Trademark infringement damages appeal dismissed for failure to prove specific economic loss

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 28.12.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. Fan CO S.R.L. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 225.970 RON (50.000 euro) reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a folosirii fără drept, în activitatea economică, a mărcii a cărei titulară este, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1386 din 12.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei 225.970 RON (echivalentul sumei de 50.000 euro la data introducerii acţiunii - 28.12.2016), reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin folosirea fără drept a mărcii "B.".

Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 5.624,4 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 1661A din 6 noiembrie 2019, a admis apelul declarat de pârâta S.C. FAN CO S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1386/12.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurenta reclamantă a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora, recurenta susţine, în esenţă, următoarele:

- instanţa de apel în mod greşit a apreciat că prejudiciul invocat nu ar fi fost real şi cert, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile necesare pentru a fi reparat;

- instanţa a apreciat că existenţa prejudiciului nu a putut fi constatată cu certitudine, întrucât acesta nu ar fi fost evaluat în mod concret, iar obligaţia în acest sens îi revenea reclamantei, însă ceea ce instanţa de apel a omis să aibă în vedere a fost faptul că admisibilitatea probelor solicitate a fost analizată de către instanţa de fond şi nu de către reclamată care a solicitat, atât prin acţiune, cât şi prin precizările ulterioare, administrarea de probe care, dacă ar fi fost admise în integralitatea lor, ar fi făcut dovada prejudiciului şi acesta ar fi putut fi cuantificat;

- la stabilirea daunelor-interese, prima instanţă a avut în vedere toate aspectele, respectiv pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către o persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat, şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi, prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat;

- contrar aspectelor reţinute de către instanţa de apel, tribunalul a avut în vedere şi faptul că intimata şi-a însuşit modulul de calcul, raportat la faptul că acesta nu 1-a contestat în niciun fel şi nici nu a propus o altă variantă, aceasta limitându-se doar la a susţine că nu a folosit marca;

- în cauză nu se putea retine o nedovedire a prejudiciului câtă vreme a depus la dosarul cauzei un amplu material probator care a fost analizat de către instanţa de fond, acesta nefiind contestat în vreun fel de către pârâtă;

- nu s-ar putea retine că nu şi-a îndeplinit obligaţia de dovedire a prejudiciului, câtă vreme probele solicitate au fost doar parţial admise şi administrate;

- instanţa de apel nu putea reţine o lipsă a probatoriului solicitat a fi administrat atâta vreme cât pentru termenul de judecată din data de 21.05.2018, tocmai cu scopul de a face dovada pretenţiilor, a fost solicitată suplimentarea probatoriului şi administrarea unei expertize de specialitate pentru a determina valoarea prejudiciului creat, ca urmare a folosirii fără drept în activitatea economică a mărcii a cărei titulară este;

- chiar dacă în calitate de reclamantă avea sarcina probei, instanţa, în baza rolului activ, era cea care hotăra în ce măsură probele solicitate urmau a fi şi administrate în cauză;

- de vreme ce instanţa a fost cea care a cenzurat probele solicitate a fi administrate tocmai cu scopul de a se face dovada existenţei prejudiciului, instanţa de apel nu putea retine culpa reclamantei de a nu fi administrat în cauză dovezi suficiente care să conducă la o soluţie de admitere a acţiunii.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, în termen legal, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1661A din 6 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor; prin aceeaşi încheiere a fost respinsă execpţia nulităţii recursului, având în vedere că din criticile dezvoltate de recurentă rezultă că este posibilă încadrarea acestora în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Prealabil, se impune precizarea că deşi motivele de recurs formulate de către recurenta-reclamantă au fost întemeiate în drept doar pe ipoteza de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la evaluarea unora dintre acestea pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., anume a acelora prin care se critică modalitatea de administrare a probelor în apel, lipsa de rol activ a instanţelor de fond, precum şi modul de aplicare a altor reguli privind judecata în calea devolutivă de atac, susţineri prin care se antamează perspectiva procedurală a cauzei de faţă.

Pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte reţine că cererea de faţă are ca obiect solicitarea reclamantei S.C. A. S.R.L. de obligare a pârâtei S.C. Fan CO S.R.L. la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost creat prin folosirea fără drept de către pârâtă, în activitatea economică a acesteia, a mărcii sale "B.", marcă naţională, individuală, combinată, înregistrată pentru clasele de servicii 35, 39, 41 şi 43 ale Clasificării de la Nisa, potrivit certificatului nr. x din 6.02.2012.

