Scope of contractual termination clause: Debtor cannot invoke ipso jure pactum commissorium to extinguish intellectual property remuneration obligations

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 13.05.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâta B. Întreprindere Individuală ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 2043,06 RON (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.07.2016-31.03.2019;

- obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1262,62 RON calculate până la data de 19.04.2019 şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate;

- obligarea pârâtei obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1166, 1350 şi următoarele C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe şi Decizia ORDA nr. 399/2006, Decizia ORDA nr. 189/2013, Decizia ORDA nr. 99/2015.

Pârâta Întreprinderea Individuală B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 2137/09.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. Întreprindere Individuală, a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 1712 RON remuneraţie cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, în perioada 01.07.2016-31.03.2019, a obligat pârâta la plata sumei de 1262 RON penalităţi de întârziere calculate până la data de 19.04.2019 şi în continuare la plata de penalităţi de 0,1% pe fiecare zi de întârziere până la plata debitului, a respins acţiunea cu privire la TVA şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 600 RON cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 772A din 15 iulie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. Întreprindere Individuală, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român Pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A., CIF x, ca nefondat şi a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 772A din 15 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta Întreprinderea Individuală B..

Pârâta Întreprinderea Individuală B. solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 496-497 C. proc. civ. să admită prezentul recurs, să caseze decizia recurată şi să trimită cauza spre o nouă judecată, primei instanţe, urmând a se casa şi sentinţa civilă nr. 2137 din 09.10.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Se apreciază că şi în condiţiile în care s-a procedat la analiza celorlalte motivelor invocate de pârâtă, prin apel, ar lipsi un grad de jurisdicţie. Pe de altă parte, cât timp din conţinutul sentinţei instanţei de fond lipsesc aceste elemente definitorii (verificarea competenţei şi duratei) şi nici nu s-a procedat la îndreptarea acestei erori, se apreciază că se impune anularea sentinţei instanţei de fond, cu atât mai mult cu cât formalismul cu care s-a aplecat instanţa de fond în soluţionarea cererii, rezultă şi din greşita apreciere a nedepunerii în termen a întâmpinării.

Procedând la analizarea aspectelor de competenţă (materială şi teritorială) invocate de pârâtă, s-a apreciat că prima instanţă competentă să judece prezentul litigiu ar fi Judecătoria Braşov.

Este adevărat că instanţa de apel a analizat apărările pârâtei cu privire la necompetenţa materială şi teritorială a Tribunalului Bucureşti; timbrarea necorespunzătoare a cererii; puterea facturilor proforma, precum şi aspectele legate de încetarea efectelor autorizaţiilor licenţă neexclusivă încheiate în anul 2009 între părţi, însă a omis să se pronunţe cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă.

În ceea ce priveşte modalitatea în care instanţa de apel a dezlegat celelalte motive invocate în apărarea pârâtei, se consideră că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - art. 408 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În speţa dedusă judecăţii, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii se leagă şi determinarea timbrajului, deci a naturii răspunderii (respectiv dacă ea este contractuală sau delictuală) şi în acest sens trebuia verificat dacă într-adevăr în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1.166 şi 1350 şi urm. C. civ., respectiv "răspunderea contractuală", pe care şi-a întemeiat reclamantul cererea, implicit prin aceasta încercând să inducă instanţei faptul că între părţi ar exista un contract în desfăşurare.

Se apreciază însă că nu este corectă şi temeinică argumentarea instanţei în privinţa ca fiind încă în fiinţă autorizaţiile de licenţă neexclusivă încheiate de părţi, care are în vedere faptul că invocarea clauzei "prevăzută la art. VI. 4, prevede încetarea de drept a contractului pentru ipoteza neexecutării obligaţiilor timp mai îndelungat de 90 zile, însă pactul comisoriu este un mijloc de protecţie a drepturilor creditorului obligaţiei neexecutate."

Astfel, deşi se recunoaşte că în conţinutul autorizaţiilor, la pct. 4 din Cap. VI, s-a prevăzut faptul că "în cazul întârzierilor de plată mai mari de 90 de zile, autorizaţia încetează de drept", se dă o interpretare eronată a acestui pact comisoriu, în sensul că singura parte care ar putea-o invoca este doar A..

