Accrual date of RCA late payment penalties under O.U.G. 54/2016 and correct application of temporally applicable ASF norms

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29.01.2019 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamantele A., în nume propriu şi în calitate de părinte şi reprezentant legal al minorei B., C. şi D., în calitate de tutore al numitului E., au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C F. S.A şi intervenientul forţat G., obligarea pârâtei la plata cu titlu de despăgubiri cuvenite reclamantelor pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului rudei acestora, numitul H. după cum urmează:

- 250.000 RON cu titlu de daune morale pentru A., în calitate de fiică a defunctului H. din care:

- 257.000 RON cu titlu de daune pentru C., în calitate de fiică a defunctului H. din care:

- 7000 RON cu titlu de daune materiale

- 250.000 RON cu titlu de daune morale

- 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru E., în calitate de frate al defunctului H.

- 30.000 RON cu titlu de daune morale pentru B., în calitate de nepoată a defunctului H.

- la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, solicitând ca plata penalităţilor să se facă începând cu data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată până la plata efectiva a despăgubirilor, conform art. 36 si 37 din Ordinul CSA 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data producerii prejudiciului) dar şi a art. 37 şi 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule in vigoare la data avizării dosarului, cu cheltuieli de judecată şi cu precizarea că sumele solicitate au fost diminuate având în vedere şi culpa defunctului la producerea accidentului.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 602 pronunţată la data de 10.12.2019 de către Tribunalului Cluj s-a admis în parte cererea de chemare in judecată formulată de reclamanţii A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorei B., C., D., în calitate de tutore al numitului E. împotriva pârâtei S.C. F. S.A. şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei A. suma de 50.000 RON despăgubiri, reclamantei C. suma de 50.000 RON, reclamantului E. suma de 25.000 RON, reclamantei B. suma de 20.000 RON despăgubiri.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată - 29 ianuarie 2019 şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

A fost obligată pârâta să plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 1250 RON către fiecare din reclamanţii C., A., B., E..

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 187A din 1 octombrie 2020 Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantele A., C. şi D. şi de pârâta F. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 602 din 10.12.2019 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2019, pe care o menţine.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 187A din 1 octombrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs pârâta F. S.A.

Pârâta F. S.A.. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în temeiul art. 497 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea.

Arată că este incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", decizia recurată fiind nelegală întrucât instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a următoarelor dispoziţiilor legale, şi anume a art. 13 lit. l) din O.U.G. nr. 54/2016 reţinând că nu este incident cazul de excludere reglementat de acest text de lege, fiind înlăturat de la acordarea de despăgubiri doar accidentul cauzat de însăşi operaţiunile de încărcare-descărcare şi cu privire la persoanele pentru care activitatea din cadrul acestor operaţiuni constituie riscuri ale activităţii profesionale.

Se critică decizia recurată cu referire la faptul că accidentul s-a produs în timpul operaţiunilor de încărcare şi descărcare, instanţa de apel reţinând că nu au fost în prezenţa cazului de excludere prevăzut de art. 13 litera 1) din O.U.G. nr. 54/2016, deoarece nu respectivele operaţiuni de încărcare-descărcare în sine au dus la decesul victimei, ci manipularea mijlocului de transport de către autorul accidentului.

Or, raportat la prevederile legale mai mult decât clare ale art. 13 litera 1) din O.U.G. nr. 54/2016 o asemenea argumentaţie nu îşi găseşte fundamentul, instanţa interpretând în mod eronat textul de lege, în sensul că acesta nu distinge după cum accidentul trebuie să fi fost cauzat de operaţiunile de încărcare-descărcare, ci prevede expres şi fără nicio interpretare faptul că, pentru a fi în prezenţa acestui caz de excludere, accidentul trebuie să fi survenit în timpul operaţiunilor de încărcare şi descărcare, acestea constituind riscuri ale activităţii profesionale.

