Debt assignment contract performance and the positive effect of res judicata from insolvency reorganization plan judgments

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, la data de 19 februarie 2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea pârâtei să execute obligaţiile care îi revin din contractul de cesiune nr. x din data de 29 aprilie 2014, respectiv să accepte plăţile efectuate, să reducă preţul cesiunii proporţional cu sumele achitate cu titlu de preţ şi să transmită dreptul de proprietate asupra creanţei şi titlurile de creanţă, în două zile de la data plăţii integrale.

În subsidiar, în situaţia în care ar fi respinsă această cerere, reclamanta a solicitat reducerea cuantumului penalităţilor stabilite prin clauza penală, potrivit art. 1541 alin. (1) C. civ., la valoarea sumelor achitate de cesionar până la data de 19 mai 2014, respectiv la suma de 251.900 RON, reprezentând suma plătită în timpul negocierii cesiunii (105.000 RON) şi suma achitată după încheierea contractului (146.900 RON) şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la diminuarea creanţei băncii faţă de debitoarea S.C. C. S.A. cu suma de 1.098.100 RON.

La data de 6 septembrie 2018, reclamanta a formulat o cerere adiţională, potrivit art. 204 C. proc. civ., prin care a completat temeiul de drept susţinut iniţial, invocând dispoziţiile art. 1755, 1756 şi 1757 din C. civ.. A modificat al doilea capăt de cerere, în sensul că a solicitat reducerea cuantumului penalităţilor din clauza penală la valoarea sumelor achitate până la data primei neexecutări a contractului şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate ulterior, în cuantum de 1.098.100 RON.

Ulterior, la data de 17 ianuarie 2019, reclamanta a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile 308/F din data de 30 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia civilă-judecător sindic.

II.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 566 din data de 9 aprilie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., pentru autoritate de lucru judecat.

II.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 134 din data de 6 aprilie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 566 din data de 9 aprilie 2019, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care a anulat-o.

Rejudecând cauza, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a respins cererea apelantei A. S.R.L. privind cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A. SRL

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, după cum urmează:

- în principal, constatând că instanţa de control s-a pronunţat cu depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului şi cu încălcarea, atât a autorităţii de lucru judecat, dar şi a principiului non reformatio in pejus, să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Iaşi sau la o altă instanţă egală în grad, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

- în subsidiar, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., în măsura în care se va aprecia că în cauză nu se impune trimiterea spre rejudecare, să se caseze decizia recurată cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi, constatându-se incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în raport de considerentele sentinţei civile nr. 308/F din data de 30 octombrie 2018, pronunţate în dosarul x/2012 23, să se dispună conform petitului introductiv din cererea de apel;

- obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 din C. proc. civ., în esenţă, recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

- prima instanţă de control judiciar a fost învestită cu un apel ce viza soluţia pronunţată de tribunal asupra fondului, nu şi soluţia pronunţată cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, însă, cu ignorarea limitelor devoluţiunii apelului pe care l-a promovat, instanţa de apel a anulat în tot sentinţa şi a reluat judecata integral, inclusiv cu privire la chestiunea autorităţii de lucru judecat;

- instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi, deopotrivă, regula tantum devolutum quantum apellatum;

- în lipsa promovării căii de atac a apelului împotriva soluţiei pronunţate de către prima instanţă cu privire la autoritatea de lucru de judecat, însăşi această soluţie a dobândit autoritate de lucru judecat, chiar şi faţă de instanţele de control superioare în grad primei instanţe; astfel, este indiferent dacă soluţia este corectă sau nu, întrucât o nouă judecată cu privire la chestiunea deja tranşată nu era permisă, fiind contrară dispoziţiilor art. 430 şi următoarele C. proc. civ.

- atât timp cât prin soluţia primei instanţe au fost admise pretenţiile sale cu privire la autoritatea de lucru judecat, hotărârea instanţei de apel, prin care se resping în tot, ca neîntemeiate, pretenţiile sale, dar se admite apelul, în mod evident se creează o situaţie mai grea apelantei însăşi în propria cale de atac, hotărârea astfel pronunţată fiind nelegală;

- intimata-pârâtă B. S.A. avea posibilitatea de a formula, la rândul său apel, însă a înţeles să nu îşi exercite acest drept procesual, deşi soluţia privind autoritatea de lucru judecat a fost pronunţată în contradictoriu cu această parte; în acest context, situaţia intimatei-pârâte nu se putea îmbunătăţi în defavoarea societăţii apelante, întrucât se opune principiul de drept procesual non reformatio in pejus, reglementat prin art. 481 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, în esenţă, a arătat următoarele:

