Probative value of notarized signature declaration in consumption loan: insufficiency of private signature formalities and classification as beginning of written proof

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, la data de 28.12.2018, sub nr. de dosar x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 50.000 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând echivalentul sumei de 233.100 RON, sumă stabilită la cursul BNR din data de 20.12.2018 (1 euro-4,6662 RON), reprezentând suma împrumutată şi recunoscută de către pârâtă prin înscrisul numit declaraţie, din data de 13.08.2014, dată la Biroul Notarial Individual EXPERT- încheiere de legalizare de semnătură nr. 38/13.08.2014, precum şi obligarea la plata dobânzii legale aferente sumei de 50.000 euro, începând cu data introducerii cererii şi până la restituirea integrală a sumei împrumutate.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2316/22.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 50.000 euro, începând cu data de 28.12.2018 şi până la data plăţii efective.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1147A din 5 octombrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelanta pârâtă B., împotriva sentinţei civile nr. 2316/22.10.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant A., a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 3.883,5 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1147A din 5 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..

II.1. Motivele de recurs

Recurentul-reclamant, în susţinerea căii de atac, s-a prevalat de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susţine, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În acest sens, se arată că, instanţa de apel a nesocotit principiul contradictorialităţii procesului civil şi nu a dat dovadă de rol activ în soluţionarea apelului promovat de către pârâta B., soluţionând apelul în temeiul unui motiv de apel invocat direct în sala de judecată, în timpul concluziilor orale, respectiv prin raportare la caracterul de început de dovadă scrisă al declaraţiei din data de 13.08.2014.

Recurentul învederează că deşi iniţial instanţa le-a acordat cuvântul asupra chestiunii noi invocate de către apelanta-pârâtă, în motivare, curtea de apel a argumentat soluţia dispusă prin raportare la prevederile art. 275 şi art. 276 din C. proc. civ.

În timpul concluziilor orale asupra apelului, reprezentanta convenţională a apelantei a invocat pentru prima dată, direct în faţa instanţei de apel, fără a se fi referit la acest aspect în cuprinsul motivelor de apel, caracterul de început de dovadă scrisă al declaraţiei din data de 13.08.2014.

În urma invocării acestui nou motiv de apel (asupra căruia se va reveni la capitolul dedicat nerespectării devoluţiunii în apel), curtea de apel a pus în discuţia părţilor existenţa sau nu a caracterului de început de dovadă scrisă al declaraţiei în litigiu.

Nicio clipă însă instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor incidenţa prevederilor art. 275 şi art. 276 din C. proc. civ., ci doar a dispoziţiilor art. 310 din acelaşi cod.

Potrivit art. 14 alin. (2) din C. proc. civ., părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.

Prin urmare, chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că motivul invocat de apelantă, direct în timpul concluziilor orale, ar avea în vedere doar aprecierea probelor, şi nu ar reprezenta un adevărat motiv de apel, care ar fi trebuit invocat prin cererea de apel, în aprecierea recurentului, instanţa era obligată să acorde un nou termen de judecată, chiar şi din oficiu, pentru respectarea principiului contradictorialităţii, în sensul celor citate din cuprinsul art. 14 alin. (2) din C. proc. civ.

Necomunicarea în timp util a tuturor motivelor ce stau la baza apelului promovat de către apelanta B., coroborată cu rămânerea în pronunţare a asupra apelului şi cu soluţionarea apelului strict prin raportare la caracterul de început de dovadă al declaraţiei în litigiu, reprezintă împrejurări ce au condus la o soluţie nelegală, dată cu încălcarea contradictorialităţii procesului civil, respectiv la o decizie ce trebuie casată.

Pe de altă parte, recurentul arată că, potrivit art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii a părţilor.

Recurentul consideră că instanţa de apel a nesocotit şi dispoziţiile legale anterior citate, având în vedere că decizia pronunţată a fost argumentată prin raportare la texte legale ce nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, respectiv prin raportare la prevederile art. 275 şi art. 276 din C. proc. civ.

