Moral damages quantification in fatal traffic accident and adherence to judicial practice under insurance regulatory standards

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Mureş sub nr. dosar x/2017 la data de 03.02.2017, reclamanţii A. - în nume propriu şi în reprezentarea minorului B., C., D., C. şi E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii F., S.C. G. S.A., obligarea pârâţilor, în solidar, la plata următoarelor sume: 11.920,14 RON cu titlu de daune materiale pentru reclamanta A. şi 1.100.000 euro, cu titlu de daune morale: 300.000 euro pentru A., 300.000 euro pentru B., 150.000 euro pentru C., 150.000 euro pentru D., 100.000 euro pentru C. şi 100.000 euro pentru E.; obligarea pârâţilor, în solidar la o prestaţie periodică lunară de 2.232 RON în favoarea minorului B., începând cu data de 06.08.2014 până la majorat, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 1349, art. 1357, art. 1390, art. 1386, art. 1373, art. 1392 C. civ., art. 194,art. 451 C. proc. civ., Lege nr. 136/1995, Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Prin întâmpinările formulate, pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive (pârâtul F.), respectiv excepţia prescripţiei acţiunii (pârâta S.C. G. SA).

Prin încheierea de şedinţă din 19.09.2017, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, constatându-se că F. are calitatea de intervenient forţat; a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa reţinând că pretenţiile deduse judecăţi nu decurg dintr-un contract de asigurare încheiat între părţi ca şi faptul că momentul de la care curge prescripţia este cel al finalizării procesului penal.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mureş

Prin sentinţa nr. 970/29.11.2017, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantei A., a sumei de 11.570,14 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale precum echivalent în RON la data plăţii şi a sumei de 100.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantului B., a sumei de 100.000 de euro (echivalent în RON la data plăţii) cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, a sumei de 15.000 de euro (echivalent în RON la data plăţii) pentru fiecare dintre reclamanţii C. şi D., cu titlu de despăgubiri pentru daune morale şi a sumei de 10.000 de euro (echivalent în RON la data plăţii) pentru fiecare dintre reclamanţii C. şi E., cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; celelalte pretenţii formulate de reclamanţi au fost respinse iar cheltuielile de judecată suportate de părţi au fost compensate.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 124/A/17.03.2020, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins apelurile reclamanţilor şi pârâtei S.C. G. S.A. împotriva sentinţei, ca neîntemeiate.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta S.C. G. S.A., formulând următoarele critici de nelegalitate a acesteia:

-Hotărârea instanţei de apel nu este motivată în ce priveşte acordarea daunelor morale în raport cu norma specială incidentă, respectiv raportat la legislaţia şi jurisprudenţa în materie.

Susţinând această critică, recurenta afirmă că nici prima instanţă, dar nici cea de apel nu a corelat soluţionarea daunelor morale cu practica judiciară din România, cu încălcarea dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA 14/2011. Deşi a criticat în apel această activitate a tribunalului - care s-a raportat, în cuantificarea prejudiciului, la starea de fapt şi împrejurările decesului, dar nu şi la jurisprudenţă (aşa cum s-ar fi impus în raport de prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA 14/2011) -, instanţa de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile formulate.

Din acest motiv arată că hotărârea de primă instanţă nu îndeplineşte criteriile obligatorii ale art. 13, 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 CEDO, întrucât nu a corelat daunele morale cu practica juridică în materie, iar instanţa de apel nu putea suplini lipsa de motivare a hotărârii de primă instanţă întrucât se încalcă dublul grad de jurisdicţie.

Dar nici instanţa de apel nu a realizat această corelare a daunelor morale cu practica judiciară, deoarece nu a indicat nicio hotărâre pe care ar fi avut-o în vedere la momentul soluţionării cauzei şi nu a arătat de ce nu s-a raportat la hotărârile depuse de pârâtă care relevau acelaşi tip de prejudiciu cu cel invocat de reclamanţi, hotărâri constând în sentinţa penală nr. 99/2017 a Judecătoriei Reghin, rămasă definitivă prin decizia nr. 385/2017a Curţii de apel Târgu-Mureş, sentinţa penală nr. 32/2017 a Tribunalului Târgu Secuiesc, rămasă definitivă prin decizia nr. 500/2017 a Curţii de apel Braşov, decizia penală nr. 41/2017 a Curţii de apel Alba Iulia, sentinţa Nr. 64/2017 a Tribunalului specializat Mureş, decizia nr. 2200/2014 a ÎCCJ, sentinţa civilă nr. 29/2017 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă.

