Judicial recognition of property rights over unauthorized construction extensions via accession and transfer of demolition obligations to subsequent owners

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 06.11.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 577 alin. (1), art. 582, art. 589 şi art. 2502 alin. (2) C. civ., să se constate că, prin efectul accesiunii imobiliare, a dobândit un drept de proprietate asupra lucrărilor adăugate la imobilul identificat cu nr. cadastral nou x, pentru care nu exista acte de proprietate.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arată că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/24.01.2012, a achiziţionat de la pârâţii B. şi C. un imobil compus din teren în suprafaţa totala de 273,87 mp, precum şi construcţie corp C1-locuinţă, cu regim de înălţime S+P+2E, cu o suprafaţă construită la sol de 232,79 mp şi suprafaţa construita desfăşurată de 725 mp, compusă din subsol, având doua pivniţe şi un beci, parter având şapte camere şi dependinţe, etaj I având şapte camere şi dependinţe, şi etajul II având şapte camere şi dependinţe, precum şi trei balcoane, construcţie identificata cu număr cadastral x C1. După încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi intrarea efectivă în posesie, a constat că imobilul construcţie C1 avea peste regimul de înălţime S+P+2 E, fiind edificate alte doua etaje, deşi din contractul de vânzare-cumpărare nu reieşea acest aspect.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa:

Prin sentinţa nr. 3454 din 18.12.2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa:

Prin decizia nr. 121C din 23.10.2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei tribunalului.

4. Cererea de recurs:

Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel, reclamantul A. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casare deciziei recurate şi, în rejudecare, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că, prin efectul accesiunii imobiliare, a dobândit un drept de proprietate asupra lucrărilor adăugate la imobilul identificat cu nr. cadastral nou x înscris în CF nr. x a Municipiului Constanţa, pentru care nu există acte de proprietate.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul-reclamant a susţinut, în esentă, următoarele:

- instanţa de apel a respins calea de atac, fără a analiza sentinţa tribunalului prin prisma motivelor invocate, respectiv fără a consemna o motivare în sprijinul raţionamentului juridic al instanţei de fond, încălcând regulile de procedura care guvernează calea de atac a apelului şi, mai mult, a pronunţat o hotărâre nemotivată sub acest aspect, ceea ce face imposibilă analiza în cadrul recursului, a legalităţii soluţiei;

- instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de respingere a apelului exclusiv pe motivele de respingere a cererii de chemare în judecată, fără a analiza dacă motivele oferite de instanţa de fond sunt temeinice si legale, încălcând dispoziţiile procedurale prevăzute de art. 480 C. proc. civ., precum şi prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod;

- instanţa de apel s-a limitat practic la a verifica dacă există o autorizaţie de construire pentru partea din imobil reprezntată de etajele 3 şi 4, dezvoltând argumente pronind de la acest aspect prin prisma Deciziei nr. 13/2019 pronunţate de ICCJ în recurs în interesul legii, fără a avea în vedere că decizia în discuţie reglementează o altă situaţie decât cea supusă judecăţii;

- prin decizia recurată, instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1673 C. civ., cu privire la dobândirea acţiunilor şi drepturilor accesorii de către cumparator, odată cu imobilul;

- în mod greşit a reţinut instanţa de apel că bunul s-a transmis integral în patrimonial cumparatorului cu sarcina de a demola construcţiile ilegale, aceasă obligaţie personală stabilită printr-un proces-verbal de contravenţie, nefiindu-i adusă la cunoştinţă de vânzător şi nici în contract nu a fost prevăzută în mod expres;

- argumentele juridice întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 50/1991 sunt nelegale, instanţa încălcând normele de drept incidente în cauză;

- reclamantul nu este un constructor de rea credinţă, ci un terţ dobânditor de bună credinţă care depune toate diligenţele necesare pentru protejarea drepturilor şi intereselor sale legale şi, prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 13 din 8 aprilie 2019 a ICCJ, privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti vizând interpretarea dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul dacă acestea constituie sau nu un impediment legal la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei prin efectul accesiunii imobiliare artificiale.