Acţiunea în contrafacere a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 493/7.04.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, hotărârea primei instanţe fiind confirmată în apel prin decizia civilă nr. 627A/16.12.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 650/4.04.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosar nr. x/2014 (casarea privind numai rejudecarea capătului de cerere privind cererea reclamantei de acordare a daunelor morale).

În cauza de faţă, cererea de chemare în judecată, formulată la 22.12.2016, a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

Potrivit acestor prevederi legale:

"(1) La cererea părţii vătămate, instanţa judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenţie a desfăşurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite.

(2) La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare:

a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; sau

b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză."

Această normă din actul normativ special (care transpune în dreptul intern Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală) reprezintă dreptul material pentru soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, astfel încât, reclamanta, în temeiul prevederilor art. 249 din C. proc. civ. care consacră regula actori incumbit probatio, era ţinută să dovedească îndeplinirea cerinţelor acesteia, funcţie de criteriul legal, dintre cele premise de lege, pentru care opta.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, a pretins acordarea unor despăgubiri de 50.000 euro, iar prin motivele cererii de chemare în judecată a făcut doar o trimitere generică la prevederile art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 pe care le-a reprodus ca atare.

După semnalarea de către pârâtă, în cuprinsul întâmpinării, a lipsei de claritate a cererii introductive, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a indicat că a stabilit valoarea prejudiciului invocat prin cererea de chemare în judecată prin raportare atât la pierderea câştigului suferită de aceasta în calitate de parte vătămată, la beneficiile realizate în mod injust de către pârâta care a încălcat în mod constant dreptul de proprietate industrială protejat în favoarea sa, cât şi la prejudicial moral ce i-a fost cauzat.

Mai mult decât atât, se constată că într-o corectă şi rezonabilă exercitare a rolului activ, potrivit celor prevăzute de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., la termenul din 23.05.2017, tribunalul, la rândul său, a pus în vedere reclamantei să precizeze în scris, modalitatea de evaluare în mod concret a prejudiciului pe care îl pretinde.

Răspunzând acestei solicitări, reclamanta a depus la dosar primă instanţă o precizare a cererii de chemare în judecată prin care a arătat că suma pretinsă cu titlu de despăgubiri de la pârâtă, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat, a fost obţinută prin raportare atât la valoarea cifrei de afaceri nete aferente anilor 2014 şi 2015, cât şi la cele 376 zile calendaristice existente între data când a rămas definitivă hotărârea nr. 627, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de către Curtea de Apel Bucureşti (respectiv, 16.12.2015) şi data înregistrării cererii care face obiectul prezentului litigiu (respectiv, 28.12.2016); a procedat la indicarea, din surse publice, a cifrei de afaceri a pârâtei pentru cei doi ani menţionaţi, conchizând că suma pretinsă cu titlu de prejudiciu reprezintă mai puţin de 6% din valoarea cifrei de afaceri a pârâtei pentru cei doi ani, respectiv suma de 600 RON/zi de întârziere, în îndeplinirea obligaţiilor confirmate de hotărârea nr. 627, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de către Curtea de Apel Bucureşti.

Pârâta, prin notele depuse la dosar fond pentru termenul din 28.11.2017, după ce i-au fost comunicate precizările reclamantei, a contestat argumentat ambele criterii indicate de către reclamantă pentru evaluarea prejudiciului, susţinând că niciunul nu corespunde criteriilor legale reglementate de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005; totodată, a solicitat să se constate decăderea acesteia din dreptul de a mai solicita alte probe decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, având în vedere şi neîndeplinirea condiţiilor de excepţie prevăzute de art. 254 alin. (2) din C. proc. civ., faţă de solicitarea reclamantei privind administrarea probei cu expertiză evaluatoare, solicitată prin cererea precizatoare.