- decizia atacată a fost pronunţată cu greşita aplicare a regulilor de drept material referitoare la modificarea/încheierea contractelor prevăzute prin C. civ., Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (apreciată ca reprezentând normele de drept substanţial în prezenta cauză), dar şi a regulilor de procedură relative la autoritatea de lucru judecat;

- instanţa de apel a considerat că cesiunea de creanţă şi procedura insolvenţei C. (în mod specific, planul de reorganizare) sunt două raporturi juridice distincte, complet independente; pentru a concluziona astfel, prima instanţă de control judiciar a încălcat efectul pozitiv al sentinţei nr. 308/F/2018, ignorând chestiunile deja tranşate, deşi judecătorul sindic a făcut trimitere expressis verbis la caracterul abuziv al rezilierii (rezoluţiunii), plăţile pe care le-a efectuat, natura acestora şi derularea raporturilor dintre părţile din prezentul dosar - în concret, faţă de argumentele sale referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, la soluţionarea prezentei cauze pe fond, instanţa de apel ar fi trebuit să ia în considerare chestiunile deja tranşate prin hotărârea anterior menţionată, ca un fapt dat, fără a exista posibilitatea să reanalizeze caracterul nelegal al rezilierii (rezoluţiunii);

- cu toate că instanţa de apel a observat în mod corect că reclamanta se raportează la aspectul pozitiv ca expresie a principiului securităţii juridice, în continuare, raţionamentul este fragmentat, întrucât instanţa se întoarce la analiza excepţiei autorităţii de lucru judecat; raportându-se la sentinţa nr. 308/F/2018, curtea de apel a selectat în mod trunchiat cele reţinute de judecătorul sindic, ignorând poziţia de ansamblu exprimată de acesta şi, totodată, concluzionează în mod netemeinic că:

"în condiţiile în care nu s-a soluţionat definitiv o chestiune litigioasă care să fie readusă în discuţie în cauza de faţă, greşit a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat;"

- deşi a constatat că în speţă este vorba despre efectul pozitiv şi nu despre excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel nu a făcut analiza efectului pozitiv ci, a procedat la o analiză exhaustivă a fondului;

- contrar concluziilor instanţei de apel, prin sentinţa nr. 308/F/2018 au fost tranşate definitiv şi irevocabil chestiuni esenţiale pentru soluţionarea fondului prezentei cauze, fiind îndeplinite condiţiile efectului pozitiv;

- atât din punct de vedere al reglementării din C. proc. civ., cât şi doctrinar şi jurisprudenţial, se poate afirma că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi excepţia autorităţii de lucru judecat sunt chestiuni distincte care suportă condiţii de admisibilitate şi generează efecte diferite în plan procesual;

- în mod particular, în prezenta speţă, se poate aprecia ca fiind îndeplinită condiţia identităţii de părţi, iar intimata-pârâtă B. S.A. nu ar putea invoca o eventuală inopozabilitate a sentinţei nr. 308/F/2018;

- în ceea ce priveşte identitatea de chestiune litigioasă, această condiţie este îndeplinită faţă de capetele de cerere prevăzute în actul de sesizare al instanţei în pricina de faţă, astfel cum au fost modificate;

- din ansamblul considerentelor sentinţei nr. 308/F/2018 rezultă că planul de reorganizare şi contractul de cesiune sunt interdependente, având aceeaşi cauză juridică;

- încălcând normele de procedură, instanţa de apel a ignorat efectul pozitiv şi adevărurile exprimate prin sentinţa 308/F/2018, a izolat raporturile dintre părţile prezentului dosar izvorâte din procedura insolvenţei C. şi a procedat la analiza fondului cu aplicarea distorsionată a normelor de drept material;

- contrar opiniei instanţei de apel, intimata-pârâtă şi-a manifestat în mod expres şi neechivoc voinţa, în sensul continuării şi modificării raporturilor contractuale cu recurenta-reclamantă, respectiv a preferat executarea contractului în locul încetării acestuia, prin aceea că a votat planul de reorganizare iniţial care prevedea faptul că plăţile încasate până la acel moment diminuează creanţa C. şi constituie preţ al cesiunii;

- pentru intimata-pârâtă unicul scop al încheierii contractului de cesiune a fost acela de a crea un cadru legal în baza căruia să încaseze creanţa datorată de către C. din surse terţe; astfel, cauza juridică a celor două raporturi se suprapune, legătura de interdependenţă dintre contractul de cesiune şi planul de reorganizare fiind evidentă, astfel cum reiese din lecturarea acestuia din urmă (atât forma iniţială cât şi cea modificată);

- instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea caracterului special al Legii nr. 85/2006;

- prin întregul raţionament care fundamentează soluţia pronunţată, instanţa de apel neagă efectele juridice pe care le produc actele de procedură din cadrul procedurii insolvenţei;