Prin urmare, susţinerile instanţei în sensul că în speţă nu este incident cazul în care asigurătorul nu acordă despăgubiri (art. 13 lit. l) din O.U.G. nr. 54/2016 se datorează interpretării şi aplicării greşite a normei de drept, impunându-se ca instanţa de recurs, după analizarea întregii situaţii de fapt şi a prevederilor legale în sensul în care acestea dispun în mod expres să constate că în prezenta cauză pârâta nu este în drept a acorda despăgubiri pentru decesul numitului H., dispunând astfel trimiterea spre rejudecare.

Se critică şi aplicarea prevederilor art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016, curtea de apel reţinând că reclamanţilor li se cuvine acordarea de daune morale în cuantumul stabilit de instanţă, astfel că respingerea oricăror pretenţii în acest sens de către pârâtă este una nejustificată.

Conform dispoziţiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de autovehicule şi tramvaie: "(1) în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat:

a) Fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar, prejudiciul a fost cuantificat

b) Fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii."

În speţă, pentru acoperirea prejudiciului suferit de intimaţii reclamanţi prin accidentul rutier din data de 02.04.2017, aceştia au formulat la data de 19.01.2018 o cerere de despăgubire (avizare de daună) adresată asigurătorului RCA, conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016.

Obligaţia legală a pârâtei era de a soluţiona cererea de despăgubire în termenul de 30 de zile reglementat de art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 fie răspunzând cererii părţii solicitante, formulând o oferă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin poliţa RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie notificând părţii prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat în totalitate sau în parte, pretenţiile de despăgubire.

Or, raportat la data la care reclamanţii au formulat cererea de despăgubire - 19.01.2018, după cum rezultă din înscrisurile anexate de către reclamanţi cererii de chemare în judecată, rezultă faptul că pârâta a formulat în termenul legal, mai devreme chiar de 30 de zile, adică la data de 01 februarie 2018. Cu toate acestea, instanţa a reţinut faptul că un refuz nejustificat nu înlătură în sine plata penalităţilor, pentru că nu este suficient să existe un răspuns, ci acesta trebuie să fie justificat motivat, însă motivul invocat privind exonerarea de răspundere pentru operaţiuni de încărcare şi descărcare fiind reţinut mai sus că este nefondat, deci nejustificat, nu putea fi invocat nici ca un refuz nejustificat.

Această interpretare a instanţei de apel este în mod evident una eronată, pârâtei neputându-i-se imputa nerespectarea vreunei prevederi din art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, din moment ce a răspuns cererii de despăgubire, motivat şi argumentat cu prevederi legale, în acord cu starea de fapt a cauzei şi cu actele depuse la dosarul de daună, de ce nu au fost în măsură să dea curs solicitărilor de despăgubire ale intimaţilor reclamanţi, respectiv:

Totodată, raportat la actele întocmite în dosarul de urmărire penală în care s-au efectuat cercetări cu privire la accidentul din data de 02.04.2017, conform cărora numitului G. îi lipseşte vinovăţia în producerea accidentului a cărei victimă a fost numitul H. (condiţie a răspunderii civile delictuale) au constatat că nu poate fi atrasă răspunderea patrimonială fată de solicitanţi.

Prin concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit cauza determinantă a producerii accidentului ca fiind lipsa de asigurare a numitului H. la deplasarea prin spatele autovehiculelor, ştiind că G. a primit liber să gareze autovehiculul la poarta 68.

Cu privire la posibilităţile de evitare, expertul tehnic judiciar a concluzionat că numitul G. putea evita producerea accidentului "... dacă şi numai dacă, în intervalul de timp 23,50,50 - 23,50,51 era cu privirea în oglinda retrovizoare dreapta pentru a surprinde momentul când numitul H. a traversat spaţiul dintre cele două autovehicule."

În evaluarea făcută, expertul s-a raportat la standardul abstract al omului dotat cu cele mai bune calităţi motrice sau intelectuale, care ar fi avut precizia matematică în constatarea situaţiilor de fapt similare celei a camerei video special montate pentru a sesiza momentul de început al stării de pericol şi care nu ar fi putut fi afectată de faptul că la plecarea din spatele autovehiculul era liber spaţiul până la uşa 68, că pe victima o ştia plecată la autovehiculul său şi nimeni altcineva nu putea fi prezent în zona autovehiculelor.