Omisiunea de a pune în discuţie incidenţa prevederilor art. 275 şi art. 276 din C. proc. civ., coroborată cu argumentarea soluţiei dispuse prin decizia recurată, au adus atingere dreptului la apărare al recurentului-reclamant, ceea ce este de natură a-i fi cauzat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea administrării de probe.

Suplimentar faţă de cele invocate, recurentul impută instanţei de apel şi încălcarea prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Or, modul în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze calea de atac promovată de apelanta B., încalcă norme de procedură a căror nesocotire atrage nulitatea, în speţă, fiind incident, şi din această perspectivă, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Chiar dacă, în conformitate cu prevederile art. 254 alin. (6) din C. proc. civ. părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, recurentul consideră că, faţă de momentul la care a fost invocat motivul de apel ce a stat la baza admiterii căii de atac promovate de pârâtă, respectiv dezbaterile orale, judecătorii curţii de apel ar fi trebuit să stăruie pentru a preveni orice greşeală în cauză şi să manifeste rol activ în vederea aflării adevărului în cauză.

Recurentul arată că nu a fost întrebat dacă doreşte să administrez alte probe, ci singura întrebare venită din partea instanţei de apel, cu privire la motivul de apel invocat în cadrul concluziilor orale (motiv reprezentat de caracterul de început de dovadă scrisă al declaraţiei în litigiu), a fost aceea cu privire la existenţa sau inexistenţa vreunui alt înscris, fără ca instanţa să aibă cu adevărat rol activ şi să pună în discuţie necesitatea unui interogatoriu din oficiu ori a administrării probei testimoniale.

Pe temeiul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susţine că decizia este dată cu încălcarea normelor de drept material.

Prin decizia recurată, instanţa de apel, în mod nelegal a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei contractului de împrumut încheiat între părţi.

Pentru a reţine în acest sens, curtea de apel a calificat declaraţia dată de către pârâtă în faţa notarului public la data de 13.08.2014, ca fiind doar un început de dovadă scrisă, concluzionând de aici că prin aceasta nu s-a făcut dovada existenţei contractului de împrumut de consumaţie.

Recurentul consideră că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 2158 şi următoarele din C. civ.

Astfel, potrivit art. 2158 împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.

(2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale privind instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare.

Prin împrumutul de consumaţie se înţelege acel contract prin mijlocirea căruia o persoană numită împrumutător transmite proprietatea unei sume de bani sau altor bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, către o altă persoană numită împrumutat, cu obligaţia acesteia din urmă de a restitui aceeaşi sumă de bani sau aceeaşi cantitate de bunuri, de aceeaşi natură şi aceeaşi calitate, la împlinirea termenului contractual sau, în lipsă de termen, după o anumită perioadă de timp.

Or, arată recurentul, în speţă, prin declaraţia dată sub semnătură legalizată de către intimată, la data de 13.08.2014, aceasta s-a obligat ca până la data de 31.12.2015 să-i restituie suma de 50.000 euro.

De asemenea, intimata a mărturisit în cuprinsul declaraţiei în litigiu că a primit de la reclamant suma de 50.000 euro, chestiune ce dovedeşte remiterea de către recurentul-reclamant a sumei împrumutate intimatei.

În aceste condiţii, declaraţia intimatei din care rezultă că a primit de la recurent suma de bani menţionată în cuprinsul acesteia trebuia avută în vedere de către instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât la data declaraţiei nu era în vigoare Legea nr. 70/2015, lege ce obligă în prezent ca aproape orice sumă de bani să facă obiectul unui transfer bancar.

Practic, pentru a se putea vorbi despre un contract de împrumut de consumaţie, trebuie dovedită remiterea sumei împrumutate, chestiune care în speţă, se desprinde din chiar cuprinsul declaraţiei.

Lipsa menţiunii "bun şi aprobat" din cuprinsul unei declaraţii ce a trecut prin filtrul notarului public, nu poate echivala cu inexistenţa unui contract de împrumut de consumaţie, legalizarea semnăturii părţii declarante de către notarul public acordând înscrisului un caracter mult mai puternic decât al unui act sub semnătură privată obişnuit ori a unuia ce poartă menţiunea "bun şi aprobat".

