Taxability of collective management organization royalty collections as VAT subject under Directive 2006/112/CE

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 25.09.2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România- Asociaţia pentru Drepturi de Autor - UCMR - ADA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.289.649,6 RON reprezentând valoarea egala cu triplul remuneraţiei şi la plata TVA-ului legal aferent, suma datorată potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în microbuze şi autocare perioada 1 august 2010-31 iulie 2013, fără a încheia în prealabil autorizaţie licenţă neexclusivă cu UCMR-ADA şi, în subsidiar, în cazul în care s-ar dovedi utilizarea licită a operelor muzicale prin comunicare publică de către pârâtă, obligarea acesteia la plata sumei de 429.883,20 RON, inclusiv TVA, sumă datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în autoturisme, microbuze şi autocare perioada 1 august 2010-31 iulie 2013, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.075.063,85 RON reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la data de 5 august 2013, datorate de pârâtă pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor menţionate în capătului 2.2 al cererii; obligarea pârâtei la plata de penalităţi de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 6 august 2013 şi până la plata efectivă a sumei de 429.883,20 RON, reprezentând remuneraţii restante potrivit capătului 2.2 al cererii, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 315/16.03.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis capătul subsidiar de cerere şi a obligat pe pârâtă către reclamantă la plata remuneraţiei, inclusiv TVA în cuantum de 193.421 RON, pe perioada 24 septembrie 2010 - 1 august 2013, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente în sumă de 647.606 RON, cu cheltuieli de judecată în sumă de 4.400 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 801A/1.11.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L., în considerarea motivului de ordine publică invocat din oficiu, privitor la nemotivarea hotărârii apelate, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

Prin decizia nr. 1003/29.12.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta UCMR - ADA şi a obligat pe pârâta S.C. A. S.R.L. să plătească reclamantei 193.421 RON remuneraţie şi TVA aferentă pentru perioada 24 septembrie 2010 - 1 august 2013 şi penalităţi de întârziere de 647.606 RON, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 4.400 RON.

Prin decizia nr. 1930/5.12.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva acestei decizii, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând, în esenţă, că instanţa de apel, în analiza coroborată a probelor administrate pentru dovedirea situaţie de fapt pretinse de către pârâtă, nu a avut în vedere mai multe înscrisuri care au fost depuse la dosar, cu încălcarea dreptului la apărare al acesteia, cu posibile efecte asupra dreptului la un proces echitabil.

Prin decizia nr. 1630/19.12.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamanta UCMR - ADA a sumei de 184.661 RON, cu titlu de remuneraţie pentru comunicarea publică, în perioada 24 septembrie 2010 - 1 august 2013, a operelor muzicale în scop ambiental în mijlocele de transport ale pârâtei, şi TVA aferentă, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente acestei sume, de 0,5% pe zi de întârziere, calculate de la data fiecărei scadenţe lunare până la data plăţii remuneraţiei, cu 4.400 RON cheltuieli de judecată. A respins ca nefondat capătul de cerere privind acordarea triplului remuneraţiei.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., după cum urmează:

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel, reţinând o prezumţie judecătorească de folosire a fonogramelor, din faptul că pârâta deţine aparatură tehnică pentru că s-a conformat normelor care reglementează autorizarea mijloacelor de transport, a încălcat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., neţinând cont de dezlegarea dată pe acest aspect de către instanţa supremă prin decizia de casare, care este obligatorie.

Totodată, recurenta a arătat că a făcut dovezi concrete în susţinerea împrejurării că în autoturisme nu s-a efectuat nicio comunicare publică a unor opere muzicale în sensul prevederilor din Legea nr. 8/1996.

A susţinut că instanţa de apel trebuia să se pronunţe doar pe cererea formulată de reclamantă, cerere care nu a fost modificată şi care se referea la autocare şi nu la autobuze sau microbuze, ceea ce echivalează cu o extindere nelegală a acţiunii.

Recurenta-pârâtă a invocat şi faptul că instanţa de apel şi-a argumentat hotărârea confundând instalaţia de sonorizare constituită dintr-o staţie care oferă posibilitatea şoferului de a comunica anumite date către călători cu instalaţia radio, deşi cele două sunt diferite. Instalaţia de sonorizare nu este capabilă de o comunicare publică de fonograme, fără existenţa unui aparat radio şi, în cauză, a făcut dovada că autovehiculele respective, în proporţie de 90-95% nu erau dotate cu aparate radio.

