Labor dispute over missing employment certificate assigned to Buzău Tribunal.

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 30.01.2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Transport Bucureşti STB, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale şi morale pentru nevalorificarea adeverinţei emisă de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 1650 din 09.06.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări aociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, reţinând că domiciliul reclamantului se află pe raza teritorială a judeţului Buzău şi aplicând prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2010.

Tribunalul Buzău, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 695 din 22.10.2020, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

În motivarea soluţiei, Tribunalulu Buzău a reţinut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant este o acţiune în pretenţii - despăgubiri băneşti în valoare de 5.000 RON, sumă cerută cu titlu de daune materiale şi morale, motivat de nevalorificarea unui act emis de societatea pârâtă în urma unui litigiu cu fostul salariat.

S-a reţinut că litigiul de faţă nu se înscrie în sfera litigiilor de muncă (litigiul soluţionat pe temeiul art. 40 din Codul muncii fiind cel anterior - pentru eliberarea adeverinţei), prevederile art. 266 din Codul muncii reglementând explicit că "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod". Cererea în pretenţii a reclamantului (despăgubiri materiale şi morale pretinse pentru acoperirea unui prejudiciu) are ca temei răspunderea civilă delictuală - dreptul comun, respectiv C. civ.

Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. (1) C. proc. civ.

S-a reţinut că în cauză, petitul principal are valoarea indicată de 5.000 RON, fiind aplicabile prevederile art. 98 alin. (1) şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., astfel încât competenţa materială aparţine în primă instanţă judecătoriei.

Prin sentinţa nr. 1146 din 17.02.2021, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casasaţie şi Justiţie pentru a-l soluţiona.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamantul a invocat nerespectarea de către angajator a prevederilor art. 40 alin. (2) lit. h) şi art. 34 alin. (5) din Codul Muncii, conform cărora angajatorului îi revine obligaţia să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului; la solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate.

S-a apreciat lică tigiul de faţă se înscrie în sfera conflictelor de muncă, având în vedere cdispoziţiile art. 253 alin. (1) Codul muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

De asemenea, s-a reţinut că art. 95 alin. (1) C. proc. civ. prevede că tribunalul judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, iar alin. (4) al aceluiaşi articol stabileşte că tribunalul judecă în primă instanţă şi orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

În concluzie, s-a reţinut incidenţa în cauză a art. 269 alin. (1) şi (2), precum şi a art. 210 din Legea 62/2011 care prevede că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, având în vedere că reclamantul are domiciliul pe raza teritorială a Judeţului Buzău.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Conflictul negativ de competenţă a fost generat de calificarea juridică diferită dată cererii de chemare în judecată, având ca obiect obligarea pârâtei Societatea de Transport Bucureşti-STB la plata sumei de 5.000 RON reprezentând despăgubiri materiale şi morale pentru imposibilitatea valorificarii unei adeverinţe emisă de pârâtă în care să fie menţionate toate veniturile realizate de către reclamant în perioada în care a fost angajatul pârâtei.

Astfel, Tribunalul Prahova a considerat că litigiul are ca obiect o acţiune în pretenţii - daune materiale şi morale, pentru nevalorificarea unui act emis de societatea pârâtă în urma unui litigiu cu fostul, în timp ce Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a considerat că este vorba despre un conflict de muncă, aplicabile fiind dispoziţiile art. 253 alin. (1) şi art. 269 din Codul muncii.

Se constată că în cauză obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă solicitarea reclamantului, în calitate de fost angajat al pârâtei de obligare a acesteia la plata sumei de 5.000 RON reprezentând despăgubiri materiale şi morale pentru imposibilitatea valorificării adeverinţei nr. x din 25 septembrie 2018 emisă de pârâtă, prin care solicitatse să-i fie menţionate toate veniturile realizate în perioada în care a fost angajatul pârâtei.

Înalta Curte reţine că litigiul de faţă se înscrie în sfera conflictelor de muncă, având în vedere că prin cererea formulată reclamantul urmăreşte atragerea răspunderii patrimoniale a fostului angajator pentru neîndeplinirea corespunzătoare de către acesta a unei obligaţiei în legătură cu serviciu şi nu de o acţiune în pretenţii ce are ca temei răspunderea civilă delictuală.

Art. 34 alin. (5) din Codul muncii prevede că la solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate.

Totodată, art. 253 alin. (1) Codul muncii, reglementează obligaţia angajatorului, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Potrivit art. 266 din Codul muncii:

"Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar conform dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii " (1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Prevederile art. 269 din Codului muncii au fost modificate implicit, parţial, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011 potrivit căruia, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor legale menţionate competenţa de soluţionare a cererii prin care reclamantul asolicită obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale şi morale pentru imposibilitatea valorificării adeverinţei nr. x din 25 septembrie 2018 emisă de pârâtă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul.

În cauză, din cuprinsul cererii de chemare de chemare în judecată, se constată că reclamantul A. are domiciliul în localitatea Poieniţele, comuna Chiojdu, judeţul Buzău.

În consecinţă, Înalta Curte reţinând că Tribunalul Buzău, ca instanţă în a cărei rază teritorială se află se află domiciliul reclamantului, este competent să soluţioneze litigiul de faţă, în temeiul art. 135 C. proc. civ., urmează a stabili în favoarea acestei instanţe competenţa de soluţionare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.