Contract rescission for hidden structural defects: appeal allowed and case quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să dispună: rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.12.2006, în temeiul art. 1710 alin. (1) lit. d) din C. civ., ca urmare a angajării răspunderii pentru vicii ascunse; repunerea părţilor în situaţia anterioară, în temeiul art. 1554 alin. (1) din C. civ., prin restituirea prestaţiilor; potrivit art. 1635-1649 din C. civ., să dispună obligarea pârâţilor la restituirea contravalorii investiţiilor realizate de reclamant la imobilul înscris în Cartea Funciară Nr. x Satu Mare, cu nr. cad. x, în cuantum de 40.000 Euro şi să dispună obligarea pârâţilor, în temeiul art. 1349 din C. civ. coroborat cu art. 1391 din C. civ., la plata sumei de 100.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit; cu acordarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de Tribunal:

Prin sentinţa nr. 110/D din 9 mai 2019, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată astfel formulată de reclamantul A.. S-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi la data de 28.12.2016, privind vânzarea-cumpărarea imobilului situat în localitatea Satu Mare, str. x, jud. Satu Mare, înscris în Cartea Funciară nr. x Satu Mare, compus din teren intravilan în suprafaţă de 288 mp, cu nr. cadastral x şi construcţia "casă de locuit tip P+M", cu nr. cadastral x, contract autentificat de Notar Public D. prin încheierea nr. 5779/28.12.2018.

S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâţilor, în solidar, să restituie reclamantului suma de 83.500 Euro (echivalentul a 378.330 RON) achitată de cumpărător cu titlu de preţ al imobilului vândut conform menţionatului contract de vânzare-cumpărare, precum şi suma de 3.957 RON achitată de cumpărător cu titlu de cheltuieli ale vânzării.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să achite reclamantului suma de 50.300 RON (echivalentul sumei de 10.800 Euro) reprezentând contravaloarea investiţiilor realizate de cumpărător la imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare rezoluţionat, în limita sporului de valoare adus bunului.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantului de acordare a unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral derivând din încheierea contractului de vânzare-cumpărare rezoluţionat.

Pârâţii au fost obligaţi, în solidar, să achite reclamantului suma de 9.499,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi suma de 1.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloare expertiză.

Au fost compensate, în parte, cheltuielile de judecată efectuate de părţi cu titlu de contravaloare onorariu avocaţial, obligând pârâţii, în solidar, să mai achite reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial suma de 1.846,02 RON.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii B. şi C..

Prin decizia nr. 946/2019-A din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul astfel declarat împotriva sentinţei civile nr. 110/D/2019 a Tribunalului Satu Mare, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

A obligat reclamantul-intimat la plata în favoarea pârâţilor-apelanţi a sumei de 13.300 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi apel.

În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, l-a obligat pe intimatul A., la plata către stat a sumei de 3.466 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în privinţa cărora apelanţii au beneficiat de scutire de taxă de timbru.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs reclamantul A..

Consideră recurentul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1707 din Noul C. civ., împrejurare care determină incidenţa motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând critica astfel susţinută, arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 1707 alin. (2) C. civ. pornind de la o premisă greşită, anume aceea că "dacă la un bun mobil de o valoare mult mai mică, cum este un autoturism sau o motocicletă, s-a ajuns constant la concluzia că nu se poate reţine existenţa viciului ascuns dacă în depistarea acestuia cumpărătorul nu a apelat la părerea unui specialist, în acelaşi sens sau cu atât mai mult, aplicând mutatis mutandis acelaşi raţionament juridic, se ajunge la concluzia că şi în cazul unui imobil casă, cu o valoare mult mai mare, un cumpărător prudent şi diligent este acela care apelează inclusiv la un specialist, respectiv un expert în construcţii pentru a putea verifica în mod diligent eventualele vicii ale casei pe care intenţionează să o cumpere".

Această concluzie a fost fundamentată pe referiri jurisprudenţiale, făcându-se trimitere la decizia Tribunalului Suprem nr. 1859/08.09.1988, fără a se ţine seama că soluţia jurisprudenţială astfel avută în vedere a fost pronunţată în raport de reglementarea din vechiul C. civ., reglementare care nu se suprapune ca şi conţinut peste dispoziţiile noului C. civ. relative la garanţia contra viciilor bunului vândut. Diferenţa este una de esenţă, în sensul că, spre deosebire dispoziţiile art. 1352 din vechiul C. civ., noua reglementare - la art. 1707 alin. (2) Noul C. civ. - defineşte viciul ascuns ca fiind "acel viciu care, la data predării nu putea fi descoperit fără asistenţă de specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent".