În opinia recurentului, declaraţia intimatei din data de 13.08.2014 se coroborează cu mărturisirile acesteia, având în vedere că aceasta a afirmat în repetate rânduri, în cererea de apel, că a primit bani de la reclamant, dar instanţa de apel nu a luat în seamă aceste mărturisiri, crezând-o pe cuvânt pe apelanta că aceasta ar fi fost acordate în alt interval de timp.

Se mai arată de către recurent că în cuprinsul paragrafului 2 al paginii 4 din cadrul cererii de apel, intimata-pârâtă a susţinut că "...suma nominală primită nu poate fi restituită prin obligarea pârâtei la plata a 50.000 euro plus dobânzi legale, aceasta nefiind primită în realitate, părţile neconvenind prin declaraţie nimic altceva decât o datorie pretinsă de către intimat, nu şi condiţii de acordare, plăţi eventual eşalonate, garanţii etc..."

Recurentul susţine că este cât se poate de evident că pentru încheierea valabilă a unui împrumut de consumaţie, legiuitorul nu prevede ad validitatem ca împrumutul să fie însoţit si de garanţii, condiţii de acordare, eşalonări etc., întrucât art. 2158 alin. (1) din C. civ. defineşte împrumutul ca fiind contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate, situaţie faţă de care cele menţionate în declaraţia notarială din data de 13.08.2014 fac pe deplin dovada existenţei, între recurent şi intimată, a unui împrumut de consumaţie pentru suma de 50.000 euro, împrumut ce trebuia restituit de către aceasta cel mai târziu la data de 31.12.2015.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B., în termen legal, a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a invocat excepţia netimbrării recursului şi excepţia nulităţii căii de atac, pentru neîncadrarea criticilor dezvoltate în motivele de recurs strict şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe fond, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că apelul nu a fost soluţionat în baza unui motiv de apel invocat direct în concluziile orale, contrar celor susţinute de recurent, că instanţa de apel a respectat principiul contradictorialităţii şi cel al rolului activ, că a invocat în faţa instanţei de apel, prin motivele de apel, nulitatea absolută a declaraţiei pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, arătând, pe larg, că prin decizia recurată s-a dat o corectă şi legală dezlegare raporturilor juridice deduse judecăţii.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Potrivit menţiunilor din practicaua prezentei decizii, intimata-pârâtă nu a mai susţinut excepţia netimbrării recursului, faţă de dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente căii de atac, depuse la dosar de către recurent, în cuantum de 3.089,4 RON.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de aceeaşi intimată, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, având în vedere că recurenta-pârâtă a invocat prin memoriul de recurs incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., iar criticile dezvoltate în susţinerea acestor motive de casare sunt susceptibile a susţine în mod real aceste ipoteze de nelegalitate, astfel cum va rezulta din analiza pe fond a recursului.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine, în primul rând, că instanţa de apel a analizat şi admis apelul pârâtei în baza unui motiv de apel invocat direct în concluziile orale (anume, susţinerea referitoare la valoarea de început de dovadă scrisă a declaraţiei din 13.08.2014, date de intimată în faţa notarului public, sub semnătură legalizată), fără ca acesta să fi fost pus în discuţia părţilor, cu încălcarea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al rolului activ al instanţei.

În plus, se arată de către recurent că deşi s-a dat cuvântul părţilor cu privire la acest motiv nou de apel, nu s-a pus în dezbaterea lor şi incidenţa prevederilor art. 275 şi art. 276 din C. proc. civ., ci doar a dispoziţiilor art. 310 din acelaşi cod.