În esenţă, concluziile expertizei tehnice judiciare, care spun că numai în situaţia în care în acea secundă ochii şoferului erau exact în oglinda retrovizoare putea să observe victima. De aici producerii faptul că nu îi poate fi imputat şoferului, nici măcar sub forma celei mai reduse culpe (culpa legitimă), faptul că exact în acea secundă nu a privit în oglinda retrovizoare. În concluzie, nu se poate solicita şi pretinde ca în fiecare caz în parte, dacă se constată, în mod întemeiat, potrivit legii, că este incident vreun caz în care nu se poate acorda despăgubirea, totuşi să facă o ofertă concretă de despăgubire. Evident o atare situaţie este contrară însăşi raţiunii art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016, care prevede în mod expres faptul că asigurătorul poate, motivat să respingă în totalitate pretenţiile de despăgubire.

Se invocă şi interpretarea şi aplicarea eronată de instanţă a prevederilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, care a reţinut că penalităţile de întârziere se datorează de la data cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanţii intimaţi.

Situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurător este reglementată de art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016. Conform art. 20 alin. (4), despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiţia depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Aşadar, textul de lege menţionat anterior distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia de a plăti despăgubirea. Primul dintre acestea vizează ipoteza reglementată prin art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare.

Rezultă astfel că, în ipoteza în care despăgubirile se stabilesc în cadrul unui proces, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au caracter cert, lichid si exigibil şi nu se poate dispune acordarea penalităţilor de întârziere anterior acestui moment.

Mai mult, raportat, în principal, la incidenţa cazului de excludere reglementat de art. 13 lit. l), iar) în subsidiar la faptul că prin expertiza de specialitate administrată în cadrul dosarului penal s-a stabilit cauza determinantă a producerii accidentului ca fiind lipsa de asigurare a numitului H. la deplasarea prin spatele autovehiculelor, ştiind că G. a primit liber să gareze autovehiculul la poarta 68, singura în măsură să hotărască cuantumul daunelor morale cuvenite reclamanţilor din prezenta cauza este instanţa de judecată.

În consecinţă, doar de la data individualizării efective a creanţei principale (în acest caz a despăgubirilor morale şi materiale) prin hotărâre judecătorească definitivă, se poate discuta de o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, în raport de care, în cazul nerespectării obligaţiei de plată, penalităţile de întârziere să poată avea efect şi să poată fi individualizate şi acordate.

Aceste aspecte au fost tranşate în mod expres şi cu titlu definitiv în practica judiciară ce vizează reglementarea şi aplicarea prevederilor Normei nr. 23/2014, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie arătând, în practica sa recentă si constantă (prezintă relevanţă Deciziile nr. 3992/15.11.2018, nr. 983/22.03.2018. nr. 538/07.03.2019 şi nr. 1294/19/06.2019, anexate la dosarul cauzei), faptul că în situaţia în care stabilirea despăgubirii nu s-a făcut pe cale amiabilă, deci se realizează pe cale judecătorească, ne aflăm pe teza a II-a a art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014, iar obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Cele susţinute mai sus îşi au de altfel suportul legal expres în dispoziţiile C. civ., aplicabile şi în prezenta speţă cu privire la principiile care guvernează repararea prejudiciului. Aşadar, în situaţia în care nu există un acord al părţilor (iar în speţa de faţă evident, nu s-a ajuns la un asemenea acord), instanţa de judecată este singura în măsură să stabilească despăgubirea cuvenită pe baza materialului probator administrat în cauză, prin raportare la prejudiciul cauzat, ca o justă şi echitabilă dezdăunare şi doar după stabilirea definitivă a acestei despăgubiri, în cazul în care asigurătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată, el poate fi obligat la plata penalităţilor de întârziere.