Contrar dispoziţiilor legale, instanţa de apel a arătat că la stabilirea despăgubirii trebuie să aibă în vedere, cu prioritate, împrejurările particulare ale cauzei, ceea ce contravine, în opinia recurentei, art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma CSA 14/2011, care susţine că împrejurările cauzei sunt importante în momentul stabilirii stării de fapt, dar cuantumul daunelor morale trebuie determinate conform practicii judiciare în materie dat fiind că decurg din fapte săvârşite din culpă. Altfel, hotărârile devin discriminatorii, instanţele putând aprecia diferit, că unele persoane suferă mai mult decât altele.

-Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, întrucât nu a analizat nicio hotărâre prin care a fost stabilită valoarea despăgubirilor, respectiv nu a analizat jurisprudenţa în materie, conform textului legal menţionat. Contrar dispoziţiilor legale, instanţa de apel a apreciat că în prezenta cauză nici nu pot fi analizate hotărârile pronunţate în materie, întrucât la stabilirea despăgubirii trebuie să fie avute în vedere, cu prioritate, împrejurările particulare al cauzei. Această constatare este contrară art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, întrucât împrejurările cauzei sunt importante la stabilirea situaţiei de fapt, dar cuantumul daunelor morale trebuie să fie determinat potrivit practicii judiciare în materie. Deşi instanţa de apel a reţinut că niciuna din hotărârile judecătoreşti invocate cu titlu de practică judiciară nu prezintă circumstanţe identice cu cele ale cauzei, acestea vizează cauze similare având ca obiect pretenţii determinate de accidente rutiere ce au cauzat moartea unor persoane.

Se mai arată că în evenimentul rutier ce face obiectul prezentului dosar, mai există o victimă, H., care a suferit vătămări corporale ce au necesitat 70-80 zile de îngrijiri medicale, iar în prezent este încadrat în gardul III de invaliditate, capacitatea de muncă fiind pierdută în proporţie de 50%. Acestuia i-au fost acordate daune morale în cuantum de 40.000 RON (dosar nr. x/2017 al Tribunalului Mureş) şi plata unei sume lunare egală cu diferenţa între venitul minim garantat şi indemnizaţia lunară pentru incapacitate de muncă încasată, în timp ce în prezenta cauză instanţele au acordat suma de 100.000 euro pentru fiecare dintre intimaţi, pentru suferinţele încercate de moartea soţului, respectiv a tatălui.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 04.11.2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 13.01.2021, termen care ulterior a fost preschimbat, din oficiu, la data de 10.02.2021, prin încheierea de şedinţă din 17.12.2020.

6. Apărările formulate în cauză

Recursul a fost comunicat intimaţilor la data de 18.06.2020, respectiv 19.06.2020, conform dovezilor de comunicare de la dosar ICCJ, iar termenul pentru formularea întâmpinării a expirat la data de 20.07.2020 (zi lucrătoare de luni), prin prorogarea reglementată de art. 181 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 02.07.2020 (data mail), în termen legal, intimatul-intervenient F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, acordarea cheltuielilor de judecată şi judecata în lipsă.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la data de 09.07.2020, conform dovezii de comunicare aflată la dosar, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 20.07.2020 (zi lucrătoare de luni).

La data de 13.07.2020 (data mail), în termen legal, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că înscrisul denumit "întâmpinare" nu conţine apărări la care să se poată răspunde şi a solicitat respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecăţii critici care sunt nefondate, potrivit celor ce urmează:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că nici hotărârea de primă instanţă, dar nici cea de apel nu a motivat daunele morale acordate prin raportare la criteriul jurisprudenţei instituit prin norma specială din art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011. Din acest motiv, în opinia recurentei, niciuna din cele două hotărâri nu respectă exigenţa motivării instituită prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO.