- a reţine că efectele planului de reorganizare nu se răsfrâng şi asupra raporturilor juridice dintre părţile prezentului litigiu reprezintă o încălcare adusă caracterului special al Legii nr. 85/2006;

- acceptând diminuarea creanţei sale cu sumele achitate de recurenta-reclamantă în baza contractului de cesiune, intimata-pârâtă B. S.A. a pierdut calitatea de creditor pentru aceste sume, locul său fiind luat de societatea recurentă-reclamantă, care a fost şi înscris ca atare în planul de reorganizare modificat al C., după cum s-a reţinut şi prin sentinţa nr. 308/F/2018;

- dacă a dobândit calitatea de creditor în procedura insolvenţei pentru sumele achitate în baza contractului de cesiune, atunci devine evident că procedura insolvenţei nu reprezintă un raport juridic abstract, independent de cel generat de contractul de cesiune, ci manifestările de voinţă concretizate în acte de procedură în procedura de insolvenţă produc aceleaşi efecte juridice şi în afara procedurii insolvenţei;

- concluziile primei instanţe referitoare la lipsa unui acord de voinţă nu au niciun fundament juridic şi ignoră regulile referitoare la simetria formelor, atât timp cât modificarea contractului de cesiune este valabilă, chiar în lipsa unui act adiţional scris, iar pe de altă parte, acordul de voinţă al intimatei a fost exprimat neechivoc;

- încasarea integrală a creanţei de către intimata-pârâtă B. S.A. echivalează cu încasarea integrală a preţului cesiunii, ceea ce îndreptăţeşte pe recurenta-reclamantă la transferul titlului de creanţă.

Nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a combătut cele arătate de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, a arătat că a invocat şi înţelege să susţină inadmisibilitatea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Totodată, şi-a exprimat acordul ca recursul, în situaţia în care este admisibil în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 ianuarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 134 din data de 6 aprilie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi a fixat termen de judecată la data de 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, lipsind acordul recurentei în sensul soluţionării recursului în condiţiile art. 493 alin. (6) din C. proc. civ.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ., chestiunea centrală în speţa de faţă - la acest moment procesual - fiind cea a raportului juridic dintre dezlegările jurisdicţionale reflectate în sentinţa civilă nr. 308/F/2018, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă (judecătorul sindic) la data de 30.10.2018, în dosarul nr. x/2012 şi obiectul cererii de chemare în judecată formulate în prezenta cauză.

Înalta Curte constată, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, că acţiunea de faţă este o acţiune în răspundere contractuală sau în executarea de către cedent a obligaţiilor asumate prin contractului de cesiune nr. x/29.04.2014, încheiat între B. S.A., în calitate de cedent, şi recurenta reclamantă, A. S.R.L., în calitate de cesionar.

Contractul de cesiune a avut ca obiect restul de creanţă de 4.652.616,83 RON pe care intimata pârâtă B. S.A. o avea împotriva debitoarei C. S.A., persoană juridică aflată în procedura insolvenţei de la data de 12.09.2012, potrivit sentinţei civile nr. 555F/2012, pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosar nr. x/2012 prin care această procedură a fost declanşată.

În cadrul procedurii de insolvenţă, intimata-pârâtă, creditoare a debitorului supus reorganizării, a depus cererea nr. x/16.10.2012 de admitere a creanţei sale, solicitând înscrierea în tabelul creditorilor cu o creanţă totală de 11.390.103,30 RON, compusă din 10.814.626,39 RON debit principal şi 575.476,91 RON dobânzi şi accesorii; ulterior, această creanţă a fost diminuată (urmare a încasării garanţiei FGCR) la nivelul sumei menţionate în contractul de cesiune, încheiat între recurentă-reclamantă şi intimata-pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 303F/6.09.2016, judecătorul sindic a aprobat planul de reorganizare votat în Adunarea creditorilor debitoarei C. S.A..

Ulterior a avut loc o modificare a planului de reorganizare a debitoarei care a fost aprobată de judecătorul sindic prin sentinţa civilă nr. 128F/13.06.2017, sentinţă confirmată prin decizia civilă nr. 259/21.05.2018 de Curtea de Apel Iaşi.

Dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Vaslui, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 308/F/30.10.2018 (a cărei autoritate de lucru judecat, sub aspectul efectului pozitiv, a fost invocată de către recurenta-reclamantă, în faţa primei instanţe, în cauza de faţă), a avut ca obiect o contestaţie, formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, de către administratorul special al debitoarei C. S.A. împotriva măsurilor luate de consorţiul de administratori judiciari ai debitoarei, anume de a admite cererea de actualizare a creanţei formulată de către B. S.A. şi de întocmire subsecventă a tabelului definitiv de creanţe, solicitându-se anularea măsurii de actualizare a creanţei acestui creditor.