5. Procedura derulată în recurs:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Prin încheierea din 9 februarie 2021, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

În cee ace priveşte crirticile recurentului-reclamant încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., din perspectiva viciilor constând în nemotivarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru urmatoarele considerente:

Motivarea hotărârii judecătoreşti este supusă atât exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât şi principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, ca atare, trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, fiind de esenţa hotărârii, înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar.

Înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, motivarea nu poate, însă, avea semnificaţia unui răspuns complet la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

În cauză, ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel era ţinută a verifica, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor apelantului şi al apărărilor părţilor şi o "ascultare" reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel, având a răspunde motivelor de apel formulate de reclamant, a aratat argumentele pentru care a apreciat că sentinţa apelată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ., din perspectiva prevederilor legale invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi prin motivele de apel, astfel că instanţa de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Astfel, instanţa de apel, a reţinut, ca şi tribunalul, în raport de probele administrate în cauză şi având în vedere şi declaraţiile părţilor, că prin contractul de vânzare cumpărarea autentificat sub nr. x/24.01.2012 la B.N.P. D. şi E., reclamantul A. a cumpărat de la pârâţii B. şi C. imobilul situat în Constanţa, bd. x, jud. Constanţa, compus din teren în suprafaţă totală de 273,87 mp. din actele de proprietate (273 mp. din măsurătorile cadastrale) şi construcţie Corp C1 - locuinţă, cu regim de S+P+2E, identificat cu număr cadastral nou x.

S-a reţinut că din extrasul pentru informare CF nr. x Constanţa, reiese că imobilul descris ca fiind alcătuit din teren şi construcţie în suprafaţă de 725 mp S+P+2E, avea înscris un antecontract de vânzare-cumpărare de bun viitor autentificat sub nr. x/12.08.2010 la B.N.P. E. prin care pârâţii C. şi B. i-au promis lui A., vânzarea etajului 4, notat în cartea funciară a imobilului prin încheierea nr. 50446/2010.

Instanţa de apel a mai reţinut că prin procesul-verbal nr. x/01.07.2010, numita C. a fost sancţionată cu amenda de 9.000 RON pentru că a executat lucrări de construcţie la imobil fără a deţine autorizaţie de construire şi că, pe lângă sancţiunea contravenţională s-a dispus oprirea lucrărilor de construcţie şi obţinerea autorizaţiei de construire pentru lucrările nelegal realizate în termen de 60 de zile sau în caz contrar, desfiinţarea lucrărilor şi aducerea imobilului la starea iniţială în termen de 15 zile de la expirarea termenului acordat pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie, însă contravenienta nu s-a conformat niciuneia dintre obligaţiile stabilite ci, dimpotrivă, la 10.09.2010 s-a constatat, din nou, continuarea lucrărilor la etajul 4.

S-a constatat că imobilul a fost identificat printr-o expertiză topografică din ale cărei concluzii rezultă că la adresa din bulevardul x nr. 11 Constanţa, construcţia C1 (cu 6 nivele, parter şi 4 etaje) are o suprafaţă construită totală de 1.598 mp, astfel: S-230 mp, P-230 mp, etaj 1-253 mp, etaj 2-292 mp, etaj 3-292 mp şi etaj 4-292 mp, expertul constatând că deşi în anul 2007 când s-a realizat înscrierea, imobilul avea o structură de S+P+2E, la data vânzării către reclamant, aceasta avea structura de S+P+4 E şi suplimentar, o terasă, edificate din materiale durabile, nivelurile superioare fiind realizate fără a deţine aprobări legale.

Instanţa de apel a reţinut că, în temeiul art. 1673 C. civ., vânzătorul a transmis reclamantului, odată cu dreptul de proprietate asupra bunului vândut, şi toate drepturile şi acţiunile accesorii ce le aparţineau, iar din conţinutul explicit al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2012,rezultă că nu s-au transmis convenţional reclamantului nici un fel de acţiuni legate de etajul 3 şi etajul 4 ale construcţiei C1.