Analizând aceste critici prin care recurentul tinde la demonstrarea încălcării unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii deciziei recurate, întrucât eventualul caracter fondat al acestora ar fi de natură a crea recurentului o vătămare procesuală care nu ar putea fi altfel remediată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Se reţine că pârâta, prin motivele de apel, a dezvoltat ample argumente de fapt şi de drept prin care contesta valoarea probatorie a declaraţiei nr. 38/13.08.2014 date sub semnătură legalizată în faţa notarului public şi pe care prima instanţă, pe baza unor considerente sumare, a apreciat-o ca fiind suficientă pentru dovedirea raporturilor contractuale dintre părţi corespunzătoare unui împrumut de consumaţie, motiv pentru care a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată, dispunând obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 50.000 euro (în echivalent RON, la data plăţii), precum şi a dobânzii legale aferentei acestei sume, cu începere de la data de 28.12.2018 (data introducerii acţiunii) şi până la plata efectivă.

Totodată, din cuprinsul motivelor de apel, se constată că rezultă cu evidenţă împrejurarea că apelanta-pârâtă a invocat faptul că respectiva declaraţie notarială nu echivalează cu o convenţie, nu ţine loc de contract de împrumut de consumaţie, astfel că reclamantul nu putea obţine exclusiv în baza ei obligarea pârâtei la restituirea sumei de 50.000 fără a se corobora această declaraţie cu alte înscrisuri doveditoare referitoare la existenţa contractului de împrumut şi a sumei efectiv remise sau împrumutate.

Mai mult decât atât, prin aceleaşi motive de apel, apelanta pârâtă a solicitat instanţei de apel să pună în vedere intimatului-reclamant să depună la dosar toate înscrisurile doveditoare referitoare la împrumutul pe care pretinde că i l-a acordat, precum şi orice alte dovezi din care să reiasă că acesta deţinea el însuşi suma pe care susţine că a împrumutat-o pârâtei .

Faţă de aceste constatări, Înalta Curte reţine că discutarea caracterului de început de dovadă scrisă a declaraţiei pârâtei sub semnătură legalizată din data de 13.08.2014 nu a constituit un motiv de apel nou sau o susţinere nouă făcută în cadrul concluziilor orale ale apelantei, la momentul dezbaterii apelului pe fond, la termenul din 21.09.2020, ci a constituit dezbaterea orală a celor invocate în scris în cuprinsul memoriului de apel, cu deplina respectare a limitelor devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, potrivit regulii tantum devolutum quantum apellatum reglementate de art. 477 din C. proc. civ., contrar celor reţinute de instanţa de apel (potrivit succesiunii menţiunilor din practicaua încheierii de dezbateri).

Pe de altă parte, chiar în cadrul dezbaterii motivelor de apel instanţa a pus în vedere şi intimatului-reclamant a se referi distinct la susţinerile apelantei în sensul că declaraţia din 13.08.2014 are valoare cel mult de început de dovadă scrisă, susţineri care, astfel cum s-a arătat, au fost invocate prin cererea de apel.

Atare derulare a dezbaterilor în faţa instanţei de apel este invocată şi de către recurent prin motivele de recurs, însă, acesta a susţinut în mod contradictoriu, pe de o parte, că această susţinere a pârâtei a lipsit din motivele de apel, iar pe de altă parte, că şi dacă această apărarea a pârâtei nu ar fi calificată drept un motiv nou de apel, curtea de apel, potrivit prevederilor art. 13, 14 şi 22 din C. proc. civ., pentru respectarea dreptului său la apărare, a principiului contradictorialităţii şi al rolului activ, ar fi trebuit din oficiu să dispună amânarea judecării cauzei.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate aceste critici ale recurentului, întrucât curtea de apel a soluţionat cauza cu respectarea limitelor determinate de ceea ce s-a apelat (având în vedere susţinerile pârâtei făcute prin cererea de apel), astfel încât, nefiind luat în analiză un motiv nou de apel (cu atât mai puţin de ordine publică), nu era antrenată obligaţia instanţei de apel a dispune amânarea judecării cauzei pentru a da posibilitatea intimatului reclamant să ia cunoştinţă despre acesta şi să îşi organizeze apărarea în raport de acest pretins nou motiv de apel.

Or, contradictorialitatea şi dreptul la apărare, referitoare la chestiunea analizată, au fost asigurate prin comunicarea motivelor de apel şi posibilitatea formulării întâmpinării de către intimat la cererea de apel, precum şi în cadrul dezbaterii pe fond a apelului.