Cererea de chemare în judecată cu care reclamanta a învestit instanţa în prezentul dosar are ca obiect, în principal, solicitarea de obligare a pârâtei cedente B. S.A. să execute obligaţiile care îi revin conform Contractului de cesiune nr. x/29.04.2014, respectiv să se dispună obligarea acesteia să accepte plăţile efectuate de reclamanta cesionară A. S.R.L. în temeiul acestui contract, anume, să reducă preţul cesiunii proporţional cu sumele achitate cu titlu de preţ (inclusiv valoarea creanţei cu sumele achitate de debitoare în perioada de reorganizare) şi să transmită dreptul de proprietate asupra creanţei şi titlurile de creanţă, în termen de maximum 2 zile de la data plătii integrale a preţului cesiunii.

Reclamanta a formulat şi un capăt de cerere subsidiar prin care a solicitat, în temeiul prevederilor art. 1541 alin. (1) din C. civ., reducerea cuantumului penalităţilor stabilite prin clauza penală inserată la art. 6 şi art. 10.11 din contractul de cesiune nr. x/29.04.2014, la valoarea sumelor achitate de cesionar până la data de 19.05.2014, respectiv la suma de 251.900 RON, constând din suma de 105.000 RON, achitată în perioada negocierii cesiunii, şi suma de 146.900 RON, achitată după încheierea contractului de cesiune şi până la scadenţa primei tranşe din programul de plăţi agreat, şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la diminuarea creanţei sale faţă de debitoarea C. S.A., cu suma de 1.098.100 RON.

Ulterior, capătul de cerere subsidiar a fost modificat, în sensul că reclamanta a solicitat reducerea cuantumului penalităţilor din clauza penală, la valoarea sumelor achitate până la data primei neexecutări a contractului şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate ulterior, în cuantum de 1.098.100 RON.

Înalta Curte constată că ambele instanţe de fond au avut în vedere împrejurarea că prin prin sentinţa civilă nr. 308F/30.10.2018, pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosarul x/2012, a fost admisă contestaţia formulată de D., în calitate de administrator special al debitoarei C. S.A., împotriva măsurii adoptate de consorţiul de administratori judiciari E. şi F., de reactualizare a creanţelor B. S.A. şi G. S.A..

Totodată, s-a dispus anularea măsurii de reactualizare pentru perioada 13.06.2016 - 14.07.2017.

Judecătorul sindic a reţinut că în planul de reorganizare iniţial, s-a ţinut cont de plăţile efectuate în contul creditorilor până la data de 31.03.2016 (către B. şi G.). În continuare, instanţa s-a raportat la situaţia creanţelor în luna mai 2017, inclusiv cât achitase reclamanta către cedent şi cât i-a mai rămas de plătit. Creditorii menţionaţi, ulterior adjudecării activelor debitoarei, au solicitat reactualizarea creanţelor lor cuprinse în programul de plăţi şi cu accesoriile aferente, pentru perioada dintre data confirmării planului şi momentul vânzării, motiv pentru care s-a întocmit un nou tabel definitiv al creanţelor.

În cauza respectivă, pârâta B. S.A. a solicitat ca la determinarea cuantumului actual al creanţelor să nu se ia în considerare sumele achitate de reclamanta cesionară în contul datoriei C. S.A., aspect care a fost apreciat de instanţă ca o încălcare a planului de reorganizare care este obligatoriu şi opozabil creditorilor.

Instanţa anterioară, în aceeaşi sentinţă nr. 308F/30.10.2018, a constatat că prin planul iniţial şi prin cel modificat, părţile au convenit expres ca diminuarea creanţelor să fie făcută şi prin plăţile efectuate de reclamantă în baza contractelor de cesiune, iar la întocmirea graficului de plăţi s-a ţinut cont de acest aspect. S-a constatat - astfel - că părţile au agreat să nu activeze pactul comisoriu în timpul derulării planului de reorganizare, optând pentru executarea contractului de cesiune, chiar în condiţiile în care cesionarul nu respectase graficul de plată a ratelor. Totodată, s-a apreciat că pârâta B. S.A. a procedat la rezilierea unilaterală a contractului de cesiune, măsură considerată de instanţă drept abuzivă, motiv pentru care s-a apreciat că aceasta nu este îndreptăţită să reţină cu titlu de daune interese sumele deja achitate de către cesionar.

Sentinţa civilă nr. 308F/30.10.2018 a Tribunalului Vaslui a rămas definitivă prin respingerea recursului, potrivit deciziei civile nr. 168/25.02.2019 a Curţii de Apel Iaşi.