De altfel, s-a reţinut că înstrăinătorii nu aveau un drept de proprietate asupra etajului 3 şi 4 în legătură cu care aveau deja impusă prin procesul-verbal nr. x/01.07.2020 obligaţia de desfiinţare a lucrărilor şi aducerea la starea iniţială.

S-a mai reţinut că, din perspectiva prevederilor Legii nr. 50/1991, o autorizaţie de construcţie şi documentaţia care a stat la baze eliberării ei este suficientă doar pentru a constatarea dreptului titularului ei de a edifica şi amplasa construcţia, iar în lipsa autorizaţiei de construcţie, a procesului-verbal de recepţie a lucrărilor la finalizarea acestora, obligatorie pentru toate tipurile de construcţii autorizate, nu se poate considera că, pentru construcţiile realizate prin supraetajarea cu etajele 3 şi 4, proprietarul construcţiei iniţiale a devenit şi proprietarul acestora.

Instanţa de apel a argumentat că aceasta este şi dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 13/2019 prin care s-a stabilit că lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Drept urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a verificat atât situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond, cât şi modul de aplicare a normelor juridice la împrejurările de fapt reţinute, realizând propria reapreciere a probatoriului dosarului şi examinarea concretă şi efectivă a apărărilor şi criticilor din apel, astfel că se vădesc a fi nefondate criticile recurentului referitoare la nemotivarea hotărârii recurate.

În plus, instanţa de recurs apreciază că faptul de a nu fi de acord cu motivarea unei hotărâri judecătoreşti, pronunţate în baza şi în urma unei proceduri echitabile, nu echivalează cu o critică de nelegalitate care să determine reformarea hotărârii supuse controlului de legalitate, ci este poziţionarea subiectivă a unei părţi, în raport cu o hotărâre care o nemulţumeşte, întrucât a pierdut procesul.

Referitor la motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că şi acesta este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel în adoptarea soluţiei pronunţate nu s-a limitat doar la verificarea existenţei autorizaţiei de construcţie pentru lucrările adăugate imobilului din perspectiva Deciziei nr. 13/2019 pronunţată de ICCJ în recurs în interesul legii, ci s-a raportat atât la temeiurile de drept indicate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, cât şi la probatoriul administrat.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că pârâţii vânzători nu aveau un drept de proprietate asupra etajelor 3 şi 4 în legătură cu care aveau deja impusă prin procesul-verbal nr. x/01.07.2020 obligaţia de desfiinţare a lucrărilor şi aducerea la starea iniţială, întrucât constructorul C. nu a avut autorizaţia de construcţie, iar în lipsa autorizaţiei de construcţie, a procesului-verbal de recepţie a lucrărilor la finalizarea acestora (ceea ce înseamnă realizarea tuturor elementelor prevăzute în autorizaţie şi efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor - art. 37 din Legea nr. 50/1991), obligatorie pentru toate tipurile de construcţii autorizate, nu se poate considera că, pentru construcţiile realizate prin supraetajarea cu etajele 3 şi 4, proprietarul construcţiei iniţiale a devenit şi proprietarul acestora.

Instanţa de apel a argumentat că aceasta este şi dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 13/2019.

Astfel, prin Decizia nr. 13/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, în interpretarea şi aplicarea art. 492 din C. civ. vechi, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, constituie impediment pentru recunoaşterea, pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii."

Conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, printr-o decizie pronunţată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe şi opozabilă erga omnes de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial. Decizia este aplicabilă, de la momentul menţionat, atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.

Or, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată introduse de reclamant, instanţa de recurs consideră, în acord cu instanţa de apel, şi în considerarea dispoziţiilor legale enunţate, că această cerere se înscrie în sfera interpretării obligatorii ce se impune prin prisma deciziei pronunţate în recursul în interesul legii.

