Recognition of Foreign Divorce Decree: Exception to Refusal Grounds Based on Unequivocal Acceptance under Brussels IIbis

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 17.02.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei de divorţ nr. 110 din data de 31.10.2019, pronunţată în cauza de divorţ contencios nr. x/2019 de către Judecătoria de prima Instanţă şi Instrucţie nr. 1 din Manzanares (Spania).

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 438 de la 30 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020 s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect exequator (recunoaşterea înscrisurilor şi hotărârilor străine).

A fost obligată reclamanta în favoarea pârâtului la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 2257 din 13 octombrie 2020 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 438 de la 30 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul pârât B..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 2257 din 13 octombrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A..

comunicată la data de 12.11.2020.

În drept îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 483 şi următoarele noul C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii acţiunii reclamantei privind recunoaşterea sentinţei nr. 110/2019 din data de 31 octombrie 2019, pronunţată în cauza de divorţ contencios nr. x/2019 de către judecătoria de primă instanţă şi instrucţie nr. 1 din Manzanares (Spania), având în vedere următoarele argumente:

Instanţa de apel, în mod greşit a considerat că dreptul la apărare al pârâtului a fost încălcat de către instanţa spaniolă şi că apelanta trebuia să indice instanţei spaniole domiciliul din România al pârâtului-intimat.

Au fost arătate instanţei de apel că pârâtul-intimat, după plecarea din Spania, a mers în Franţa, drept dovadă fiind conversaţiile purtate de acesta cu reclamanta, pe care aceasta le-a depus la dosarul cauzei.

Plecarea acestuia, din domiciliul comun din Spania, a fost grăbită de faptul că a exercitat mai multe acte de violenţă împotriva reclamantei, fiind căutat de organele de cercetare penală spaniole, ştiind că dacă continua să rămână în Spania urmează să fie arestat.

Mai mult decât atât, instanţa de apel consideră în mod greşit că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 23 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, considerând că "nu se poate impune pârâtului obligaţia împovărătoare de a urma proceduri extraordinare în faţa instanţelor spaniole".

Se consideră că este obligaţia pârâtului-intimat să şi facă apărări privitoare la hotărârea spaniolă, mai ales că acum a aflat de existenţa acesteia. Faptul că stă în pasivitate şi nu-l interesează să exercite o cale de atac împotriva hotărârii spaniole denotă, în mod echivoc, că acesta a acceptat tacit hotărârea.

Conform prevederilor regulamentului, recunoaşterea unei hotărâri străine poate fi refuzată atunci când pârâtul nu a fost încunoştinţat de dosarul aflat pe rolul unei instanţe străine. Cu toate acestea, se menţionează şi excepţia, în sensul că dacă pârâtul a acceptat într-un mod neechivoc hotărârea, chiar dacă nu a avut cunoştinţă de cauza dintr-un alt stat, cererea de recunoaştere trebuie admisă.

Pârâtul nu numai că a ştiut de existenţa hotărârii, conform convorbirilor avute cu reclamanta pe whatssapp, dar a şi acceptat această hotărâre, din momentul la care a luat cunoştinţă de existenţa dosarului Tribunalului Olt, nr. 259/104/2020, privind recunoaşterea hotărârii străine.

Raţionamentul instanţei este total greşit, menţionând instanţa de apel că intimatul a făcut apărări în cadrul dosarului de fond şi a solicitat respingerea acţiunii de recunoaştere, nefiind de acord cu această acţiune, dar stând în pasivitate privitor la hotărârea spaniolă.

Pârâtul a primit acţiunea, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acesteia, dar, de la acel moment, din februarie 2020 şi până la această dată, 07.12.2020, au trecut mai bine de 10 luni de zile. Neexercitând nicio cale de atac împotriva sentinţei spaniole, se consideră că a acceptat-o într-un mod neechivoc, altfel trebuia să exercite o cale extraordinară de atac, să-şi facă apărări, în sensul dacă este de acord sau nu cu acesta, aşa cum a procedat şi în prezentul dosar.

Este imposibil ca pârâtul să stea în pasivitate, să nu facă absolut nimic, să se ascundă atât de mult timp, având un copil minor căruia pârâtul trebuie să-i plătească pensie de întreţinere, să nu existe posibilitatea să se recunoască o hotărâre străină, definitivă în Spania.

În acest sens a fost depus un certificat eliberat de Judecătoria spaniolă din care rezultă că până la acel moment, pârâtul nu a formulat nicio cale extraordinară de atac împotriva hotărârii, cu toate că ştia de existenţa sa, încă din februarie 2020.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentă împotriva deciziei civile nr. 2257/13.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2020, pentru următoarele motivele;

- să fie menţinută decizia instanţei de apel ca temeinică şi legală;

- să fie obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată pe care a fost nevoită să le facă cu prezentul recurs.

- să fie respins recursul ca nefondat întrucât motivele din declaraţia de recurs sunt practic o reluare a motivelor de apel, recurenta neputând indica nici un motiv de nelegalitate a deciziei Curţii de Apel Craiova.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul pârât B., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce succed.