În soluţionarea cauzei, prima instanţă, învestită cu cererea de chemare în judecată în dosarul de faţă a reţinut că instanţa anterioară a apreciat cu privire la situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii şi în acest dosar, întrucât în cauza pendinte se invocă aceeaşi situaţie de fapt şi de drept susţinută ca apărare în cadrul dosarului x/2012, înregistrat pe rolul Tribunalului Vaslui, care deja a fost dezlegată în considerentele sentinţei civile 308/F/30.10.2018, în sensul celor anterior citate; s-a concluzionat că aspectele invocate de reclamantă cu privire la modalitatea de executare a contractului de cesiune de creanţă, plăţile efectuate şi activarea clauzei penale de către pârâtă, au făcut obiectul analizei instanţei anterioare.

Aşa fiind, prima instanţă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea pentru autoritate de lucru judecat.

Reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentinţe, iar instanţa de apel a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi, evocând fondul, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Curtea de apel, în dezacord cu prima instanţă, a apreciat că în speţa de faţă nu este îndeplinită cerinţa triplei identităţi - de părţi, de obiect şi cauză - potrivit celor prevăzute de art. 431 din C. proc. civ., astfel încât, tribunalul în mod greşit a admis excepţia autorităţii de lucru judecat.

După enunţarea şi explicitarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat care, în esenţă, presupune că ceea ce s-a dezlegat anterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate fi contrazis într-un litigiu ulterior, cu toate acestea, s-a raportat la lipsa de identitate între părţile, obiectul şi cauza celor două cereri de chemare în judecată (analiză proprie efectului negativ al lucrului judecat), reiterând concluzia în baza căreia a infirmat sentinţa tribunalului, anume că, în speţa de faţă, nu operează excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 308/F/2018 a Tribunalului Vaslui.

S-a enunţat obiectul diferit al celor două dosare şi, în plus, împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 308F/30.10.2018 a Tribunalului Vaslui s-a constatat că instanţa nu a fost învestită cu analiza drepturilor şi obligaţiilor părţilor decurgând din contractul de cesiune, modul de interpretare a contractului şi de aplicare fiind invocate pe cale de apărare, în strânsă legătură cu conţinutul planului de reorganizare.

S-a mai constatat că prin hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat s-a invocat, judecătorul sindic a reţinut că atât în planul de reorganizare iniţial, cât şi în cel modificat, părţile au convenit în mod expres ca diminuarea creanţelor acestor creditori (B. S.A. şi G. SA) să fie făcută şi prin plăţile efectuate de A. S.R.L. în baza contractelor de cesiune încheiate cu cei doi creditori şi că, la întocmirea graficului de plăţi, s-a ţinut cont de sumele achitate ca preţ al cesiunii până la acel moment.

În aceste condiţii, curtea de apel a apreciat că această constatare a judecătorului-sindic din dosarul cu nr. x/2012 nu relevă faptul că instanţa anterioară a statuat asupra unei situaţii ce formează obiectul cauzei de faţă, ceea ce s-a reţinut şi în decizia din recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 308F/2018, anume:

"această chestiune a drepturilor şi obligaţiilor părţilor decurgând din contractele de cesiune nu face obiectul prezentei contestaţii, judecătorul sindic nefiind învestit de sine stătător cu acest capăt de cerere".

Pe baza acestor constatări, instanţa de apel a concluzionat că în dosarul anterior nu s-a soluţionat definitiv o chestiune litigioasă care să fie readusă în discuţie în cauza pendinte, motiv pentru care s-a apreciat că tribunalul în mod greşit a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, admiţându-se apelul, cu consecinţa anulării sentinţei şi reţinerii cauzei pentru evocarea fondului în apel; pe fond, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.

În dezlegarea pe fond a pretenţiei deduse judecăţii, instanţa de apel a reţinut că efectele contractului de cesiune încheiat între A. S.R.L. şi creditoarea B. S.A. sunt independente de cele ale planului de reorganizare vizând-o pe debitoarea C. S.A. şi nu se poate constata că doar prin votarea planului de reorganizare în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei C. S.A., pârâta ar fi consimţit la "transformarea cesiunii de creanţă". Mai mult, în lipsa unei manifestări de voinţă exprese din partea creditoarei B. S.A., nu se poate reţine că aceasta ar fi renunţat la dreptul de a uza de pactul comisoriu convenit cu cesionara A. S.A..

