Civil liability for fiscal control errors: Appeal allowed and remanded for changing the legal cause of action

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă la data de 14.02.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român -ANAF- DGRFP Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, obligarea pârâtului la plata sumei de 3500 RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferinţa psihică ce i-a fost pricinuită de pârâţi prin acţiunea lor culpabilă creatoare de prejudicii şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ.

La termenul de judecată din 21.06.2018, reclamantul a precizat că pârât în prezenta cauză este doar Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, chemat în judecată pentru a răspunde pentru activitatea organelor financiar-fiscale care au formulat plângere penală împotriva sa, ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2013, în care a fost achitat şi care consideră că au întocmit acte de control incorecte, precizate în prezenta acţiune.

2. Sentinţa Tribunalului Suceava

Prin sentinţa nr. 175/25.02.2019, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a respins acţiunea, ca nefondată; a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Suceava

Prin decizia nr. 206/21.06.2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. reclamantul A., formulând următoarele critici:

În motivarea recursului, a reiterat situaţia de fapt, subliniind că a fost administrator şi asociat al B. S.R.L., societate supusă la 9 septembrie 2010 unui control al Gărzii Financiare, care a constatat în mod nereal că, potrivit balanţei de verificare de la 31 iulie 2010, exista în stoc faină, însă, în realitate, pe stoc nu mai erau cantităţile specificate în contabilitate; deşi a prezentat facturi de vânzare aferente perioadei iulie - septembrie, organele de control au apreciat că operaţiunile sunt fictive.

În continuare, a precizat că, urmare a constatărilor comisarilor Gărzii Financiare, cuprinse în procesul-verbal nr. x din 27 septembrie 2010, a avut loc în perioada 18 ianuarie 2011 - 7 februarie 2011 o inspecţie fiscală desfăşurată de inspectorii A.N.A.F.-D.G.F.P. Suceava, care a încadrat operaţiunile de facturare faină tot ca fiind fictive, cu consecinţa emiterii deciziei de impunere nr. x din 2 martie 2011 în sumă de 453.123 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit şi accesorii.

A arătat recurentul că, în baza acestor constatări, instituţiile sus-menţionate au formulat împotriva sa plângere penală, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Totodată, a menţionat că Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2011, a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, bazându-se doar pe constatările organelor de control, fără a dispune efectuarea unei expertize contabile şi fără a administra alte probe.

A mai arătat autorul recursului că Tribunalul Suceava, învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2016, având ca obiect infracţiunea descrisă mai sus, a dispus completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize contabile judiciare şi audierea de martori şi, urmare a administrării acestor probe a dispus achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., reţinând că fapta nu există, hotărâre care a rămas definitivă ca urmare a pronunţării deciziei nr. 165 din 20 februarie 2015 a Curţii de Apel Suceava.

În ceea ce priveşte prejudiciul material pretins cauzat de pârât, autorul recursului de faţă a precizat că în cadrul dosarului penal nr. x/2013 al Tribunalului Suceava, secţia Penală a fost nevoit să achite onorariul pentru efectuarea expertizei contabile în valoare de 3.500 RON.

De asemenea, a susţinut că aceste fapte i-au creat o tulburare emoţională gravă, care a culminat cu îmbolnăvirea sa, că i-au fost aduse vătămări onoarei şi vieţii personale şi sociale, în condiţiile în care B. S.R.L. a fost dizolvată la solicitarea organelor fiscale, şi-a pierdut locuinţa şi i-a fost atrasă răspunderea materială în calitate de administrator al societăţii.

A subliniat recurentul şi că, acţionând cu gravă neglijenţă, angajaţii A.N.A.F., urmare a aplicării greşite a legii, aşa cum a arătat expertul în dosarul penal în care a fost achitat, au întocmit rapoartele de control al activităţii care au indus în eroare organele judiciare, creând o aparenţă de legalitate, cu consecinţa trimiterii lui în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, afectându-i imaginea în societate.

Cu toate acestea, susţine recurentul, prima instanţă i-a respins acţiunea ca nefondată, reţinând în esenţă că în cadrul dosarului penal nu s-a constatat săvârşirea unor abuzuri din partea organelor de control sau nelegalitatea actelor de control ce au stat la baza procesului penal, ci s-a apreciat ca acestea nu se coroborează cu alte probe, nereţinându-se în mod indubitabil nevinovăţia sa.