În primul rând, Înalta Curte observă că este contradictoriu modul în care recurenta se raportează la activitatea instanţelor de fond, susţinând că, deopotrivă, acestea nu şi-au motivat hotărârile cu trimitere la aplicarea criteriului jurisprudenţei atunci când au recunoscut dreptul intimaţilor A. şi B. la daune morale, dar în acelaşi timp, şi că instanţa de apel nu putea suplini lipsa de motivare a sentinţei civile nr. 970/29.11.2017 întrucât ar fi încălcat dublul grad de jurisdicţie. Susţinând această ultimă critică, se înţelege că recurenta admite implicit că există motivarea instanţei de apel pe aspectul învederat, ceea ce nu o împiedică să afirme în continuare că "nici instanţa de apel nu a corelat daunele morale în raport de practica judiciară în domeniu" sau că instanţa ar fi încălcat/aplicat greşit normele de drept material date de art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma CSA 14/2011.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că este nefondată critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care, susţinând în apel nelegalitatea hotărârii de primă instanţă pe motivul nemotivării şi neutilizării criteriului jurisprudenţei în stabilirea daunelor morale, curtea de apel a suplinit considerentele sentinţei tribunalului şi, utilizând criteriul indicat de pârâtă, a stabilit că apelul declarat este nefondat şi pe acest aspect deoarece, în raport de toate circumstanţele cauzei şi criteriile utilizate, sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate.

Contrar criticii recurentei-pârâte, suplinirea în apel a considerentelor hotărârii de primă instanţă este legală şi posibilă tocmai în virtutea dublului grad de jurisdicţie în care are loc judecata prezentei cauze, judecată ce permite evaluarea acesteia sub toate aspectele, de fapt şi de drept, în faţa a două instanţe (primă instanţă şi apel) şi remedierea viciilor de legalitate ori de câte ori nu se impune adoptarea soluţiilor prevăzute la alin. (3) sau (4) ale art. 480 C. proc. civ.

Aşadar, în mod incontestabil, există o motivare a hotărârii instanţei de apel cât priveşte dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, aceasta regăsindu-se expusă la filele x ale deciziei atacate, astfel că nu poate fi primită critica recurentei în sensul că hotărârea din apel nu răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO şi că încalcă dreptul său la apărare, din acest motiv.

Aceasta face ca situaţia juridică a prezentai cauze, rezultată în urma judecăţii din apel, să fie diferită de aceea regăsită în decizia nr. 422/2018 a ÎCCJ, indicată ca jurisprudenţă similară prin motivele recurentei, şi în care a fost sancţionată lipsa de preocupare a instanţei de apel în analizarea jurisprudenţei depusă la dosar, cu ocazia cuantificării daunelor morale.

Analiza instanţei de apel pe aspectul cuantificării daunelor morale nu este nici una formală, după cum critică recurenta atunci când susţine că aceasta nu a indicat nicio hotărâre care ar fi fost avută în vedere în momentul stabilirii cuantumului despăgubirii şi nici motivele pentru care nu s-ar fi raportat la hotărârile furnizate de ea.

Într-o analiză mai largă, ce a pornit de textul art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 (potrivit cu care, determinarea despăgubirilor pentru daune morale se face în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România), instanţa de apel a enunţat regulile şi principiile de cuantificare a despăgubirilor, astfel cum au fost ele conturate în jurisprudenţa instanţelor, respectiv, faptul că Ghidul emis de Fondul pentru protecţia victimelor străzii nu constituie un criteriu legal de evaluare a prejudiciilor, că despăgubirile se stabilesc în echitate, în primul rând în raport de circumstanţele particulare ale cauzei, că acestea trebuie să aibă caracterul de satisfacţie echilibrată. Cât priveşte practica judiciară, s-a arătat că trebuie avută în vedere practica constantă şi unitară, iar nu jurisprudenţa care consacră soluţii care rămân izolate sau particulare, ce se raportează la situaţii de fapt deosebite. Cu referire la practica depusă la dosar de pârâtă, analiza instanţei a semnalat că parte a hotărârilor are în vedere alte prejudicii decât cele analizate în cauză (spre exemplu, despăgubirile au fost acordate pentru suferinţele fizice provocate de vătămarea corporală, iar nu pentru moartea unei rude), în timp ce acelea care se referă la acelaşi tip de prejudicii, au stabilit despăgubiri diferite raportat la împrejurările particulare ale fiecărei cauze. S-a subliniat că niciuna dintre acestea din urmă nu prezintă circumstanţe identice cu cele ale cauzei de faţă, dar şi că, în activitatea de cuantificare a prejudiilor, criteriul prioritar este cel al împrejurărilor particulare ale cauzei şi apoi cel al jurisprudenţei care consacră soluţii care rămân izolate sau particulare.

Prin urmare, instanţa de apel a motivat suficient de clar şi de ce procesul de stabilire a despăgubirilor rezultate din accidente nu poate fi simplificat şi redus la simpla observare şi însuşire a unor sume acordate în alte cauze pretins a constitui jurisprudenţă constantă.