Referitor la capătul de cerere principal, privind obligarea pârâtei la executarea obligaţiilor pe care şi le-a asumat conform contractului de cesiune nr. x/29.04.2014, curtea de apel a constatat că - din perspectiva prevederilor art. 6.2 şi art. 10.11 din contractul de cesiune, coroborate cu art. 1270 alin. (1), art. 1550 alin. (2) şi art. 1553 alin. (1) C. civ. - raportat la acordul de voinţă al părţilor contractului menţionat -, cedenta a dat eficienţă pactului comisoriu stipulat în contract, manifestându-şi intenţia neechivocă în sensul desfiinţării contractului de cesiune de creanţă şi reţinerii sumelor încasate cu titlu de daune interese (a se vedea notificarea nr. x din 19 iunie 2017).

Instanţa de apel a reţinut că în temeiul acordului de voinţă al părţilor, pârâta a procedat, pe de o parte, la valorificarea clauzei contractuale referitoare la pactul comisoriu, în mod clar şi neechivoc, începând cu luna iunie 2017 şi, pe de altă parte, a reţinut cu titlu de clauză penală, în acord cu prevederile convenite la art. 6.2 din contract, sumele pe care reclamanta A. S.R.L. le-a achitat în contul ratelor din preţ până la momentul rezoluţiunii convenţiei.

S-a mai constatat că pârâta a notificat-o pe reclamantă în privinţa activării clauzei rezolutorii şi şi-a adaptat conduita ulterioară acestei manifestări de voinţă.

Prin urmare, în esenţă, s-a apreciat că nu există fundament pentru a se da curs cererii reclamantei de a obliga pe pârâta B. S.A. să accepte plăţile efectuate în executarea contractului de cesiune de A. S.R.L., să reducă preţul cesiunii proporţional cu sumele achitate cu titlu de preţ şi să transmită dreptul de proprietate asupra creanţei şi titlurile de creanţă, conform petitului de la pct. 1 din cererea de chemare în judecată; nici cererea subsidiară nu a fost primită, pentru argumentele ce se regăsesc în considerentele deciziei recurate.

Recurenta-reclamantă, pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţine că instanţa de apel s-a pronunţat cu depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a părţii din sentinţă neatacată prin apelul pe care l-a declarat, precum şi cu nesocotirea principiului non reformatio in pejus.

S-a arătat că prima instanţă de control judiciar a fost învestită cu un apel ce viza "soluţia pronunţată de tribunal asupra fondului", nu şi soluţia pronunţată cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, însă, cu ignorarea limitelor devoluţiunii apelului pe care l-a promovat, instanţa de apel a anulat în tot sentinţa şi a reluat judecata integral, inclusiv cu privire la chestiunea autorităţii de lucru judecat.

Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de tribunal, potrivit dispozitivului, a valorificat exclusiv excepţia autorităţii de lucru judecat, în sensul celor reglementate de art. 431 alin. (1) şi art. 432 din C. proc. civ., excepţie care a fost admisă, iar cererea de chemare în judecată a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat, deşi, din cuprinsul considerenteloră rezultă că prima instanţă a avut în vedere efectul pozitiv al lucrului anterior judecat, anume. prin sentinţa civilă nr. 308F/30.10.2018 a Tribunalului Vaslui.

În aceste condiţii, deşi recurenta susţine că apelul pe care l-a promovat nu viza şi soluţia cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că o atare soluţie nu se regăseşte în dispozitivul sentinţei date de prima instanţă.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. "calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii" ceea ce constituie regula în materia exercitării căilor de atac, în timp ce dispoziţiile art. 461 alin. (2) din acelaşi cod, permit exercitarea căii de atac numai împotriva considerentelor (excepţia).

Însă, formularea căii de atac împotriva dispozitivului hotărârii (a unora sau a tuturor dispoziţiilor din cuprinsul lui) implică în mod necesar şi atacarea considerentelor decisive pe care acesta se întemeiază şi care constituie fundamentul dispoziţiei sau a dispoziţiilor atacate din dispozitiv; adiacent, partea care promovează calea de atac împotriva dispozitivului, dacă este cazul, poate susţine critici şi împotriva altor considerente (decizorii ori chiar indiferente şi care nu se regăsesc reflectate în dispozitiv), potrivit interesului său procesual.

Având în vedere că, în speţa de faţă, reclamanta avea interesul procesual al analizării şi aplicării în cauză a dezlegărilor jurisdicţionale din cuprinsul considerentelor sentinţei civile nr. 308F/2018 a Tribunalului Vaslui, din perspectiva efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, şi cum efectul pozitiv al lucrului judecat nu a fost (şi nici nu putea fi) menţionat în dispozitivul sentinţei apelate, rezultă că, apelul promovat de aceasta împotriva dispozitivului sentinţei a vizat, în mod implicit, şi considerentele redate de prima instanţă cu valoarea unor considerente decisive în susţinerea soluţiei pronunţate, chiar dacă aceste considerente se aflau într-o vădită contradicţie cu soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Astfel, prin considerente, s-a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în timp ce soluţia a fost pronunţată în considerarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, aşadar, a efectului negativ al lucrului judecat, cererea de chemare în judecată fiind soluţionată pe calea acestei excepţii procesuale, iar nu pe fond, astfel cum eronat susţine recurenta prin motivele de recurs.