În acelaşi context, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor incidenţa prevederilor art. 275 (formalitatea "bun şi aprobat") şi art. 276 (sancţiunea nerespectării formalităţilor speciale) din C. proc. civ., ci doar a celor de la art. 310 din acelaşi cod (începutul de dovadă scrisă).

Şi această susţinere este nefondată, întrucât evaluarea înscrisului declaraţie sub semnătură legalizată din 13.08.2014 (şi) pe temeiul rigorilor prevăzute de art. 275 şi 276 din C. proc. civ. a avut loc în cadrul raţionamentului logico-juridic al instanţei de apel prezentat în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

De altfel, evaluarea înscrisului menţionat prin prisma art. 275 şi 276 din C. proc. civ., referitoare la formalitatea "bun şi aprobat", urmată de analizarea eventualei incidenţe a sancţiunii procedurale ce intervine în cazul nerespectării acestei formalităţi speciale prevăzute de lege în privinţa contractelor unilaterale, astfel cum este şi contractul de împrumut de consumaţie, constituiau premisele necesare pentru verificarea incidenţei art. 310 din C. proc. civ., dar şi o etapă intermediară a raţionamentului redat de instanţă în motivarea deciziei.

Astfel, dacă instanţa de apel a reţinut că declaraţia din 13.08.2014 nu poate fi calificată drept contract de împrumut, în mod necesar, în aplicarea principiului conversiunii actelor juridice civile şi potrivit dispoziţiilor legale incidente, s-a luat în considerare aplicarea prevederilor art. 310 din C. proc. civ., anume, calificarea acesteia drept un început de dovadă scrisă.

Drept urmare, contrar susţinerilor recurentului, curtea de apel nu avea obligaţia de a pune în dezbaterea părţilor aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluţia pronunţată şi a realizat analiza juridică în cauză, acestea fiind de esenţa considerentelor deciziei judecătorului cauzei şi a rolul instanţei de judecată în înfăptuirea justiţiei, anume, soluţionarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabileşte art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a încălcat nici prevederile art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., cum nefondat susţine recurentul.

Urmează a fi constatat ca fondat cel de-al doilea motiv de recurs susţinut de recurent pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având însă în vedere următoarele circumstanţieri.

Astfel, Înalta Curte reţine că în cadrul acestui motiv de recurs unele dintre criticile formulate se impun a fi analizate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, având în vedere că sub imperiul noului C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, sediul materiei pentru dovedirea actelor juridice civile (probele) îl reprezintă legea procesuală, spre deosebire de ansamblul reglementărilor anterioare, în care, regulile pentru probarea actelor juridice civile erau integrate în C. civ.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant a invocat faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează împrumutul de consumaţie - art. 2158 şi urm. din C. civ. -, critici încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Conform art. 2158 din C. civ.: "(1) Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.

(2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale privind instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare."

Pornind de la această definiţie legală a contractului de împrumut de consumaţie rezultă că acesta este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) din C. civ., întrucât pentru însăşi validitatea sa este necesară remiterea bunului împrumutat.

Totodată, contractul de împrumut de consumaţie este un contract unilateral, conform art. 1171 din C. civ., chiar dacă este cu titlu oneros (de exemplu, împrumutul cu dobândă), întrucât, din momentul încheierii lui, dă naştere la obligaţii doar pentru împrumutat căruia îi revine atât obligaţia de restituire, cât şi cea de plată a dobânzii (în cazul contractului cu titlu oneros), în timp ce împrumutătorul nu are obligaţii izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ţine de efectele contractului, ci de însăşi naşterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii contractului.

Înalta Curte constată că şi instanţa de apel a identificat corect caracterele juridice ale contractului de împrumut de consumaţie, reţinând, pe de altă parte că, potrivit art. 2165 rap. la art. 2157 alin. (1) din C. civ., că împrumutul de consumaţie încheiat în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu în condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul împrumutatului sau prin expirarea termenului.