Printr-o altă critică formulată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a motivat în drept hotărârea pronunţată, neindicând niciun text din Legea nr. 8/1996 atunci când a obligat-o la plata unei remuneraţii cu penalităţi de întârziere, şi nu la plata triplului remuneraţiei, nesocotind, astfel, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, a solicitat a se constata nelegalitatea obligării la plata TVA-ului aferent, având în vedere decizia nr. 48/2017 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel şi în ceea ce priveşte invocarea Ordinului nr. 458/2002, despre care, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a arătat că nu mai este în vigoare din anul 2006, fiind adoptat în aplicarea şi executarea O.G. nr. 44/1997 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2000 şi care a fost abrogată la data de 1 octombrie 2006, prin art. 1 din Legea nr. 102/2006. Ca urmare a ieşirii din vigoare a actului de reglementare primară abrogat, încetează nu numai efectele acestui act, dar şi efectele actului normativ de reglementare secundară, întrucât a încetat temeiul juridic primar al acestuia (face trimitere la cele statuate prin decizia nr. 230 din data de 23 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

De asemenea, recurenta a precizat că şi pct. 9.3 din Ordinul nr. 458/2002, invocat de către reclamantă, a fost abrogat de pct. 28 al art. I din Ordinul nr. 1148/2014.

Criticând hotărârea recurată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 131 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora "Remuneraţiile forfetare sau procentuale prevăzute la alin. (2) pot fi solicitate numai dacă şi în măsura în care sunt utilizate opere pentru care drepturile de autor sau drepturile conexe protejate se află în termenele de protecţie prevăzute de lege".

A apreciat că, atât timp cât reclamanta nu a dovedit că pârâta a utilizat opere muzicale, ci doar faptul că deţine mai multe autovehicule pe care susţine că există instalaţii de sonorizare (fără a susţine existenţa aparatelor radio), în mod nelegal instanţa nu a ţinut cont de dovezile de la dosar şi şi-a întemeiat hotărârea pe motive străine de natura cauzei.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 septembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Suspendarea judecării recursului şi reluarea judecăţii

La termenul de judecată din 3.12.2019, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului, în considerarea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată pe temeiul art. 267 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare vizând interpretarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi art. 25 lit. a) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (Directiva TVA).

După pronunţarea hotărârii CJUE la data de 21.01.2021 în cauza C-501/19, prezentul dosar a fost repus pe rol, la cererea intimatei - reclamante UCMR - ADA.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta - pârâtă A. S.R.L. a invocat, ca temei juridic al motivelor de recurs, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea criticilor formulate, nu reiese incidenţa cazului de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Critica referitoare la nerespectarea dezlegărilor din decizia de casare pronunţată de către Înalta Curte în ciclul procesual anterior se subsumează motivului de recurs privitor la nulitatea hotărârii pentru încălcarea regulilor de procedură, prevăzut de pct. 5 al aceluiaşi art. 488 alin. (1), urmând ca respectiva critică să fie analizată în acest cadru.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel, evocând fondul cauzei după casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, a dispus obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata de despăgubiri constând în remuneraţia cuvenită titularilor drepturilor de autor asupra operelor muzicale pentru comunicarea publică a acestora în scop ambiental, în mijlocele de transport ale pârâtei, cu TVA, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente acestei sume, respingând capătul de cerere privind acordarea triplului remuneraţiei.

Recurenta - pârâtă a criticat obligarea sa la plata respectivei remuneraţii, pentru motive circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., totodată, a reproşat instanţei de apel stabilirea plăţii penalităţilor de întârziere, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din cod, respectiv a plăţii TVA, din perspectiva cazului descris de pct. 8 al art. 488 alin. (1).

În ceea ce priveşte modul de soluţionare de către instanţa de apel a capătului principal de cerere din acţiunea introductivă, Înalta Curte reţine că, invocând cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel, pe de o parte, s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, extinzând în mod nepermis cadrul cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, soluţionând pretenţiile reclamantei, nu a respectat dezlegările din decizia de casare pronunţată de Înalta Curte în ciclul procesual anterior.