În aceste condiţii, Înalta Curte nu va reţine susţinerea recurentei că a intrat sub autoritate de lucru judecat dezlegarea dată de prima instanţă cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat, dispoziţiile procedurale (art. 461 alin. (1) şi (2) nepermiţând exercitarea căii de atac doar împotriva dispozitivului nu şi a considerentelor decisive care îşi propun să îl susţină, chiar atunci când acestea sunt în contradicţie.

Consecinţa acestei constatări este aceea că instanţa de apel a respectat principiul disponibilităţii şi limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, conform regulii tantum devolum quantum apellatum, înscrise la art. 477 din C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a încălcat nici regula prevăzută de art. 481 din C. proc. civ. referitoare la neînrăutăţirea situaţiei apelantului în propria cale de atac, evaluare care presupune raportarea la premisa soluţiilor, astfel cum ele au fost pronunţate de instanţele de fond.

Deşi acest aspect rămâne unul de importanţă doar teoretică, având în vedere că decizia dată în apel urmează a fi casată pentru încălcarea art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum se va arăta, Înalta Curte apreciază că respingerea în apel unei cereri de chemare în judecată pe fond (conform deciziei) nu antrenează o înrăutăţire a situaţiei apelantului în ipoteza în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă pe cale de excepţie de prima instanţă, întrucât beneficiul procesual al apelantului, obţinut prin soluţionarea căii de atac, constă în respingerea excepţiei reţinute prin hotărârea apelată (deci, schimbarea soluţiei date excepţiei de prima instanţă) şi trecerea, în apel, la etapa evocării fondului.

Revenind la soluţia pronunţată de instanţa de apel, Înalta Curte constată că în mod corect recurenta susţine că deşi a evocat corect semnificaţia juridică a efectului pozitiv al lucrului judecat şi a reţinut că prin invocarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 308F/30.10.2018 a Tribunalului Vaslui reclamanta a avut în vedere tocmai efectul pozitiv al lucrului judecat, analiza efectivă în cauză realizată de curtea de apel relevă valorizarea efectului negativ al lucrului judecat, instanţa anterioară concluzionând că nu s-a soluţionat definitiv în litigiul anterior o chestiune litigioasă care să fie readusă în discuţie în cauza de faţă, astfel că, a apreciat că în mod greşit s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat, important efect al hotărârii judecătoreşti, cunoaşte două manifestări procesuale, efectul negativ al lucrului judecat, potrivit art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. şi efectul pozitiv al lucrului judecat, conform celor prevăzute de art. 431 alin. (2) din acelaşi cod.

Efectul negativ al lucrului judecat, care are ca premisă existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între două cereri de chemare în judecată consecutive, poate fi valorificat prin invocarea excepţiei procesuale de procedură, absolute şi peremptorii, în condiţiile art. 432 din C. proc. civ., iar caracterul întemeiat al acesteia conduce la respingerea celei de-a doua cereri de chemare în judecată pe calea acestei excepţii, fără posibilitatea de a se reedita aceeaşi judecată.

Efectul pozitiv al lucrului judecat este înscris în dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., astfel: "(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

În această manifestare a autorităţii de lucru judecat este necesară identitatea de părţi şi, în plus, condiţia ca în cel de-al doilea litigiul să fie supuse dezbaterii chestiuni litigioase care au fost au fost analizate şi dezlegate în litigiul anterior (sau între cele două litigii să existe o legătură de materie litigioasă). Dezlegările jurisdicţionale anterioare constituie premise deja demonstrate în cauza ulterioară, ce nu mai pot fi evaluate în mod nemijlocit şi, cu atât mai mult, nu pot fi contrazise de instanţa ulterioară, având în vedere că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul judiciar.

Drept urmare, reţinerea aspectului pozitiv al lucrului judecat are ca efect valorificarea hotărârii judecătoreşti definitive anterioare, a dezlegărilor jurisdicţionale pe care aceasta le conţine, cu incidenţă şi în pricina din urmă, cu valenţa unui mijloc de probă, în ansamblul probelor cauzei ulterioare, dezlegări pe care instanţa este ţinută a le respecta şi a nu le contrazice, fără să poată face o analiză proprie a aceloraşi chestiuni deja tranşate între aceleaşi părţi, urmând ca instanţa să dea o dezlegare pretenţiilor deduse judecăţii în faţa sa, prin aplicarea regulilor de drept incidente.