Pentru a opera nulitatea recursului în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei sau să cuprindă o succesiune de fapte şi afirmaţii ce nu ar putea fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, din cuprinsul cererii de recurs rezultă că criticile invocate se pot circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocând faptul că recursul vizează aplicarea eronată a prevederilor art. 23 din Regulamentul nr. 2201/2003 în cuprinsul căruia se menţionează că poate fi respinsă acţiunea de recunoaştere a unei hotărâri străine atunci când pârâtul nu a participat la soluţionarea pricinii din alt stat. A mai invocat recurenta faptul că acelaşi Regulament prevede şi o excepţie, anume că hotărârea de recunoaştere a hotărârii străine trebuie admisă atunci când pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

Drept urmare, criticile formulate se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, raportat la dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de pârâtul B. este nefondată, urmând a fi respinsă.

Pe fondul recursului, acesta este fondat, fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Normele privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti sunt cele cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003.

În preambulul Regulamentului, alin. (21), se statuează cu valoare de principiu că recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un stat membru ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoaşterii ar trebui reduse la minimul necesar. În acest sens, potrivit art. 21 alin. (1) al Regulamentului, hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesară să se recurgă la vreo procedură. Cu toate acestea, orice parte interesată poate solicita pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere sau de refuz al recunoaşterii hotărârii dată în alt stat membru, fără a se aduce atingere forţei executorii a unor hotărâri judecătoreşti privind dreptul de vizită sau prin care se dispune înapoierea copilului. Cererea de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei poate fi respinsă numai pentru unul din motivele expres şi limitativ menţionate în art. 22 lit. a)-d) din Regulament.

Potrivit art. 22 lit. b), o) hotărâre judecătorească pronunţată în materie de divorţ nu se recunoaşte în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat şi astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc. Secţiunea 3 din Regulament reglementează condiţiile recunoaşterii, sub aspect probator, stipulând în cuprinsul art. 37 obligaţia părţii care solicită sau contestă recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti de a depune următoarele acte: a) o copie a hotărârii, care să întrunească toate condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii sale; b) un certificat privind hotărârile judecătoreşti în materie matrimonială, eliberat de instanţa judecătorească sau de autoritatea competentă din statul membru de origine, conform modului prezentat în anexa I la Regulament; c) în cazul în care este vorba de o hotărâre în lipsă, originalul sau copia certificată a documentului care stabileşte că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părţii care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Principiul încrederii reciproce fiind acela care guvernează recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un stat membru, prin art. 38 alin. (1) se conferă instanţei dreptul de a accepta, cu aceeaşi valoare probatorie, documente echivalente certificatului ori celor menţionate pentru ipoteza unei hotărâri pronunţate în lipsă sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informaţii, poate să renunţe la prezentarea lor.

Pe de altă parte, potrivit art. 1097 C. proc. civ., recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă a fost încălcat dreptul la apărare al părţii adverse. Încălcarea dreptului la apărare al persoanei împotriva căreia se urmăreşte recunoaşterea hotărârii străine constituie un alt motiv de refuz al recunoaşterii, fiind vorba de încălcarea dreptului la apărare în cadrul procesului în faţa instanţei de pronunţare.

Motivele de recurs formulate de recurentă privind soluţia de respingere a cererii de recunoaştere a hotărârii străine sunt fondate, instanţa de apel interpretând în mod eronat prevederile legale incidente.

Acţiunea având ca obiect recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei de divorţ nr. 110 din data de 31.10.2019, pronunţată în cauza de divorţ contencios nr. x/2019 de către Judecătoria de prima Instanţă şi Instrucţie nr. 1 din Manzanares (Spania), a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Caracal, în februarie 2020, i-a comunicată intimatului-pârât, acesta formulând apărări în sensul respingerii acţiunii.

La dosarul cauzei a fost depus înscrisul eliberat de Judecătoria de primă instanţă şi instrucţie nr. 1 din Manzanares din care rezultă că intimatul-pârât B. nu a exercitat nicio cale de atac împotriva sentinţei de divorţ pronunţată în cauza x/2019, care i-a fost notificată în februarie 2020, ceea ce echivalează cu o acceptare în mod neechivoc a hotărârii.

Instanţa de apel a procedat la o interpretare eronată a prevederilor legale aplicabile în cauză, considerând că este incidentă situaţia în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea, deoarece, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

În absenţa oricărui motiv de refuz al recunoaşterii hotărârii de divorţ, din cele prevăzute de art. 22 al Regulamentului (CE) nr. 221/2003 al Consiliului, îndeplinite fiind condiţiile recunoaşterii, potrivit celor arătate mai sus, în mod nelegal legal instanţa a respins cererea de recunoaştere pe teritoriul României a sentinţei de divorţ pronunţată de instanţa din Spania.

Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2257 din 13 octombrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă. Conform dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.,:

"(1) în cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanţa, verificând toate motivele invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge ori poate constata perimarea lui. (2) În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte" De asemenea, potrivit art. 497 din acelaşi act normativ:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

În temeiul textelor legale mai sus menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2257 din 13 octombrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.