Pe de altă pare, din interpretarea a contrario a dispoziţiilor art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., curtea de apel a reţinut că împrumutul de consumaţie se poate dovedi doar prin înscrisuri, astfel că, a procedat la evaluarea declaraţiei date de intimata-pârâtă la 13.08.2014 sub semnătură legalizată, declaraţie exhibată de către reclamant pentru dovedirea raporturilor contractuale dintre părţi.

Efectuând această analiză, prin invocarea dispoziţiilor legale pe care le-a considerat incidente, curtea de apel a concluzionat că declaraţia menţionată nu reprezintă un înscris autentic, după cum nu reprezintă nici înscris sub semnătură privată, din cauza absenţei menţiunii "bun şi aprobat", astfel cum impune art. 275 din C. proc. civ., însă, aceasta poate fi considerată un început de dovadă scrisă, în sensul art. 310 din C. proc. civ., concluzie enunţată după evocarea şi a dispoziţiilor art. 148 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici, norme ce reglementează legalizarea semnăturii şi a sigiliilor.

Astfel, s-a conchis că declaraţia sub semnătură legalizată reprezintă un început de dovadă scrisă care poate face dovada raportului juridic de împrumut de consumaţie numai dacă este completată cu alte mijloace de probă, inclusiv martori, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 2 din C. proc. civ.

În absenţa unor probe suplimentare în sensul celor menţionate, curtea de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada contractului de împrumut de consumaţie, apreciind că declaraţia din 13.08.2014 nu este suficientă prin ea însăşi pentru dovedirea acordului de voinţă al părţilor.

Instanţa de apel a concluzionat că, în absenţa dovedirii contractului, nu mai este necesară analiza dovedirii predării banilor, ca fapt material, fiind un aspect de validitate a actului juridic, însă subsidiar încheierii lui.

Recurentul reclamant contestă această concluzie instanţei de apel în sensul calificării declaraţiei din 13.08.2014 ca fiind doar un început de dovadă scrisă, întrucât, din conţinutul ei rezultă atât încheierea contractului de împrumut (predarea/remiterea sumei de 50.000 euro către intimata-pârâtă), cât şi obligaţia pe care şi-a asumat-o la restituirea sumei până la data de 31.12.2015.

În plus, recurentul susţine că şi pe parcursul soluţionării cauzei intimata-pârâtă a mărturisit în repetate rânduri, inclusiv în cererea de apel, că a primit bani de la reclamant, dar curtea de apel nu a luat în seamă aceste mărturisiri şi nu le-a coroborat cu declaraţia din 13.08.2014.

Înalta Curte reţine a fi fondate aceste critici ale recurentului, în sensul că, instanţa de apel în mod nelegal a stabilit că remiterea sumei împrumutate nu este de esenţa contractului de împrumut, cu ignorarea caracterului real al împrumutului de consumaţie, având în vedere că fără predarea bunurilor împrumutate, acesta nu poate fi considerat născut, predarea lucrului fiind intrinsecă încheierii contractului, astfel cum deja s-a arătat.

Ca atare, tradiţiunea lucrului împrumutat este o condiţie ad validitatem a împrumutului de consumaţie, în sens de negotium juris (act juridic).

Din perspectiva cerinţelor de formă (sau ad probationem), Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că acesta poate fi încheiat fie prin înscris autentic, fie prin înscris sub semnătură privată.

Deşi niciuna dintre părţile cauzei nu a susţinut că acest înscris are valoarea unui înscris autentic, instanţa de apel a procedat la evaluarea declaraţiei şi din această perspectivă, infirmând caracterul de înscris autentic al declaraţiei, pentru ca în cele din urmă să concluzioneze că declaraţia dată de intimata-pârâtă sub semnătură legalizată la 13.08.2014, nu îndeplineşte exigenţele legale (decurgând din art. 275 din C. proc. civ.) pentru a fi reţinută, prin ea însăşi, ca doveditoare a contractului de împrumut de consumaţie.

Înalta Curte constată însă că deşi a identificat şi citat în mod corect procedura notarială a legalizării de semnătură (art. 148 din Legea nr. 36/1995), curtea de apel s-a oprit la calificarea acestei declaraţiei în analiză ca fiind un înscris sub semnătură privată.