În acest context, Înalta Curte reţine că reclamanta a intenţionat să se prevaleze de efectul pozitiv al lucrului judecat ataşat sentinţei civile nr. 308F/30.10.2018 a Tribunalului Vaslui (definitivă prin respingerea recursului, potrivit deciziei civile nr. 168/25.02.2019 a Curţii de Apel Iaşi), indicând în mod explicit chestiunile pe care le considera incidente la nivelul premiselor de analiză şi în cauza de faţă.

Astfel cum deja s-a arătat, recurenta a indicat că în faţa judecătorului sindic intimata-pârâtă B. S.A. solicitat ca la determinarea cuantumului actual al creanţelor să nu se ia în considerare sumele achitate de reclamanta cesionară în contul datoriei C. S.A., aspect care a fost apreciat de instanţă ca o încălcare a planului de reorganizare care este obligatoriu şi opozabil creditorilor.

Instanţa anterioară, în aceeaşi sentinţă nr. 308F/30.10.2018, a constatat că în planul iniţial şi în cel modificat, părţile au convenit expres ca diminuarea creanţelor să fie făcută şi prin plăţile efectuate de reclamantă în baza contractelor de cesiune, iar la întocmirea graficului de plăţi s-a ţinut cont de acest aspect. S-a constatat - astfel - că părţile au agreat să nu activeze pactul comisoriu în timpul derulării planului de reorganizare, optând pentru executarea contractului de cesiune, chiar în condiţiile în care cesionarul nu respectase graficul de plată a ratelor. S-a mai reţinut şi că pârâta B. S.A. a procedat la rezilierea unilaterală a contractului de cesiune, măsură considerată drept abuzivă, motiv pentru care s-a apreciat că aceasta nu este îndreptăţită să reţină cu titlu de daune interese sumele deja achitate de către cesionar.

Or, în condiţiile în care, în cauza de faţă, reclamanta a învestit instanţa prin capătul de cerere principal cu o acţiune în executarea obligaţiilor contractuale de către pârâta cedentă B. S.A., în timp ce aceasta, în apărare, a invocat în cauză rezilierea unilaterală a contractului de cesiune încheiat cu recurenta-reclamantă, iar instanţa de apel, între altele, a dat eficienţă acestei apărări a pârâtei, considerând că reclamanta nu are temei a pretinde executarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, întrucât a operat pactul comisoriu stipulat în contract, urmare a notificării pe care pârâta i-a adresat-o la data de 19.06.2017, în mod evident, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat regula de procedură de la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât nu numai că a reapreciat nemijlocit asupra chestiunilor deja analizate şi tranşate de judecătorul sindic în sentinţa invocată, ci, mai mult decât atât, a ajuns la o dezlegare opusă asupra acestor chestiuni deja intrate sub autoritate de lucru judecat.

Pe de altă parte, curtea de apel a stabilit, contrar celor reţinute prin sentinţa civilă nr. 308F/2018, că efectele contractului de cesiune încheiat între A. S.R.L. şi creditoarea B. S.A. sunt independente de cele ale planului de reorganizare vizând pe debitoarea C. S.A. şi nu se poate reţine că doar prin votarea planului de reorganizare în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei C. S.A. pârâta ar fi consimţit la "transformarea cesiunii de creanţă".

Tot la concluzii diametral opuse, cu încălcarea art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel a dezlegat şi capătul de cerere subsidiar, întrucât judecătorul sindic deja apreciase că pârâta B. S.A. nu este îndreptăţită să reţină cu titlu de daune interese sumele deja achitate de către cesionar (recurenta-reclamantă), în timp ce instanţa de apel, a considerat că reclamanta cesionară, culpabilă pentru neexecutare, nu este îndreptăţită să solicite reducerea cuantumului penalităţilor în temeiul art. 1541 alin. (1) din C. civ., apreciind că nici cerinţa de la art. 1541 alin. (2) privind cuantumul penalităţii astfel reduse nu este îndeplinită, în condiţiile în care, suma reţinută de intimata creditoare este mult inferioară preţului contractului.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7, însă reţine a fi întrunite cerinţele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. totodată, se apreciază că nu este necesară evaluarea criticilor dezvoltate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8, întrucât instanţa de apel nu a dat o dezlegare pe fond pretenţiilor deduse judecăţii pornind de la premisele corecte de analiză, cu respectarea art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât, din acest punct de vedere, nu poate fi realizat controlul judiciar în recurs.

În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 corob. cu art. 496 alin. (2) şi rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamantă, iar decizia recurată va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în această etapă procesuală urmează a fi avută în vedere de instanţa de apel cu ocazia rejudecării, moment la care va fi cunoscută partea care a câştigat procesul, conform criteriului prevăzut de art. 453 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 134 din 6 aprilie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.