Prin urmare, în mod eronat instanţa de apel a menţinut obligaţia pârâtei de a achita penalităţi de întârziere de la data introducerii acţiunii, acestea putând fi acordate doar de la momentul individualizării efective a prejudiciului, adică la momentul rămânerii definitive a hotărârii, pentru că doar atunci acesta capătă caracter concret, devine cunoscut şi cert.

II. O altă critică vizează incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau ori numai motive străine de natura cauzei", raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. deoarece decizia instanţei de apel este nelegală, motivarea acordării penalităţilor de întârziere făcându-se în temeiul unor dispoziţii legale care nu sunt aplicabile în speţa de faţă (art. 37 şi 38 din norma A.S.F. din 2016).

Aşadar, instanţa trebuie să arate obligatoriu fiecare capăt de cerere şi apărările părţilor, probele care au fost administrate, cu menţionarea motivelor pentru care unele au fost reţinute, iar altele înlăturate, excepţiile invocate şi soluţionarea acestora, normele juridice aplicate la situaţia de fapt stabilită.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

În speţă, raportat la data încheierii poliţei de asigurare RCA - 01.03.2017, în speţă sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, în vigoare în perioada 19.09.2016 - 11.07.2017 şi a Normei ASF nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, în vigoare în perioada 23.12.2016 - 31.07.2017 (singurele acte normative în domeniul asigurărilor emise la nivelul anului 2016).

Situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurătorul RCA este prevăzută de art. 20,21 şi 22 din O.U.G. nr. 54/2016, respectiv de art. 27 şi 28 din Norma ASF nr. 39/2016.

Neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de norma A.S.F. din 2016 atrage plata penalităţilor prevăzute de art. 38 din acelaşi act normativ, iar respingerea oricărei pretenţii în acest sens de către apelanta pârâtă, la solicitarea reclamanţilor anterior procesului este una nejustificată, se încadrează în nerespectarea obligaţiilor prevăzute de art. 37 din norma A.S.F. din 2016.

Natura juridică a penalităţilor prevăzute de art. 38 din norma A.S.F. din 2016 nu este una de accesoriu a despăgubirilor, ci au rolul de a stimula soluţionarea pe cale amiabilă a cererilor adresate asigurătorilor şi în termenele acolo prevăzute, prin urmare se acordă de la data prevăzută în art. 37 din norma A.S.F. din 2016 iar nu de la data hotărârii judecătoreşti, chiar dacă prin prezenta hotărâre se stabileşte cuantumul sumelor."

Astfel, se consideră că motivarea soluţiei acordării penalităţilor de întârziere este una superficială şi cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţata soluţia respectivă.

O astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 19 martie 2021 sub nr. 2470 au depus întâmpinare reclamantele A., C. şi D. prin care solicită respingerea recursului formulat de pârâta F. S.A. şi menţinerea dispoziţiilor sentinţei de apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea prevederilor art. 13 lit. l) din O.U.G. nr. 54/2016 care s-ar datora interpretării şi aplicării greşite a normei de drept, impunându-se în opinia recurentei, ca instanţa de recurs să analizeze întreaga stare de fapt, se constată că acestea vizează situaţia de fapt referitoare la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana asiguratului, mai exact a existenţei unei fapte ilicite şi a vinovăţiei acestuia. Susţinerile recurentei constituie critici ce vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, respectiv de reapreciere a probelor, care nu se încadrează în ipotezele reglementate de textul articolului evocat mai sus.

Recurenta critică decizia recurată şi din perspectiva prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. arătând că motivarea soluţiei acordării penalităţilor de întârziere este una superficială şi decizia cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă, hotărârea nerespectând exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit, prin susţinerile formulate de recurenta pârâtă F. S.A se tinde, în esenţă, la a se invoca aplicarea unor dispoziţii legale neincidente în cauză în legătură cu acordarea penalităţilor, şi anume art. 37 şi 38 din Norma A.S.F. din 2014, motiv ce se circumscrie prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., şi nu art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi care vor fi supuse analizei în contextul dezbaterii criticilor de nelegalitate invocate de recurentă prin prisma incidenţei art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta-pârâtă, prin criticile formulate cu privire la interpretarea prevederilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale menţionate privind momentul de la care curg penalităţile de întârziere de 0,2%, critici ce sunt fondate.