Criticile astfel formulate nu pot fi primite.

Pretenţiile reclamantei decurgând din faptul comunicării publice, de către pârâtă, de opere muzicale în scop ambiental, au fost soluţionate încă din ciclul procesual anterior prin raportare la întregul parc auto al pârâtei din perioada de timp vizată de reclamantă.

Astfel, prin decizia nr. 1003/29.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost anulată hotărârea Tribunalului Bucureşti şi a fost evocat fondul cauzei, s-a dispus obligarea pârâtei la plata remuneraţiei cuvenite pentru utilizarea de opere muzicale într-un cuantum stabilit în funcţie de numărul de autovehicule în care a avut loc o comunicare publică. Parcul auto a fost identificat prin expertiza contabilă efectuată în cauză şi cuprindea, în perioada de referinţă, nu numai autocare, ci şi autobuze şi microbuze.

Or, prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 1003/29.12.2016, pârâta A. S.R.L. nu a criticat extinderea de către instanţa de apel a cadrului învestirii sale, astfel încât chestiunea limitelor învestirii instanţei fixate prin cererea de chemare în judecată reprezintă lucru judecat şi nu poate face obiectul controlului de legalitate exercitat de către această instanţă de recurs.

În aceste condiţii, critica vizând depăşirea de către instanţa de apel a limitelor învestirii şi nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. este formulată omisso medio şi, drept urmare, este inadmisibilă, urmând a fi înlăturată ca atare.

Cât priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., în sensul ignorării la judecata în fond după casare a deciziei de recurs obligatorii în ceea ce priveşte problema de drept dezlegată, Înalta Curte se constată următoarele:

Prin decizia nr. 1630/19.12.2018 pronunţată în dosarul de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei A. S.R.L., a casat decizia nr. 1003/29.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti - la care s-a făcut referire mai sus - şi a trimis cauza spre rejudecare.

În considerentele acestei soluţii, s-a reţinut caracterul fondat al motivului de recurs prin care s-a susţinut că, fără o justificare temeinică, instanţa de apel a înlăturat o parte şi nu a analizat cealaltă parte dintre probele administrate în susţinerea apărării potrivit căreia pârâta nu a utilizat fonograme care încorporau opere muzicale prin comunicare publică, întrucât instalaţiile de sonorizare ar fi fost deconectate şi sigilate, ca urmare a dispoziţiei conducerii pârâtei. Nu au fost avute în vedere, de exemplu, acele înscrisuri emise de terţe persoane care au efectuat anumite lucrări la aparatura tehnică a autovehiculelor.

Instanţa de recurs a apreciat că această apărare era relevantă pentru soluţionarea litigiului, deoarece, după cum se poate observa din hotărârea din 7 decembrie 2006 a CJCE, dată în cauza C-306/05 [Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE) contra Rafael Hoteles SA], simpla existenţă a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, ci distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienţii cazaţi în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă.

Din considerentele redate anterior din conţinutul deciziei de casare, reiese că Înalta Curte s-a pronunţat în limitele învestirii prin motivele de recurs, iar pe aspectul utilizării de opere muzicale protejate a fost învestită doar cu cercetarea modului în care instanţa de apel a evaluat o anumită apărare de fond a pârâtei, apărare ce ar fi fost relevantă pentru soluţionarea litigiului în contextul hotărârii CJUE (la data pronunţării, CJCE).

Raportându-se la dezlegările din decizia de casare, în aplicarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecarea fondului după casare, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia recurată în prezenta cauză, a analizat probele administrate, a administrat înscrisuri noi şi a stabilit situaţia de fapt tocmai în legătură cu apărarea apelantei - pârâte conform căreia nu a utilizat fonograme care încorporau opere muzicale, întrucât instalaţiile de sonorizare ar fi fost deconectate şi sigilate, ca urmare a dispoziţiei conducerii societăţii, pentru a verifica, în acest cadru, dacă aparatura tehnică existentă în autovehicule nu era aptă pentru distribuirea unui semnal.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că, după data de 4.05.2011, pârâta a făcut dovada că, în legătură cu anumite autovehicule, nu a mai efectuat o comunicare publică de opere muzicale, faţă de modificările aduse instalaţiei de sonorizare montate pe acestea. În consecinţă, a calculat remuneraţiile cuvenite titularilor drepturilor fără a ţine cont de acele autovehicule.