Astfel, în interpretarea acestei decizii, în mod legal, a reţinut instanţa de apel că în lipsa autorizaţiei de construcţie, a procesului-verbal de recepţie a lucrărilor la finalizarea acestora (ceea ce înseamnă realizarea tuturor elementelor prevăzute în autorizaţie şi efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor - art. 37 din Legea nr. 50/1991), obligatorie pentru toate tipurile de construcţii autorizate, nu se poate considera că, pentru construcţiile realizate prin supraetajarea cu etajele 3 şi 4, proprietarul construcţiei iniţiale a devenit şi proprietarul acestora.

În acest context, s-a reţinut că aşa cum pârâţii B. şi C. nu puteau invoca accesiunea pentru dovedirea proprietăţii asupra construcţiei edificate pe terenul proprietatea lor cu încălcarea legislaţiei privind disciplina în construcţii, nici reclamantul nu poate invoca această accesiune, fiind succesor cu titlu particular ce a dobândit terenul şi construcţia nelegal extinsă.

În consecinţă, instanţa de apel, identificând corect ipoteza de aplicare a Deciziei nr. 13 din 03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, a făcut o aplicare particulară, la speţa dedusă judecăţii, a acestei decizii.

În înlăturarea criticii, potrivit căreia instanţa de apel ar fi aplicat greşit această decizie, dar şi dispoziţiile de drept material ale Legii nr. 50/1991 şi cele care reglementează dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune, instanţa de recurs consideră că obligativitatea autorizaţiei de construire, drept cerinţă pentru intabulare, rezultă, fără dubiu, din prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, care impun existenţa certificatului de atestare eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizaţiei de construire, care să confirme că edificarea construcţiilor s-a efectuat conform autorizaţiei de construire şi existenţa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, ambele acte presupunând, în mod logic, preexistenţa autorizaţiei de construire.

Potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, "Lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor (...)". Câtă vreme, potrivit art. 37 alin. (5), construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia nu se considera finalizate, în cazul acestora, nu se poate elibera de către autoritatea competentă procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, ceea ce conduce la imposibilitatea intabulării.

În consecinţă, în lipsa autorizaţiei de construire, dreptul de proprietate asupra construcţiei nu ar putea fi recunoscut de autorităţile administrative, în sensul că titularul nu ar putea să solicite înscrierea construcţiei în evidenţele fiscale şi de publicitate imobiliară, neavând, în consecinţă, nici posibilitatea de a dispune de acest drept, concluzia care se impune fiind aceea că, prin cererea de constatare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra construcţiei, titularul tinde să înlăture impedimentul legal al constatării dreptului pe cale administrativă şi să înfrângă legitimitatea refuzului autorităţilor de a elibera, printr-o hotărâre judecătorească ce beneficiază de efectele prevăzute de C. proc. civ., cu consecinţa eludării dispoziţiilor legale imperative care impun obligaţia de a obţine autorizaţia de construire.

În concluzie, având în vedere că în cauză, pârâţii nu puteau invoca accesiunea pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra etajelor trei şi patru din imobilul edificate fără autorizaţie de construcţie, nici reclamantul nu poate solicita în instanţă obţinerea dreptului de proprietate asupra celor două etaje prin accesiune, având aceleaşi drepturi ca autorii săi.

Nu poate fi primită nici critica recurentului reclamant, în sensul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1673 C. civ., reţinând că odată cu bunul imobil cumpărătorului i se transferă şi obligaţia de demolare sau de intrarea în legalitate, arătând că aceste obligaţii sunt personale şi aparţin vânzatorului.

Înalta Curte reţine că obligaţia desfiinţării construcţiei realizate nelegal este una sui generis, similară celei scriptae in rem, care se transmite odată cu dreptul de proprietate asupra imobilului. Nu răspunderea contravenţională este cea care se transmite noului proprietar, care este si rămâne una personală, ci obligaţia de desfiinţare a construcţiei ridicate fără autorizaţie.