Tribunalul, la termenul de dezbatere asupra fondului, a respins cererea reclamantei de suplimentare a probatoriului, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 254 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

După admiterea cererii de chemare în judecată prin sentinţa pronunţată în primă instanţă, instanţa de apel a admis apelul formulat de pârâtă, reţinând că reclamanta nu a dovedit un prejudiciu real şi cert, constatând că aceasta nu a oferit niciun criteriu obiectiv de evaluare a pagubei suferite prin contrafacere, în condiţiile în care art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 stabileşte criterii generale de calculare a prejudiciului; totodată, s-a apreciat că reclamanta a indicat un criteriu arbitrar de evaluare a prejudiciului atunci când a ales, pe de o parte, cifra totală de afaceri a pârâtei, iar, pe de altă parte, procentul de 6% din această cifră.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că acest criteriu de eveluare a pagubei indicat de către reclamantă trebuia verificat prin prisma criteriilor enumerate de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, infirmând raţionamentul primei instanţe care s-a apreciat că indicarea procentului de 6% din valoarea cifrei de afaceri nu încalcă principii de ordine publică şi nici norme de drept material ori de drept procesual; s-a constatat că prima instanţă a reţinut că suma ar fi justificată, în condiţiile în care pârâta nu a indicat un alt mod de calcul, iar toate probele ce ar fi atestat prejudicial reclamntei se aflau în posesia sa.

Raportând aceste constatări la criteriile legale enunţate de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, curtea de apel a apreciat că pentru determinarea consecinţelor economice negative suportate de reclamantă sau a câştigului pierdut de aceasta nu erau necesare evidenţele contabile ale pârâtei, reclamanta având posibilitatea de a proba, cu propriile evidenţe contabile, modul în care utilizarea fără acord a mărcii sale de către pârâtă i-a influenţat activitatea.

Totodată, instanţa de apel a arătat că nu se poate determina în mod concret motivul pentru care reclamanata a ales procentul de 6% din valoarea cifrei de afaceri a pârâtei ori legătura dintre acest procent şi pierderile suferite de reclamantă prin fapta ilicită a pârâtei.

Pentru invalidarea argumentelor primei instanţe, curtea de apel a mai constatat că, la momentul discutării probatoriului, reclamanta, care are sarcina probei, nu a învederat că pârâta deţine înscrisuri probatorii referitoare la proces şi nici nu s-a solicitat a I se pune în vedere pârâtei obligaţia de a le depune la dosar, pentru ca prima insanţă să concluzioneze cu real temei că aceasta era singura deţinătoare a probelor ce atestă prejudiciul reclamat prin acţiune.

S-a conchis în sensul că nu i se poate imputa pârâtei că nu a indicat un alt mod de calcul sau că nu a ieşit din pasivitate prin producerea de probe care să combată susţinerile neprobate ale reclamantei.

Înalta Curte constată că prin motivele de recurs recurenta critică respingerea probelor de către prima instanţă şi lipsa de rol activ al instanţei de apel pentru ca, în cele din urmă, să se reţină că nu a dovedit caracterul real şi cert al prejudiciului reclamat prin acţiune.

În esenţă, se susţine că instanţele de judecată prin respingerea probelor sau împiedicarea sa să administreze probele în integralitatea lor au pus-o în imposibilitatea dovedirii pretenţiilor formulate prin acţiune, în condiţiile în care probatoriile deja administrate au fost apreciate ca insuficiente.

Totodată, recurenta învederează că de vreme ce instanţa a fost cea care a cenzurat probele solicitate tocmai pentru a face dovada existenţei prejudiciului, instanţa de apel nu putea reţine culpa sa de a nu fi administrat în cauză dovezi suficiente care să conducă la o soluţie de admitere a acţiunii.

Înalta Curte constată că aceste critici, susceptibile de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu pot fi primite.

Potrivit celor anterior expuse din care reiese conduita procesuală a reclamantei în faţa primei instanţe, coroborate cu constatarea împrejurării că în etapa procesuală a apelului, prin întâmpinarea formulată la motivele de apel ale pârâtei, reclamanta a propus, din nou, doar administrarea probei cu înscrisuri, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de procedură stabilite în legătură cu administrarea probelor, corect statuându-se că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile de dovedire a pretenţiilor deduse judecăţii.