Situaţia de fapt astfel stabilită nu poate fi cenzurată de către această instanţă de control judiciar, întrucât atribuţiile acesteia sunt circumscrise controlului de legalitate, în raport de cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fără a viza şi temeinicia deciziei recurate, însă, din perspectiva criticii de nelegalitate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat întrutotul prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. în rejudecarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, cercetând apărarea de fond a pârâtei, astfel cum a fost formulată şi susţinută prin probele administrate.

Se constată, în acelaşi timp, că recurenta - pârâtă A. S.R.L. preia trunchiat considerentele Înaltei Curţi din decizia de casare, pentru a reproşa instanţei de rejudecare a fondului nerespectarea acelei decizii.

Astfel, recurenta pretinde în mod eronat că, prin prisma art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să cerceteze şi să constate că instalaţia de sonorizare nu este capabilă în sine să realizeze o comunicare publică de fonograme, nefiind aptă, fără existenţa unui aparat radio, să redea sau să prindă programe muzicale, drept pentru care ar fi făcut confuzie între instalaţia de sonorizare existentă în autovehicule şi o instalaţie radio.

Efectul obligatoriu al deciziei de casare pentru rejudecarea fondului, prevăzut de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., operează în privinţa problemei de drept dezlegate.

Or, după cum s-a arătat anterior, dezlegarea dată de către Înalta Curte s-a limitat la apărarea de fond formulată de către pârâtă în cursul procesului şi vizată de motivele de recurs, care s-a bazat pe infirmarea existenţei instalaţiei de sonorizare în autovehiculele pârâtei, şi nu pe inaptitudinea acestei instalaţii de a permite o comunicare publică de opere muzicale protejate. Trimiterea la jurisprudenţa CJUE a fost făcută în contextul acestei apărări a pârâtei, pentru că o pronunţare asupra altor aspecte decât cele efectiv invocate şi dezbătute pe parcursul procesului, în condiţii procedurale, ar fi echivalat cu depăşirea limitelor învestirii instanţei.

Drept urmare, Înalta Curte constată că nu se poate vorbi despre nerespectarea deciziei de casare, în condiţiile în care recurenta se raportează eronat la considerentele acesteia, iar instanţa de apel, rejudecând fondul, a avut în vedere chestiunile analizate şi dezlegate de către instanţa supremă.

Mai mult decât atât, recurenta, în măsura în care finalitatea susţinerilor sale rezidă în clarificarea aptitudinii instalaţiei de sonorizare de a permite o comunicare publică de opere muzicale protejate, cu toate că s-a apărat în mod constant pe parcursul procesului susţinând doar inexistenţa în autovehicule a instalaţiei de sonorizare, tinde la formularea unei apărări noi în prezentul recurs şi, ca atare, susţinerile cu acest obiect, formulate pentru prima dată în prezentul proces, sunt inadmisibile.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte va înlătura susţinerile întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte modul de aplicare a legii în soluţionarea cererii principale, Înalta Curte constată ca neavând temei reproşul recurentei A. S.R.L. privind aplicarea retroactivă de către instanţa de apel a Ordinului nr. 458/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea pe categorii a autobuzelor şi a microbuzelor utilizate pentru transportul rutier naţional de persoane prin servicii regulate, emis de ministrul lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei.

Într-adevăr, după cum se menţionează în preambulul său, acest ordin a fost emis în baza art. 31 din O.G. nr. 44/1997 privind transporturile rutiere, care prevedea următoarele:

"(1) Autocarele şi autobuzele pentru transporturile publice de persoane în trafic naţional şi International se clasifică de autoritatea competentă pe stele şi pe categorii, în funcţie de caracteristicile tehnice, de siguranţă şi de confort. (2) Criteriile şi condiţiile de clasificare a autobuzelor şi autocarelor, modelul şi conţinutul certificatului de clasificare, precum şi perioada de valabilitate a acestuia se stabilesc prin norme metodologice elaborate de autoritatea competentă, având ca baza sistemul de clasificare International."