Este de reţinut că procedura legalizării de semnătură presupune că, la cererea părţii, notarul public poate legaliza semnătura unei persoane (adică garantează faptul că semnătura aparţine într-adevăr persoanei menţionate ca semnatară a actului respectiv) numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere forma autentică ca o condiţie de valabilitate a actului (premise incidentă şi cu referire la împrumutul de consumaţie).

În acest scop, părţile vor prezenta exemplarele înscrisului nesemnate, notarul public va identifica părţile, se va convinge că acestea cunosc conţinutul înscrisului, după care le va cere să semneze în faţa sa toate exemplarele înscrisului.

Prin urmare, date fiind aceaste diferenţe de regim juridic, rezultă că un înscris sub semnătură legalizată de notarul public nu reprezintă sau nu este echivalentul unui înscris sub semnătură privată.

Mai departe, nici norma prevăzută de C. proc. civ. cu privire la îndeplinirea formalităţii "bun şi aprobat" nu este aplicabilă pentru un înscris sub semnătură legalizată, art. 275 din Cod fiind incident doar în privinţa "înscrisurilor sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile."

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel în mod nelegal şi cu greşita aplicare a prevederilor art. 275 din C. proc. civ., pe baza acestui fine de neprimire de ordin formal, a înlăturat din materialul probator al cauzei declaraţia data sub semnătură legalizată de către intimate-pârâtă, fără a analiza conţinutul acesteia, considerând că aceasta nu are aptitudinea prin ea însăşi de a dovedi raporturile contractuale dintre părţi, în absenţa unor alte probe cu care să se completeze acest început de dovadă scrisă.

Ca atare, declaraţia sub semnătură legalizată trebuia să fie analizată şi evaluată potrivit naturii sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acesteia din punctul de vedere al condiţiilor de formă şi, odată depăşit impedimentul de ordin formal, conţinutul acesteia impunea instanţei de apel luarea în considerare a prevederilor art. 288 din C. proc. civ., ipoteză invocată de instanţa de apel însăşi la termenul de dezbatere a apelului (prin referirea la înscrisul recognitiv, a se vedea ultimul alineat de la fila x a încheierii de dezbateri), dar neanalizată şi în considerentele deciziei recurate.

Norma evocată stabileşte astfel:

"Înscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea este eronată sau inexactă."

Or, sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoarea probatorie autonomă în raport cu actul primordial şi face dovada celui dintâi, indiferent dacă este sau nu însoţit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recognitiv, potrivit textului citat, se opune debitorului însuşi, moştenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia (nu şi terţilor faţă de care acesta rămâne un fapt juridic).

În sfârşit, Înalta Curte constată că desi intimata-pârâtă a susţinut prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs că a invocat în faţa instanţei de apel nulitatea absolută a declaraţiei în cauză, o atare apărare nu se cere a fi analizată distinct în prezenta decizie, având în vedere că instanţa de apel a reţinut că apelanata pârâtă, prin respectivele critici, a depăşit limitele premise de art. 478 din C. proc. civ., limite determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantul judicatum -, în condiţiile în care pârâta nu a formulat o astfel de cerere la prima instanţă.

Or, această dezlegare a instanţei de apel este intrată sub autoritate de lucru judecat, având în vedere lipsa învestirii Înaltei Curţi cu o cale de atac promovată de către pârâtă (recurs împotriva considerentelor, fie principal, fie incident).

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) şi coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, curtea de apel va analiza raporturile juridice dintre părţi privind împrumutul de consumaţie atât din punctul de vedere al condiţiilor ad validitatem cât şi al celor ad probationem, în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, dar ţinând seama de dezlegările date prin prezenta decizie.

Se reţine că recurentul-reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, însă, acestea nu pot fi analizate la acest moment procesual, cererile părţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată urmând a fi soluţionate pe temeiul art. 453 din C. proc. civ., cu ocazia rezolvării pe fond a raporturilor juridice deduse judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1147A din 5 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.