Această soluţie este în acord cu prevederile art. 10 alin. (1) şi art. 249 din C. proc. civ. care, în esenţă, stabilesc faptul că părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Or, astfel cum s-a arătat, prima instanţă, în temeiul art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., a solicitat reclamantei să indice în concret modalitatea de determinare a prejudiciului pentru verificarea cuantumului despăgubirilor pretinse de la pârâtă, având în vedere temeiul cererii de chemare în judecată, indicat de reclamanta însăşi în acţiunea introductivă, şi criteriile legale consacrate exemplificativ de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

O atare precizare era necesară în absenţa oricărei referiri a reclamantei în motivarea cererii de chemare în judecată la unul dintre criteriile legale ce puteau fi valorificate în cauză, în raport cu obiectul pricinii.

Prin precizarea depusă în urma acestei obligaţii procesuale stabilite de instanţă, reclamanta a indicat un procent de 6% din cifra de afaceri a pârâtei pentru anii 2014 şi 2015, fără a-şi justifica această opţiune în raport de dispoziţiile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum corect a stabilit instanţa de apel.

Chiar şi în condiţiile în care verificarea acestui procent din valoarea cifrei de afaceri a pârâtei ar fi fost susceptibil de încadrare în prevederile anterior menţionate (putând fi luat în considerare, eventual, în legătură cu criteriul legal al beneficiilor injuste obţinute din contrafacere de către pârâtă), o atare constatare nu are aptitudinea prin ea însăşi a conduce la admiterea recursului, având în vedere conduita procesuală a reclamantei în cele două etape procesuale anterioare.

Deşi în prezentul recurs se verifică legalitatea deciziei pronunţate în apel, referirea la îndeplinirea obligaţiilor procesuale şi la modalitatea de exercitare a drepturilor procesuale de către reclamantă în faţa ambelor instanţelor de fond este necesară, având în vedere că dacă reclamanta nu şi-a atins obiectivul probatoriu în faţa primei instanţe (prin nesolicitarea probei cu expertiză prin cererea de chemare în judecată şi constatarea neîndeplinirii condiţiilor de la art. 254 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.), aceasta avea posibilitatea suplinirii acestora în calea devolutivă de atac, în condiţiile în care pârâta, prin motivele de apel, susţinea caracterul arbitrar al criteriului validat de prima instanţă în determinarea despăgubirilor ce i-au fost acordate reclamantei.

Or, astfel cum s-a menţionat, reclamanta, prin întâmpinarea formulată la motivele de apel, nu a reluat solicitarea formulată tardiv în faţa primei instanţe, de administrare a probei cu expertiză contabilă, deşi avea această posibilitate legală în raport de prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., dar şi faţă de dezlegarea obligatorie dată de instanţa supremă prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în M. Oficial nr. 548 din 25 iunie 2020.

Potrivit acestei decizii: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea."

Aşa fiind, cum reclamanta a propus tardiv proba cu expertiză la prima instanţă, iar în apel nu a mai solicitat-o, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a reţinut culpa procesuală a reclamantei în îndeplinirea obligaţiei procesuale de probare a pretenţiilor deduse judecăţii.

În plus, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă nu poate invoca în mod eficient lipsa de rol activ al instanţei de apel, întrucât prin susţinerile sale, tinde la o interpretarea extensivă, dincolo de limitele pe care legiuitorul le-a avut în vedere prin edictarea normei de la art. 22 din C. proc. civ., deoarece rolul activ al instanţei îşi găseşte o serioasă limitare în principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, precum şi în echilibrul procesual pe care judecătorul, cu imparţialitate, trebuie să îl asigure tuturor părţilor litigante şi participanţilor procesuali, în acord cu principiile înscrise în dispoziţiile art. 6, 7, 8, 13 şi 20 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, concluzia anterioară decurge fără echivoc şi din conţinutul prevederilor art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii."

Înalta Curte apreciază a fi nefondate şi criticile recurente încadrabile în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin argumentele circumscrise acestui motiv de recurs, recurenta tinde la susţinerea legalităţii şi temeiniciei sentinţei tribunalului şi la invocarea greşitei interpretări şi aplicări de către instanţa de apel a prevederilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

Astfel, recurenta arată că la stabilirea daunelor-interese, prima instanţă a avut în vedere toate aspectele, respectiv pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către pârâta care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat, şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi, prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.

Totodată, a invocat şi faptul că tribunalul a reţinut şi faptul că intimata şi-a însuşit modulul de calcul propus de reclamantă, raportat la faptul că acesta nu 1-a contestat în niciun fel şi nici nu a propus o altă variantă, aceasta limitându-se doar la a susţine că nu a folosit marca, aspecte înlăturate în mod nelegal de instanţa de apel.