Cu toate acestea, contrar celor susţinute de către recurentă, Ordinul nr. 458/2002 a supravieţuit abrogării O.G. nr. 44/1997 (prin O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări prin Legea nr. 102/2006), fiind încă în vigoare, în forma stabilită prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 1148/2014.

Actele normative privind transporturile rutiere, ulterioare O.G. nr. 44/1997 au prevăzut atribuţiile Ministerului Transporturilor în legătură cu clasificarea vehiculelor rutiere, prin elaborarea normelor metodologice de aplicare, în mod similar O.G. nr. 44/1997.

Astfel, O.U.G. nr. 109/2005 stipula că acest minister, în calitate de autoritate de stat în domeniul transporturilor rutiere, are, printre altele, atribuţii de clasificare a vehiculelor rutiere destinate transportului rutier de persoane "pe categorii de confort" (art. 5 alin. (3) lit. t).

Dispoziţii asemănătoare se regăsesc în O.G. nr. 27/2011, care a abrogat O.U.G. nr. 109/2005 şi care constituie reglementarea în vigoare în materia transporturilor rutiere (art. 6 alin. (3) lit. t).

În plus, însă, O.G. nr. 27/2011 a prevăzut în mod expres elaborarea de norme metodologice de punere în aplicare a acesteia, "care se aprobă prin ordin" (art. 90), astfel încât a fost emis Ordinul ministrului transporturilor nr. 1148/2014, în temeiul prevederilor art. 6 alin. (3) lit. t) şi ale) art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 27/2011.

În art. I din Ordinul nr. 1148/2014 se arată explicit faptul că "Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 458/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea pe categorii a autobuzelor şi microbuzelor utilizate pentru transporturi publice de persoane prin servicii regulate în trafic naţional, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 680 din data de 13 septembrie 2002, cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează: (...)".

Aşadar, Ordinul nr. 458/2002 a fost în vigoare în întreaga perioadă ulterioară abrogării O.G. nr. 44/1997, activitate justificată de atribuţiile ministerului de resort în privinţa clasificării vehiculelor rutiere, menţinute prin actele normative succesive privind transporturile rutiere.

Date fiind aceste atribuţii, precum şi obligaţia elaborării de norme metodologice aprobate prin ordin, Ordinul nr. 458/2002 trebuia fie abrogat expres, fie modificat, printr-un nou ordin al aceleiaşi autorităţi cu aceeaşi reglementare sau chiar prin alte acte normative, în condiţiile în care, potrivit art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior (...)".

Or, autoritatea de stat în domeniul transporturilor rutiere a ales să modifice Ordinul nr. 458/2002, astfel încât acesta din urmă a reprezentat reglementarea aplicabilă în materia clasificării vehiculelor rutiere în perioada de referinţă a prezentului litigiu (1.08.2010 - 31.07.2013), după cum, în mod corect, a constatat instanţa de apel.

Drept urmare, Înalta Curte va înlătura şi critica recurentei întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la soluţionarea capătului principal de cerere.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererilor accesorii, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta - pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a motivat în drept decizia, sub aspectul obligării sale la plata penalităţilor de întârziere, şi nu la plata triplului remuneraţiei.

Or, din decizia recurată reiese motivul pentru care instanţa de apel a considerat că nu poate reevalua această chestiune, anume necontestarea de către pârâtă a obligării sale la plata penalităţilor de întârziere, şi nu la plata triplului remuneraţiei, nici prin apel, nici în recurs şi nici în faza de evocare a fondului după casarea cu trimitere spre rejudecare.

Cu toate că acest motiv a fost arătat în mod explicit în privinţa pretenţiilor având ca obiect plata TVA aferent debitului principal, plasarea în acelaşi context şi a penalităţilor de întârziere denotă că instanţa de apel a avut în vedere aceeaşi raţiune, dar că nu a mai socotit necesar să o insereze încă o dată în acelaşi paragraf al considerentelor, pentru evitarea repetiţiei.

Se observă, de altfel, că această raţiune subzistă fără echivoc în cazul acestor accesorii ale creanţei principale, deoarece în primul ciclu procesual parcurs în cauză, pârâta a fost obligată la plata de penalităţi de întârziere, cu toate că această solicitare fusese formulată în subsidiar faţă de solicitarea de acordare a triplului remuneraţiei cuvenite titularilor.