Astfel, raportat la data producerii accidentului, sunt aplicabile în cauză, ratione temporis, prevederile O.U.G. nr. 54/2016, la care instanţa de apel a făcut în mod corect referire, dar nu şi Norma ASF 23/2014, ci, eventual, Norma ASF 39/2016. Astfel, deşi instanţa de apel, în mod formal, a menţionat Norma ASF 39/2016, în realitate, instanţa de apel a făcut aplicarea Normei ASF 23/2014, deoarece a citat conţinutul art. 37 şi 38 din Norma ASF 23/2014; aceste dispoziţii nu au corespondent în Norma ASF 39/2016, care, de altfel, nici nu se mai referă la aspecte ce vizează calculul penalităţilor de întârziere.

Doar potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 54/2016 este reglementat modul de calcul al penalităţilor de întârziere, în situaţia în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) din art. 20 sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii.

Pe de altă parte, prin aplicarea unor dispoziţii legale neincidente în cauză ratione temporis, raţionamentul instanţei de apel este viciat, chiar dacă a făcut referire şi la O.U.G. nr. 54/2016. Astfel, s-a considerat relevant nu numai faptul că asigurătorul F. S.A a răspuns cererii de despăgubire, dar că răspunsul este "defectuos"; or, faptul că un răspuns "defectuos"conduce la aplicarea unei penalităţi de 0,2 % pe zi de întârziere este prevăzut exclusiv de art. 38 din Norma ASF 23/2014, nu şi de dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2016.

Potrivit prevederilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de suma neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii.

Aşadar, penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de suma neachitată se datorează, printre altele, în situaţia în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termen, prevăzute la alin. (4). Conform acestor prevederi, ale alin. (4) din art. 20, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiţia depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

Pe acest temei, penalităţile se datorează în funcţie de situaţia concretă, în sensul că, dacă nu este întrunită prima ipoteză a normei, penalităţile se calculează în maxim 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma reprezentând despăgubire pe care este obligat să o plătească.

În speţă, nu este întrunită ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor ce reveneau asigurătorului, în temeiul prevăzut în art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

Din analiza art. 20 alin. (5) rezultă că penalităţile se datorează pentru neplata sau plata necorespunzătoare sau cu întârziere a despăgubirii cuvenite.

Or, potrivit art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2016, chiar atunci când asigurătorul nu a formulat o ofertă de despăgubire, acesta este ţinut, totuşi, să plătească despăgubirea cuvenită dacă asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii.

Per a contrario, dacă asigurătorul a procedat astfel, înseamnă că nu este obligat la plata despăgubirii, şi, deci nici nu poate fi stabilită plata penalităţilor în raport de termenul de 30 zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat.

Această constatare este firească, deoarece, notificând părţii prejudiciate în scris în termenul prevăzut motivele pentru care nu a aprobat, total sau parţial, pretenţiile de despăgubire, înseamnă că asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau potrivit art. 20 alin. (1), fapt suficient, potrivit art. 20 alin. (5), a nu fi întrunită prima ipoteză a art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016. Drept urmare, penalităţile de întârziere curg începând cu 10 zile de la data primirii hotărârii judecătoreşti definitive.

Pentru aceste considerente, constatând că instanţa de apel a procedat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor sus menţionate, recursul declarat de pârâta F. S.A. se priveşte a fi admisibil.

Se constată că potrivit dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ.: "În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanţa, verificând toate motivele invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2). În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte."

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 497 din acelaşi act normativ:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale sus-menţionate, rezultă că, potrivit noilor dispoziţii procesual civile incidente în cauză, singura soluţie pe care Înalta Curte o mai poate pronunţa în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, legiuitorul român eliminând soluţia de modificare a hotărârilor judecătoreşti de către instanţa de recurs.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta F. S.A., va dispune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta F. S.A. împotriva deciziei nr. 187A din 1 octombrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.