Spre deosebire de reglementarea consacrată de vechiul C. civ., în care pactele comisorii nu erau prevăzute în mod expres, acestea fiind un rezultat al dezbaterilor doctrinare şi ale jurisprudenţei, noul Cod prevede nu doar mecanismul rezoluţiunii unilaterale, ci şi posibilitatea operării rezoluţiunii în baza unor pacte comisorii, aspect ce rezultă din art. 1553 C. civ.

Pactul comisoriu are ca efect rezoluţiunea/rezilierea de drept a contractului, însă este necesar ca prin acordul părţilor să fi fost prevăzut în mod expres care sunt obligaţiile a căror neexecutare atrage acest remediu contractual [art. 1553 alin. (1) C. civ..]. Această cerinţă legală a fost denumită în doctrină "regula specializării pactului comisoriu", având drept consecinţă ineficienta unui pact care conţine doar referiri generale la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.

Din analizarea celor trei alineate consacrate de C. civ. pactului comisoriu, reiese faptul că părţile trebuie să prevadă nu doar ce obligaţii determină încetarea contractului în baza clauzei rezolutorii, ci şi condiţiile în care aceasta operează.

Tot în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1550 C. civ., care prevăd modul în care operează rezoluţiunea.

În speţa dedusă judecăţii, de vreme ce părţile au convenit în mod expres obligaţia a cărei neexecutare atrage desfiinţarea de drept a contractului, se apreciază că nu era necesară nici punerea în întârziere şi nici intervenirea instanţei, introducerea unui astfel de pact comisoriu în contract fiind de esenţa voinţei părţilor, în vederea producerii de efecte energice.

Faţă de intervenirea pactului comisoriu înserat în contract, se apreciază că în cauză nu mai puteau fi în prezenţa unei răspunderi contractuale, ci doar a unei delictuale civile, care are repercusiuni asupra întregului probatoriu ce trebuie administrat de părţi (depunerea unui contract faţă de dovedirea existenţei unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a culpei).

Într-un final, se apreciază contrar opiniei exprimate de intimatul-reclamant, ca nici chiar instanţa de judecată nu poate invoca o lipsă de interes în invocarea lipsei temeiului contractual, instanţa de judecată neputând suplini sau trece peste voinţa exprimată de partea litigantă.

În aceste condiţii, având în vedere şi perioada pentru care reclamanta solicită plata remuneraţiilor, (01.07.2016 - 31.03.2019) rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că, convenţia încheiată între părţi a încetat de drept.

Prin urmare, se impune a se constata că licenţa/autorizaţia la care reclamanta face referire în cererea de chemare în judecată nu poate valida susţinerea pe care reclamanta a formulat-o în sensul existenţei unui raport juridic contractual între părţi.

Faţă de aceste aspecte, se apreciază că se impun următoarele observaţii: în primul rând, având în vedere că între părţi nu există un contract în derulare, părţile nefiind ţinute de nicio convenţie privind atragerea competenţei legilor dintre acestea la "instanţa competentă din Bucureşti", se apreciază că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la o instanţă necompetentă material şi teritorial.

Practic cererea reclamantei este o acţiune "în pretenţii", care, faţă de cuantumul pretenţiilor solicitate şi raportat la prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. (conform cărora judecătoriile judecă: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti), este de competenţa materială a judecătoriilor.

În ceea de priveşte competenţa teritorială, se apreciază că, faţă de sediul social al pârâtei, respectiv municipiul Săcele, care se află în raza teritorială a instanţelor din Braşov şi faţă de prevederile art. 107 C. proc. civ. (conform cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel), Judecătoria Braşov ar fi competentă teritorial să judece prezenta cauză.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi în consecinţă, menţinerea deciziei civile nr. 772A/15.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca fiind legală şi temeinică; obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivul de recurs invocat de recurentă vizează, în primul rând, eronata soluţionare de instanţele de fond şi de apel a excepţiei necompetenţei materiale şi teritoriale de soluţionare a prezentului litigiu, ce poate fi circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv ce se priveşte însă a fi nefondat.

Curtea de apel a reţinut în mod corect că litigiul de faţă are natura unui litigiu în materia proprietăţii intelectuale, întrucât derivă din pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, aşadar, a unor drepturi de proprietate intelectuală ce fac obiectul reglementărilor legii speciale privind dreptul de autor şi drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996.