Ca urmare a casării în totalitate a deciziei de apel, instanţa, cu ocazia rejudecării fondului, avea obligaţia de a se pronunţa asupra acestui capăt de cerere, chiar dacă nu se formulase apel şi pe acest aspect, precum şi în considerarea prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel rejudecă fondul şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Rejudecarea în cazul de faţă trebuia să ţină cont, însă, de împrejurarea că pârâta A. S.R.L. nu a formulat critici în sensul acordării greşite a penalităţilor de întârziere, în loc de triplul remuneraţiei, prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 1003/29.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, şi nici nu au intervenit elemente noi în rejudecare, susceptibile de a fi invocate chiar din oficiu. În aceste condiţii, pronunţarea asupra acestui capăt de cerere impunea valorificarea autorităţii de lucru judecat de care beneficia dezlegarea anterioară a instanţei de apel, fără posibilitatea reaprecierii sale de către instanţa de rejudecare a fondului.

În schimb, în privinţa solicitării de acordare a TVA, se constată că, prin motivele de recurs de faţă, pârâta A. S.R.L. invocă incidenţa Deciziei nr. 48/2017 pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi prin care a statuat că, în interpretarea dispoziţiilor relevante din Codul fiscal şi din Legea nr. 8/1996, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Pronunţarea în cursul judecării fondului a unei hotărâri obligatorii, într-un mecanism de unificare jurisprudenţială precum cel prevăzut de art. 519 C. proc. civ., reprezintă un motiv de ordine publică ce poate fi invocat chiar din oficiu.

Cercetând legalitatea deciziei recurate în prezenta cauză, din perspectiva invocată, aceea a ignorării dezlegării obligatorii din Decizia nr. 48/2017, Înalta Curte constată că susţinerile pe acest aspect sunt nefondate.

Dispoziţiile referitoare la TVA din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (aplicabilă ratione temporis pretenţiilor reclamantei vizând anii 2010-2013) reflectă în dreptul naţional conţinutul Directivei 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, ca efect al transpunerii în dreptul intern.

Din acest punct de vedere, este relevantă interpretarea dată acestei directive de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care, în prezenta cauză, s-a dispus suspendarea judecăţii, în considerarea întrebării preliminare adresate instanţei europene în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi în legătură cu caracterul impozabil în scop de TVA al colectării remuneraţiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale şi, în funcţie de răspuns, o întrebare în legătură cu calitatea de persoană impozabilă a reclamantei.

Prin hotărârea pronunţată la data de 21.01.2021 în cauza C-501/19, CJUE a statuat următoarele:

1) Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licenţă neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plăţii unor remuneraţii percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acţionează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.

2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remuneraţiile care le sunt datorate în schimbul autorizaţiei de comunicare publică a operelor lor protejate, acţionează în calitate de "persoană impozabilă" în sensul acestui articol şi, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la aceşti titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situaţie, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remuneraţiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligaţi să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestaţia furnizată în temeiul remuneraţiilor primite.

Întrucât dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, sunt transpuse în dreptul intern şi corespund prevederilor art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, rezultă că titularii drepturilor de autor de opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în favoarea organizatorilor de spectacole, în circumstanţele anterior citate din decizia preliminară.

Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeaşi Directivă - transpus în art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 -, organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remuneraţiile care le sunt datorate în schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acţionează în calitate de "persoană impozabilă" şi, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la aceşti titulari, înainte de a o furniza consumatorului final.

Faţă de dezlegarea dată de CJUE în cauza C-501/19, care se aplică mutatis mutandis în cazul oricărui utilizator, din moment ce vizează raporturile juridice complexe dintre organismul de gestiune colectivă, titularilor de drepturi de autor şi utilizatori, urmează a fi înlăturată susţinerea recurentei privind aplicabilitatea prin analogie a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, chestiunea care interesează prezenta cauză fiind tranşată prin hotărârea pronunţată de CJUE.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

În aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. va fi obligată la plata către intimata-reclamantă UCMR-ADA - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON (conform extrasului de cont bancar de la dosarul de recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1630 din data de 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă UCMR-ADA - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.