Subliniază recurentul că, în noua reglementare, prin introducerea noţiunii de "asistenţă de specialitate", este înlăturată de plano obligaţia unui cumpărător prudent şi diligent de a apela la un specialist, în speţă la un expert în construcţii în vederea identificării eventualelor vicii ale construcţiei cumpărate.

Pe de altă parte, se arată că, şi acceptând teza potrivit căreia recurentul reclamant urma a-şi proba diligenta şi prudenţa la momentul cumpărării imobilului în discuţie prin apelarea la servicii tehnice de specialitate în construcţii, mijloacele de probă aflate la dosar confirmă că, cel puţin până la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, lucrările de mansardare autorizate au fost recepţionate - fără vreo obiecţie - ca fiind conforme proiectului de construcţie, de către o comisie de specialitate formată din 5 specialişti în construcţii. Această documentaţie întocmită de specialişti a fost pusă la dispoziţia recurentului-reclamant, iar, din perspectiva motivaţiei deciziei din apel, recurentul reclamant urma a contesta, chiar ca şi nespecialist în domeniu, concluziile a 5 ingineri în construcţii.

Consideră recurentul că o atare sarcină nu-i poate fi imputată, nici din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 1707 alin. (2) din noul C. civ. şi nici din perspectiva probaţiunii efectiv administrate în cauză.

În continuare, recurentul face trimitere la mijloacele de probă administrate în precedentele etape procesuale şi la apărările formulate de intimaţii pârâţi în cadrul procesului.

Se mai arată că incidenţa şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1707 noul C. civ. a fost invocată - de către recurentul-reclamant - nu doar cu privire la materialul efectiv din care era realizat planşeul peste parter, ci s-a arătat că viciul de care suferă bunul nu putea fi semnalat la data predării, când planşeul era acoperit, nefiind cu putinţă a se identifica materialul din care era confecţionat. Şi în ipoteza în care cumpărătorul ar fi avut posibilitatea să observe că tavanul era realizat din lemn, opinează recurentul că natura ascunsă a viciului ar fi rămas neschimbată câtă vreme problema nu este reprezentată de materialul în sine, ci de faptul că acesta nu are capacitatea de a susţine greutatea construcţiei adăugate după extindere şi mansardare, chestiune regăsită în proiectul de lucrări, în referatul de expertiză tehnică nr. 2655/24.06.2015 şi în referatul de verificare nr. 4703/29.06.2015.

Precizează recurentul că viciul grav şi ascuns al construcţiei cumpărate a fost confirmat şi prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expert E..

În raport de aspectele anterior expuse, consideră recurentul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1707 alin. (2) noul C. civ. (care nu condiţionează posibilitatea viciului ascuns şi a existentei unui cumpărător prudent şi diligent, de verificări efectuate în prezenta unui specialist) în raport de probaţiunea administrată, motivând soluţia adoptată în sensul că "văzând şi jurisprudenţa şi doctrina constantă din materia viciilor ascunse care condiţionează posibilitatea viciului ascuns şi a existenţei unui cumpărător prudent şi diligent şi de verificări efectuate în prezenţa unui specialist, este evident că nu se poate reţine în prezenta cauză că viciul structurii de rezistenţă al imobilului vândut este unul ascuns"; mai mult decât atât, aceeaşi instanţă de apel a apreciat ca viciul invocat în fundamentarea solicitărilor din prezentul litigiu ar fi unul aparent şi că "rezultă deci că nu era necesară o asistenţă de specialitate pentru descoperirea viciului".

Se mai reproşează instanţei de apel că nu a dat eficientă dispoziţiilor art. 1709 alin. (4) noul C. civ. Sub acest aspect, se face trimitere la împrejurarea că, prin chiar motivele de apel formulate de pârâţi, aceştia au recunoscut implicit că aveau cunoştinţă despre existenţa viciului, anterior încheierii oricărei înţelegeri cu reclamantul, iar aceste împrejurări determinau incidenţa în cauză a prevederilor art. 1709 alin. (4) noul C. civ. Astfel fiind, este în egală măsură incident în cauza motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. din această ultimă perspectivă.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-pârâţi B. şi C. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia de nulitate a recursului, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 24 noiembrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 946A din 17 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 16 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Prin aceeaşi încheiere fost reţinut caracterul nefondat al apărărilor prin care intimaţii au susţinut nulitatea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

Una dintre aceste limitări rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurentul reclamant în fundamentarea recursului pendinte cuprind şi referiri la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate.