Deja s-a arătat modalitatea în care pârâta a contestat în mod pertinent criteriul propus în concret de către reclamantă pentru stabilirea despăgubirilor pretinse de la aceasta şi lipsa de corespondent al acestuia cu oricare dintre criteriile legale consacrate de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

Pe de altă parte, chiar reală de ar fi necontestarea criteriului propus de reclamantă (susţinere neadevărată, însă, faţă de cele invocate de pârâtă prin întâmpinarea formulată la prima instanţă, prin notele de la dosar tribunal, precum şi prin motivele de apel), această împrejurarea nu era de natură a dispensa instanţa de judecată de obligaţia de a verifica îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege, respectiv de norma care constituia cauza cererii de chemare în judecată, conform celor statuate de art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit celor prevăzute de art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 (corespunzătoare dispoziţiilor art. 13 din Directiva pe care o transpune), criteriile legale aflate la îndemâna titularului mărcii pentru a solicita daune-interese de la cel care i-a încălcat dreptul de proprietate intelectuală protejat, sunt criterii alternative, iar nu cumulative, astfel cum recurenta reclamantă a indicat prin cererea de chemare în judecată, susţineri reluate şi prin motivele de recurs.

Acest caracter alternativ se verifică nu numai între criteriile de la art. 14 alin. (2) lit. a) şi cele de la alin. (2) lit. b), ci şi între cele enumerate exemplificativ de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.

Pentru această concluzie, edificatoare sunt cele explicitate prin considerentul 26 din Preambului Directivei, potrivit căruia, pentru repararea prejudiciului "valoarea daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câştigul nerealizat de titularul dreptului sau beneficiile fără justă cauză realizate de contravenient şi, dacă este cazul, orice prejudiciu moral este cauzat titularului dreptului."

În consecinţă, procedând la interpretarea gramaticală a acestui considerent al Directivei, dată fiind prezenţa conjuncţiei cu funcţie disjunctivă "sau", rezultă că cele două variante normative, chiar exemplificative fiind, se exclud, deci, nu pot fi invocate în mod cumulativ.

Cum reclamantul, titular al unei mărci încălcate, este cel care formulează cererea de daune-interese, rezultă că acestuia îi revine alegerea oricăruia dintre criteriile enumerate de această normă, criteriu cumulat sau nu, dacă este cazul, cu solicitarea de reparare şi a prejudiciului moral.

Faţă de soluţia pronunţată în cauza de faţă şi confirmarea legalităţii ei prin prezenta decizie, este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă cererea de acordare (şi) a unor daune morale ca parte componentă a prejudiciului pretins prin cererea de chemare în judecată reprezintă acoperirea aceluiaşi prejudiciu moral sau a unui prejudiciu moral diferit şi ulterior celui solicitat şi în acţiunea în contrafacere (cerere cu privire la care instanţa de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, prin decizia civilă nr. 650 din 4 aprilie 2017).

Atare alegere a criteriului aplicabil ţine de strategia procesuală pe care titularul dreptului la marcă şi-o prefigurează, precum şi de anticiparea efortului probator în oricare dintre ipoteze pe care îl poate susţine (chiar luând în considerare şi toate facilităţile de probaţiune prevăzute de Ordonanţă), dar nu în ultimul rând, de amploarea contrafacerii, caz în care, în mod evident, criteriul beneficiilor injuste ale contrafăcătorului va fi mult mai atractiv.

Pe de o parte, recurenta-reclamantă nu a indicat numai unul dintre criterii, ci le-a invocat în mod cumulativ, iar pe de altă parte, chiar dacă modalitatea concretă arătată pentru evaluarea despăgubirilor pretinse ar fi fost susceptibilă, la nivel formal, de a fi luată în considerare, eventual, din perspectiva criteriului beneficiilor injuste obţinute de către intimată din activitatea de contrafacere, cercetarea efectivă pe fond a acestui modalităţi de cuantificare a daunelor-interese nu a putut fi realizată din cauza conduitei procesuale a reclamantei în propunerea şi administrarea probelor, astfel cum deja s-a demonstrat, în evaluarea primului motiv de recurs analizat pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin recalificarea criticilor recurentei, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., interpretat a contrario.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1661A din 6 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.