Raportat la obiectul acţiunii deduse judecăţii, şi anume obligarea pârâtei la plata sumei de 2043,06 RON (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, se constată că reclamanta a invocat autorizaţiile de licenţă încheiate, în cuprinsul cărora este inserată o clauză de prorogare a competenţei teritoriale în favoarea instanţelor din Municipiul Bucureşti.

Aşa cum a considerat şi instanţa de apel, nu pot fi primite susţinerile recurentei privind competenţa judecătoriei în cauzele de proprietate intelectuală, deoarece domeniul proprietăţii intelectuale se încadrează în categoria cauzelor care nu pot fi considerate ca fiind atribuite prin lege în competenţa judecătoriei, motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competenţa de primă instanţă a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ.

Aşadar, în speţă, competenţa de primă instanţă în materia proprietăţii intelectuale aparţine tribunalului, ca instanţă de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii, aşa cum au statuat şi instanţele de fond şi de apel.

În mod just a considerat instanţa de apel că apare lipsit de efecte faptul că prima instanţă nu şi-a verificat competenţa de soluţionare a cauzei.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale incidente, a art. 1231, art. 1232 şi art. 130 din Legea nr. 8/1996, precum şi a art. 1553 C. civ., nici acesta nu este fondat.

Conform Deciziei ORDA nr. 399/2006, reclamanta A. este desemnată drept colector al remuneraţiilor reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi.

Reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile ce fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată pe răspunderea civilă contractuală, arătând în acest sens că a încheiat cu pârâta acele autorizaţii/licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual nr. 9575 şi 9576/11.06.2009.

În contextul operaţiunii de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente, în mod just a apreciat instanţa că pârâta are obligaţia legală să achite remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial ori al reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta spatiilor pe care le administrează, temeiul răspunderii civile fiind contractual, ce derivă din convenţia încheiată în vederea obţinerii autorizaţiei/licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.

Prin urmare, criticile recurentei sub acest aspect al naturii delictuale a răspunderii civile incidente nu subzistă, în mod corect a fost impusă obligaţia de plată a remuneraţiei, prevăzută de altfel, la punctul I al licenţelor, calculată în conformitate cu Metodologia reglementată de Decizia ORDA 399/2006, 189/2013 şi respectiv Decizia ORDA nr. 99/2015.

Constatând că sumele datorate cu titlu de remuneraţie sunt fixe, instanţa corect a procedat la calculul acestora, soluţia de admitere în parte a acţiunii pentru suma de 1712 RON remuneraţie, fiind justă. De asemenea, corect au fost reţinute dispoziţiile art. VI pct. 6.3 din autorizaţii/licenţe ca temei al obligării pârâtei la penalităţi de 0,1% pe zi întârziere, aferente sumelor neachitate, în cuantum de 1262 RON, calculate până la data de 19.04.2019 şi în continuare penalităţi de 0,1% pe zi întârziere, până la achitarea integrală a debitului, în condiţiile în care respectivele autorizaţii nu şi-au încetat efectele.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei pârâte care a invocat încetarea de drept a contractului ca urmare a neplăţii timp de 90 de zile a remuneraţiilor şi deci, intervenirea pactului comisoriu inclus în aceste autorizaţii.

Dând legala interpretare prevederilor legale incidente, corect s-a statuat de către curtea de apel că acea clauză, prevăzută la art. VI.4, prevede încetarea de drept a contractului pentru ipoteza neexecutării obligaţiilor timp mai îndelungat de 90 de zile, iar pactul comisoriu este un mijloc de protecţie a drepturilor creditorului obligaţiei neexecutate, ce nu poate fi invocat de pârâtă, ca debitor al obligaţiei neexecutate

Nu subzistă critica recurentei în sensul încetării de drept a contractului părţilor, deoarece, în lipsa unei manifestări de voinţă contrare din partea vreuneia din părţi, potrivit art. VIII din autorizaţia licenţă neexclusivă, a operat o prelungire automată cu perioade de câte 12 luni, astfel încât nu se poate constata încetarea raportului contractual, şi deci a obligaţiilor ce le incumbă părţilor.

Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Întreprinderea Individuală B. împotriva deciziei nr. 772A din 15 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Întreprinderea Individuală B. împotriva deciziei nr. 772A din 15 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă Întreprinderea Individuală B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON către intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Intrerpreţi- A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.