Obligaţia de obţinere a autorizaţiei de construire are natura juridică a unei limitări legale a dreptului de proprietate privată, pe care îl grevează indiferent de titular (şi de numărul transmisiunilor), fiind astfel opozabilă oricăruia dintre proprietarii fondului. Obligaţia de readucere a fondului în limitele legal recunoscute, ca urmare a ridicării unei construcţii fără autorizaţie (de construire) prealabilă, nu poate fi, la rândul ei, decât opozabilă proprietarului fondului, oricare ar fi acesta. Altminteri, ar fi suficient ca cel care a edificat fără autorizaţie de construire să înstrăineze bunul pentru a asigura supravieţuirea fizică, dar şi juridică (prin prezervarea dreptului de proprietate) a lucrării, iar limitarea legală a dreptului de proprietate menită să asigure dezideratul unei urbanizări eficiente ar fi una pur iluzorie.

De asemenea, este de reţinut că art. 32 din Legea nr. 50/1991 subordonează admiterea demersului - ce tinde la desfiinţarea lucrării - neconformării celui care a edificat fără autorizaţie măsurilor stabilite prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, fără a-l identifica în mod necesar pe acesta ca fiind persoana care se legitimează procesual pasiv într-un astfel de litigiu. Aceasta înseamnă că dreptul de a cerere desfiinţarea lucrării ridicate fără autorizaţie poate fi exercitat nu doar împotriva celui care a edificat fără autorizaţie, ci şi împotriva unui posibil succesor cu titlu particular al acestuia, atât timp cât condiţiile prevăzute de articolul anterior menţionat sunt îndeplinite.

În alţi termeni, textul poate fi identificat ca reprezentând sursa legală a posibilităţii opunerii dreptului de a cere desfiinţarea lucrării inclusiv succesorului cu titlu particular al celui care a edificat fără autorizaţie de construire.

În cauză, pârâţii au construit etajele trei şi patru din imobil fără să deţină autorizaţie de construire. În momentul edificării construcţiei fără autorizaţie s-a săvârşit contravenţia reţinută prin procesul-verbal nr. x/01.07.2010, prin care pârâta C. a fost sancţionată cu amenda de 9.000 RON şi s-a născut obligaţia intrării în legalitate (moment depăşit în prezent) sau desfiinţării construcţiei, obligaţie care se transmite odată cu dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind o obligaţie sui-generis, similară celor scriptae in rem, care sunt strâns legate de posesia lucrului, obligaţia fiind opozabilă faţă de un terţ străin de raportul juridic care a dat naştere acesteia. Fiind o obligaţie legată de posesia bunului nu prezintă relevanţă nici buna-credinţă a terţului dobânditor, întrucât aceasta ar însemna că dispoziţiile Legii nr. 50/1991 ar rămâne fără substanţă prin simpla înstrăinare a bunului.

Prin urmare, este irelevantă susţinerea recurentului-reclamant în sensul că pârâţii nu i-au adus la cunoştinţă obligaţia personală stabilită printr-un process-verbal de contravenţie şi că această obligaţie nu a fost prevăzută nici în contractual de vânzare cumpărare, întrucât, obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării dispoziţiilor legale privind disciplina în construcţii este transmisă ca un accesoriu odată cu bunul.

De altfel, reclamantul nu poate invoca că nu a cunoscut că cele două etaje au fost adăugate cu nerespectarea dispoziţiilor legale, având în vedere că acesta a fost beneficiaarul unei promisiuni de vânzare a unui bun viitor privind etajul 4 din imobil când vânzatorul fusese deja sancţionat cu amenda de 9.000 RON prin procesul-verbal nr. x/01.07.2010, iar la prima instanţă, la termenul din 11.06.2018, a declarat că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2012, a văzut imobilul, că la acel moment imobilul avea 4 etaje şi că i s-au arătat acte de proprietate pentru două nivele.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicarea a dispoziţiilor art. 1673 C. civ., decizia recurată fiind în afara oricărei critici sub acest aspect.

În consecinţă, faţă de considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reţine întrunirea cerinţelor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarant în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 121C din 23 octombrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.