Cum asemenea critici au fost formulate de recurent cu depăşirea limitelor dreptului care îi este conferit prin lege relativ la exercitarea acestei căi de atac, şi implicit a obligaţiei ce îi icumbă în puterea dispoziţiei de principiu înscrise în art. 12 alin. (1) din C. proc. civ. - conform cu care "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi" - ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale învestiri a instanţei de recurs spre a fi analizate în mod specific acestei căi de atac extraordinare.

Se constată că instanţa de apel a reformat sentinţa civilă nr. 110/09.05.2019 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, dispunând schimbarea acestei hotărâri în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea prin care reclamantul recurent a solicitat: rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare încheiat de acesta cu pârâţii intimaţi, pentru vicii ascunse ale bunului imobil ce a format obiect al respectivei convenţii, precum şi obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri materiale şi morale.

Soluţia astfel adoptată de instanţa de apel a fost, în principal, argumentată prin prisma faptului că prima instanţă a înlăturat în mod nejustificat concluziile expertizei judiciare administrate în cauză - expertiză în care se regăsea concluzia potrivit căreia viciul planşeului construcţiei nu era ascuns, ci era vizibil - adoptând prezumţia că, pentru reclamant, neconformitatea structurii de rezistenţă a lucrării nu era una aparentă iar argumentele reţinerii acestei prezumţii au fost: lipsa unor cunoştinţe în domeniu ale reclamantului; că acesta a întrebat expres la data vânzării dacă există planşeu de beton; că vânzătorii, în calitate de beneficiari ai lucrării de mansardare, au confirmat că planşeul executat în cadrul lucrărilor de mansardare era conform cu proiectul, fiind întocmit în acest sens şi procesul-verbal de recepţie a lucrării.

Acest mod de evaluare a probelor a fost apreciat de instanţa de prim control judiciar ca fiind contrar exigenţelor art. 1707 din C. civ., şi ca fiind realizat cu neobservarea faptului că legiuitorul nu a instituit prezumţii legale în materia probei viciilor ascunse, iar prezumţiile judiciare trebuie să se coroboreze mai ales cu probele ştiinţifice administrate (anume expertiza).

Înalta Curte apreciază că raţionamentul astfel expus de instanţa de apel este eronat din două puncte de vedere.

Sub un prim aspect eroarea este dată de faptul că au fost puse în acelaşi plan categoria/noţiunea juridică de "viciu ascuns" şi categoria/noţiunea de viciu uzitată în limbajul comun.

Cel de-al doilea aspect eronat tratat prin raţionamentul anterior evocat este reprezentat de neobservarea rolului expertului în cadrul procedurii judiciare.

În condiţiile în care, prin art. 1707 alin. (2) din C. civ., sunt oferite repere legale necesar a fi utilizate pentru calificarea unui viciu ca având aptitudinea de a antrena obligaţia de garanţie a vânzătorului, o concluzie/statuare în sensul că este vorba de "viciu ascuns" în sens juridic impune o prealabilă evaluare judecătorească atât a susţinerilor părţilor cât şi a ansamblului probelor pe care acestea au înţeles să le administreze. Prin urmare, revine exclusiv instanţei judecătoreşti sesizate misiunea de a da o asemenea calificare juridică defectelor ori neajunsurilor constructive sau funcţionale ce se reclamă în cadrul unei acţiuni redhibitorii fundamentate pe acest temei juridic.

Expertul judiciar (specialist), în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin art. 330 alin. (1) din C. proc. civ., trebuie să îşi expună opinia asupra unor împrejurări de fapt ale litigiului, iar principiul conform căruia probele au valoare egală în cadrul procedurii judiciare se opune concluziei că raportul de expertiză ar avea o valoare probatorie suplimentară altor mijloace de probă administrate în cadrul procesului.

În alte cuvinte, expertiza poate stabili dacă bunul era sau nu afectat de un viciu/defect la data încheierii contractului de vânzare cumpărare şi gravitatea unui asemenea defect din punct de vedere tehnic. Însă, instanţa de judecată este chemată să stabilească (analizând ansamblul probelor administrate) dacă partea cumpărătoare a manifestat o conduită prudentă şi diligentă anterior cumpărării şi dacă trebuia să identifice/cunoască respectivul viciu, prin prisma unor rezonabile diligenţe ale persoanei ce reclamă o atare situaţie - diligenţe ce exclud recurgerea la asistenţă de specialitate -, spre a da acestuia calificarea de viciu ascuns.