De asemenea, în prezenţa acestor considerente ale hotărârii din apel nu se dovedeşte justificată nici critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. privitoare la încălcarea sau greşita aplicare a art. 49 pct. (2) lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011. Se înţelege că formulând această critică, recurenta contrazice opinia instanţei de apel relativă la criteriile de determinare a despăgubirilor, deoarece afirmă că circumstanţele cauzei sunt relevante în stabilirea situaţiei de fapt, în timp ce cuantificarea daunelor morale trebuie realizată (doar) conform practicii judiciare în materie.

Acest punct de vedere nu poate fi primit, fiind contrazis chiar de norma a cărei greşită aplicare recurenta a criticat-o şi în acord cu care stabilirea despăgubirilor în caz de deces se realizează în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Or, utilizarea ambelor criterii presupune, înainte de toate, stabilirea şi luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale cauzei deduse judecăţii. Aceasta şi pentru că, pornind de la circumstanţele fiecărei cauze poate fi identificată jurisprudenţa relevantă, în marja căreia trebuie să se înscrie sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în cazul particular analizat.

Cât priveşte exemplul de jurisprudenţă rezultat din acelaşi accident auto, relativ la sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în cazul victimei H., se observă că acesta se înscrie în acea categorie privitoare la dezdăunarea altor tipuri de prejudicii (vătămări corporale) înlăturate pe acest motiv şi din analiza instanţei de apel.

În sfârşit, se mai reţine din analiza instanţei de apel, care a considerat prioritar în cuantificarea prejudiciilor morale valorificarea circumstanţelor particulare ale cauzei, că aceasta a calificat jurisprudenţa furnizată de pârâtă, relativă la despăgubirea aceloraşi prejudicii (rezultate din decesul rudelor), ca fiind izolată sau particulară şi, din acest motiv, inaptă să furnizeze un indicator valabil.

Legat de acest aspect, Înalta Curte mai reţine că la filele x din volumul IV al dosarului de apel a fost furnizată practica judiciară de către reclamanţi care relevă că, pentru acelaşi tip de prejudicii (rezultate din decesul unei rude), au fost stabilite despăgubiri pentru repararea prejudiciilor morale în cuantum de 80.000 euro pentru fiecare dintre părinţii victimei.

Tot astfel, Înalta Curte reţine că într-o cauză similară, finalizată prin decizia nr. 621/24.03.2021 a ÎCCJ, în care asigurător de răspundere civilă delictuală este tot S.C. G. S.A., şi pentru aceleaşi tipuri de prejudicii generate de decesul mamei şi soţiei victimelor colaterale ale accidentului auto, despăgubirile acordate au fost de 40.000 euro şi 75.000 de euro, în condiţiile în care a rezultat din circumstanţele cazului că părintele decedat în accident la vârsta de 51 de ani, a lăsat în urmă un copil major, dar aflat în continuarea studiilor.

Astfel de exemple confirmă, pe de o parte, că este justificată poziţia instanţei de apel care a considerat practica furnizată de pârâtă ca fiind izolată şi particulară şi, deci, inaptă a furniza un reper obiectiv, iar pe de altă parte, că sumele stabilite în cauză ca fiind necesare acoperirii prejudiciilor de ordin moral, chiar dacă au fost fixate la un nivel superior, nu sunt situate în afara gamei de valori regăsite în jurisprudenţă.

În tot cazul, cum motivele de recurs susţinute de pârâtă, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., nu pot fi primite ca fondate în raport de judecata înfăptuită de instanţa de apel, se reţine că instanţei de recurs îi lipseşte argumentul de ordin legal spre a interveni în cenzurarea cuantumului sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile de ordin moral suferite de cei doi intimaţi-reclamanţi, aprecierea în concret a nivelului adecvat al acestora implicând o evaluare a circumstanţelor de fapt ale cauzei, incompatibilă cu structura recursului.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat şi, de asemenea, va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-reclamanţi şi de intimatul-intervenient pentru nedepunerea dovezilor efectuării acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. G. S.A., cu sediul în judeţul Ilfov împotriva deciziei nr. 124/A/17.03.2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B., prin reprezentant legal A., C., D., C., E., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat I., cu sediul în judeţul Sălaj şi cu intimatul-intervenient F., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat J..

Respinge cererea intimaţilor-reclamanţi A., B., prin reprezentant legal A., C., D., C., E. şi a intimatului-intervenient F., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 24 martie 2021.