În acest context, a susţinut că instanţa a interpretat eronat sentinţa penală nr. 192/2014 a Tribunalului Suceava, în condiţiile în care achitarea sa a intervenit in baza art. 16 lit. a) C. proc. civ., reţinându-se că fapta nu există, ceea ce nu lasă loc de îndoială cu privire la nevinovăţia sa.

De asemenea, recurentul a apreciat decizia atacată ca fiind nelegală, arătând că instanţa de apel ar fi schimbat practic obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Concretizând, a consemnat că, deşi şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1.357 C. civ., solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin organele de control fiscal ai căror angajaţi i-au adus prejudicii morale si materiale, Curtea de Apel Suceava, în motivarea soluţiei de respingere a apelului a reţinut că "se impune a se analiza dacă statul, prin organele de urmărire penală a acţionat în mod discreţionar prin încălcarea normelor de procedură şi de drept material relevante. Or, Curtea constată că prin cererea introductivă reclamantul nu a făcut trimitere la vreo acţiune/inacţiune a organelor de urmărire penală ce poate îmbrăca formă delictuală."

Faţă de argumentele curţii de apel, autorul prezentului demers judiciar a susţinut că motivarea reprodusă ar fi proprie soluţionării unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., care instituie dreptul la repararea pagubei în ipoteza unei erori judiciare.

5. Procedura filtru

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, înregistrând la data de 19.08.2019 dosarul, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin decizia nr. 467/19.02.2020, competenţa a fost declinată în favoarea secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde dosarul a fost înregistrat la data de 06.10.2010, sub nr. x/2018*, şi a revenit spre soluţionare, prin repartizare aleatorie, Completului nr. 3.

Prin rezoluţia din 08.10.2020, constatând că recursul este legal timbrat, că procedurile de comunicare şi raportul de admisibilitate au fost realizate de către secţia a II-a civilă, a fost acordat termen pentru discutarea admisibilităţii în principiu la data de 09.12.2020.

Prin încheierea de şedinţă din data de 09.12.2020, apreciindu-se că aspectele critice privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ce priveşte răspunderea statului pentru activitatea deficitară a organelor de control financiar cu privire la operaţiunile comerciale derulate de către partea reclamantă pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. iar cele referitoare la schimbarea de către instanţa de apel a obiectului şi a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi a fost acordat termen pentru soluţionare în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 24.02.2021.

6. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că în mod corect în cauză s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi că printr-o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în circuitul civil şi care se bucură de autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că persoanele care au cauzat ajungerea în stare de insolvenţă a debitorului S.C. B. S.R.L. sunt reclamantul A. şi C. (sentinţa nr. 130/07.03.2017, pronunţată de judecătorul sindic în dosar nr. x/2012 al Tribunalului Suceava).

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând critica de nelegalitate subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

În drept, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevăd că se poate cere casarea când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. statuează că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor iar cele ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Aşa fiind, când instanţa de apel schimbă cauza cererii de chemare în judecată, adică fundamentul dreptului invocat de cel ce formulează pretenţia dedusă judecăţii (care se identifică cu cauza obligaţiei puse în discuţie), contrar prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea pronunţată este supusă casării.

Prin recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că instanţa de apel, statuând prin hotărârea pronunţată că are a analiza dacă partea pârâtă, prin organele de urmărire penală, a acţionat în mod discreţionar, prin încălcarea normelor de procedură şi de drept material, cu consecinţa prejudicierii sale, a ignorat faptul că nu a dedus judecăţii o acţiune în repararea pagubei în caz de eroare judiciară, întemeiată pe dispoziţiile art. 538 C. proc. civ., ci o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ., pentru faptele ilicite săvârşite de organele de control financiar fiscal.

Critica este fondată.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, partea reclamantă, A., a chemat în judecată pe partea pârâtă, Statul Român, reprezentată prin Ministerul Finanţelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 3500 RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, invocând incidenţa dispoziţiilor art. art. 1357 şi urm. C. civ.

În fundamentarea dreptului la despăgubire, partea reclamantă a pretins că a fost prejudiciată prin fapte ilicite săvârşite de organele de control fiscal cu ocazia controalelor efectuate la S.C. B. S.R.L., finalizate prin întocmirea unor procese-verbale deficitare (descrise în cuprinsul cererii de chemare în judecată) care au stat la baza formulării, ulterior, a unei plângeri penale îndreptate împotriva sa şi care au avut drept consecinţă împiedicarea desfăşurării activităţii S.C. B. S.R.L. (al cărei unic asociat era) şi, mai apoi, radierea acesteia din registrul comerţului.

Prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 175/25.02.2019, a respins cererea, ca nefondată, motivat de faptul că, pe de o parte, nu s-a probat săvârşirea unei fapte ilicite de către organele de control fiscal şi, pe de altă parte, pentru că statul, potrivit dispoziţiilor art. 224 alin. (1) C. civ., nu răspunde în mod direct pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice cu personalitate juridică.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a statuat în mod corect că temeiul juridic al acţiunii în despăgubire formulate de partea reclamantă este reprezentat de prevederile art. 1357 C. civ.

A reţinut însă că dispoziţiile legale menţionate au ca situaţie premisă săvârşirea unui fapt ilicit generator de prejudicii care, în speţă, nu a fost identificat concret de partea reclamantă prin cererea de chemare în judecată, aceasta rezumându-se să precizeze că a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea unor fapte de natură penală şi, ulterior, achitată.

În atare condiţii, instanţa de apel a statuat că este învestită să verifice dacă organele de urmărire penală au acţionat în mod discreţionar împotriva părţii reclamante, prin încălcarea normelor de procedură şi de drept material cu ocazia cercetărilor penale efectuate împotriva acesteia.

În urma analizării lucrărilor dosarului, instanţa de apel a reţinut că nu se justifică pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii de partea reclamantă întrucât, pe de o parte, aceasta nu a făcut trimitere prin cererea de chemare în judecată la vreo acţiune/inacţiune a organelor de urmărire penală ce poate îmbrăca formă delictuală (apreciind ca fiind nerelevante cauzei aspectele de fapt anterioare inculpării sale) şi, pe de altă parte, îndeplinirea unei îndatoriri prevăzute sau permise de dispoziţiile legale în vigoare este considerată a fi o activitate legală (în interpretarea dispoziţiilor art. 1364 C. civ.), caz în care eventualele prejudicii care s-ar produce în asemenea situaţii nu sunt de natură să angajeze răspunderea delictuală a părţii pârâte.

Procedând astfel, instanţa de apel a schimbat însă cauza cererii de chemarea în judecată, întrucât partea reclamantă şi-a fundamentat dreptul la despăgubire pe obligaţia de reparare a prejudiciului ce ar incumba părţii pârâte pentru faptele pretins ilicite săvârşite de organele de control fiscal (astfel cum corect s-a statuat la judecata în primă instanţă) şi nu pe obligaţia de reparare a prejudiciilor pentru fapte judiciare săvârşite de organele de urmărire penală.

Contrar celor statuate de instanţa de apel, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că partea reclamantă a pretins că a fost prejudiciată (material şi moral) prin săvârşirea unor fapte ilicite cu ocazia constatărilor consemnate în procesul-verbal nr. x din 27 septembrie 2010 întocmit de ANAF - Garda Financiară Suceava, care au fost reluate, ulterior, în procesul-verbal nr. x/28.02.2011 întocmit de către ANAF - DGFP Suceava, cu consecinţa emiterii deciziei de impunere nr. x din 2 martie 2011 în sumă de 453.123 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit şi accesorii.

În justificarea pretenţiei de despăgubire, partea reclamantă a susţinut că în baza constatărilor din procesele-verbale menţionate, organele de control fiscal au formulat împotriva sa şi o plângere penală, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de dispoziţiile art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 (finalizată prin pronunţarea unei soluţii de achitare, prin sentinţa penală nr. 192/03.10.2014 a Tribunalului Suceava, secţia penală, în dosarul penal nr. x/2016 al Tribunalului Suceava), precum şi o solicitare de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva S.C. B. S.R.L. (al cărui unic asociat era), fapt care a avut drept consecinţă neonorarea contractelor încheiate de societate şi, în cele din urmă, radierea acesteia din registrul comerţului.

În scopul reparării prejudiciilor ce i-au fost cauzate de organele de control fiscal, partea reclamantă a arătat că înţelege să solicite angajarea răspunderii civile delictuale a părţii pârâte în condiţiile art. 1357 C. civ., apreciind că aceasta răspunde în mod direct pentru faptele ilicite săvârşite de organele de control fiscal în îndeplinirea atribuţiilor încredinţate.

Aşa fiind, constatând incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care face inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de partea reclamantă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a dispune asupra motivelor de apel cu luarea în considerare a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.

Totodată, instanţa de trimitere urmează a analiza şi celelalte critici formulate de partea reclamantă prin memoriul de recurs, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 206 din 21 iunie 2019 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2021.