind îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de aceste acte normative pentru acordarea despăgubirilor.

În acest sens, recurenta a arătat că proprietarii bunurilor referitor la care se solicită despăgubiri sunt numiţii C. şi B.; că reclamantul trebuia să facă dovada transmiterii dreptului de proprietate de la aceştia la numiţii D. şi E. (aspect care nu a fost probat); că la dosar au fost depuse în probaţiune acte de stare civilă, iar nu actele prevăzute de Legea nr. 164/2014 (certificat de moştenitor, certificat de calitate de moştenitor, hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă); că solicitarea de despăgubire a vizat bunurile deţinute de către C. şi B.; că în mod greşit s-a apreciat, de către instanţa de apel că nu se poate opune decăderea reclamantului din dreptul de a mai completa dosarul administrativ în această etapă procesuală, întrucât o astfel de decădere este de ordine publică şi poate fi invocată de oricare dintre părţi în orice stadiu al procesului.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţele anterioare au apreciat, în mod corect, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legile speciale în materie privind acordarea de despăgubiri în cauza pendinte.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, "Cetăţenii români, deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum şi pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forţate a bunurilor, în condiţiile acestei legi".

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, "Sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi moştenitorii legali, până la gradul IV inclusiv, sau moştenitorii testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, dacă aveau, la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor, cetăţenia română. Dovada calităţii de moştenitor se face prin certificatul de moştenitor, prin certificatul de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă care atestă această calitate".

Aşa cum rezultă din cererea formulată de antecesoarea reclamantului (mama sa, F.), rezultă că aceasta a solicitat despăgubiri şi compensaţii conform Legii nr. 290/2003, arătând faptul că împreună cu părinţii săi, D. şi E., s-a refugiat din teritoriile româneşti ocupate de URSS, familia părăsind Basarabia în 1940, în 1941 familia s-a întors pentru naşterea sa, apoi în 25 martie 1944, familia a părăsit definitiv teritoriul ocupat.

Intimatul-reclamant a făcut dovada că este succesorul mamei sale, F., conform certificatului de moştenitor depus în copie semnată pentru conformitate cu originalul; a făcut dovada că F. a solicitat despăgubiri pentru bunurile lăsate de părinţii săi în Basarabia, unele din acestea fiind dobândite direct de părinţii petentei, iar altele dobândite prin moştenire; a făcut dovada că petenta F. este succesoarea părinţilor săi, D. şi E. (conform certificatelor de moştenitor depuse în copie semnată pentru conformitate cu originalul la , dosar tribunal).

Aşadar, autoarea reclamantului, mama sa, F. a solicitat acordarea de despăgubiri după părinţii săi, D. şi E., iar nu după bunicii C. şi B. care, aşa cum rezultă din adeverinţele de arhivă eliberate de Arhiva de Stat a Regiunii Odesa şi depuse la dosar în copii semnate, erau decedaţi la data refugiului.

Referitor la dovedirea dreptului de proprietate, instanţele anterioare au avut în vedere atât înscrisurile depuse în dovedirea cererii, cât şi declaraţii de martori, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, conform cărora cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

Referitor la afirmaţia din motivele de recurs că defunctul C. ar fi avut mai mulţi moştenitori, din actele dosarului rezultă că petenta F. a solicitat despăgubiri pentru bunurile lăsate de părinţii săi în Basarabia (aceste bunuri provenind în parte din moştenirea tatălui D.), iar din înscrisurile de la dosar nu s-a reţinut, în urma evaluării probatoriilor, existenţa altor moştenitori ai defunctului C. care să fie în viaţă.

Referitor la dovada părăsirii forţate a teritoriului cedat, în anul 1944, de către moştenitorii defuncţilor proprietari C. şi B., petenta F. (antecesoarea reclamantului) a susţinut că a părăsit Basarabia împreună cu părinţii săi, E. şi D., iar în privinţa acestora dovada refugiului s-a realizat atât prin copia legalizată a adeverinţei Biroului armistiţiului nr. x/18.06.1945, cât şi prin declaraţiile autentificate menţionate mai sus. De asemenea, prin Hotărârea nr. 944/26.06.2003 a Comisiei de acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea 189/2000, s-a constatat că petenta F. (fiica lui D. şi E.) s-a refugiat din loc. Tătăreşti, jud. Cetatea Albă din cauza cedării Basarabiei către URSS .

Referitor la sancţiunea decăderii reclamantului din dreptul de a completa dosarul administrativ cu înscrisuri doveditoare, se reţine că potrivit art. 2550 alin. (1) C. civ. "Decăderea poate fi opusă de partea interesată în condiţiile art. 2513", iar potrivit art. 2513 "Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate".

Cum recurenta nu s-a conformat acestor dispoziţii legale şi nici nu a invocat ca motiv de apel lipsa invocării din oficiu a decăderii de către tribunal, o astfel de critică nu poate fi primită, în cauză fiind incidente dispoziţiile legale menţionate.

Faţă de cele arătate, criticile deduse judecăţii pe calea recursului nu pot fi primite, întrucât apar ca nefondate.

Întrucât recurenta este parte căzută în pretenţii conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar intimatul A. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe care le-a dovedit cu acte depuse la dosar, aceasta va fi obligată la plata, către acest intimat, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4193 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în ce priveşte onorariul de avocat.

Astfel, deşi intimatul a indicat drept onorariu de avocat suma de 5000 RON, Înalta Curte apreciază că, raportat la circumstanţele şi complexitatea cauzei, la volumul de muncă depus de către avocat şi la împrejurarea că pricina a fost soluţionată la primul termen de judecată, un asemenea cuantum nu se justifică, suma de 3000 RON reprezentând una care respectă criteriile reglementate de textul legal menţionat. La această sumă se vor adăuga cheltuielile de transport şi cazare în valoarea totală de 1193 RON, dovedite cu înscrisurile aflate la dosar.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 274 din 18 decembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă; va obliga pe recurenta-pârâtă la plata, în favoarea intimatului-reclamant A., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4193 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în ce priveşte onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu sediul în Bucureşti, Calea x, împotriva deciziei nr. 274 din 18 decembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., cu domiciliul procesual ales la Cabinet Individual de Avocatură Avocat I., şi cu intimata-pârâtă Instituţia Prefectului Judeţului Timiş-Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata, în favoarea intimatului-reclamant A., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4193 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în ce priveşte onorariul de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2021.