Înalta Curte notează că instanţa de apel a consemnat corect necesitatea de a se stabili, în cadrul procesual creat prin acţiunea promovată de reclamantul A., atât existenţa viciului ascuns al construcţiei cât şi posibilitatea cunoaşterii viciului de către reclamantul- cumpărător.

Aceste chestiuni reprezintă în mod evident aspecte de fapt care trebuiau determinate în raport de circumstanţele concrete ale litigiului.

În acest context, a reţinut că reclamantul cumpărător a cunoscut starea fizică a construcţiei înainte de a o cumpăra, că acestuia i-au fost înmânate anterior vânzării, de către pârâţi, documentele tehnice care au stat la baza lucrărilor de mansardare şi extindere a construcţiei (prin care era stabilită o grosime de 13 cm a planşeului de beton ce a fost turnat în cadrul lucrărilor necesare mansardării imobilului) şi că era vizibilă grosimea de numai 6.5 cm a planşeului efectiv executat. Aceste concluzii au fost reţinute din analiza următoarelor mijloace de probă: raportul de expertiză; interogatoriile luate reclamantului la judecata în fond şi în apel; argumentele expuse în motivarea cererii de chemare în judecată; declaraţia martorei F.; clauzele contractului de vânzare cumpărare.

Din cuprinsul considerentelor care reflectă analiza efectuată în apel în privinţa probelor, Înalta Curte constată că acestea nu reflectă vreo evaluare relativă la actele care au fost întocmite cu ocazia recepţiei lucrărilor de mansardare.

Or, o atare analiză era imperios necesară în raport de împrejurarea că reprezentau acte juridice cărora prima instanţă le validase eficienţa probatorie, iar înlăturarea acestui efect de către instanţa de control judiciar impunea expunerea unor argumente pertinente de natură să fundamenteze o atare măsură e a condus la reformarea sentinţei.

Necesitatea unei analize relative la valoarea probatorie a menţionatelor acte juridice administrate ca probe în cadrul procesului rezulta şi din împrejurarea că reclamantul invoca - drept argument esenţial al pretenţiei sale dar şi al apărărilor susţinute în etapa apelului - necesitatea de a fi avut în vedere procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor de mansardare şi extindere a imobilului, ca document oficial prin care cinci specialişti (patru ingineri şi un arhitect) au opinat în sensul că respectivele lucrări sunt conforme documentaţiei pe baza cărora au fost realizate.

Pe de altă parte, considerentele deciziei recurate nu permit a se determina dacă instanţa de prim control judiciar a evaluat temeinicia unei susţineri relevante a reclamantului, anume aceea că nu a cunoscut existenţa vechiului planşeu de lemn (menţinut sub planşeul de beton turnat în cadrul lucrărilor de mansardare) decât ulterior cumpărării imobilului, ca urmare a demontării unei acoperiri cu material rigips ce se realizase în cadrul lucrărilor de mansardare.

Analiza acestor susţineri ale reclamantului-recurent era esenţială pentru stabilirea unei situaţii de fapt apte a asigura o aplicare corectă, în speţă, a prevederilor art. 1707 alin. (2) din C. proc. civ., dat fiind că această normă situează nivelul de diligenţă şi prudenţă impus cumpărătorului sub standardul cunoştinţelor şi acţiunilor unui specialist, iar reclamantul cumpărător a pretins că - din perspectiva normei juridice menţionate - nu i se poate pretinde un nivel de precauţie şi diligenţă superior celui al membrilor comisiei de recepţie la terminarea lucrărilor (5 specialişti) care au certificat faptul că lucrările realizate corespund documentaţiei tehnice şi autorizaţiei de construcţie premergătoare, şi că finisajele vizibile ce existau la data convenţiei creau, într-un mod convingător, aparenţa conformităţii cu rigorile documentaţiei pe baza cărora s-au realizat.

Înalta Curte apreciază că omisiunea instanţei de prim control judiciar de a statua cu privire la asemenea argumente susţinute în faţa sa relevă nu numai o insuficientă stabilire a situaţiei de fapt - cu consecinţa imposibilităţii efectuării controlului de legalitate impus de criticile prin care recurentul relevă o greşită aplicare în speţă a prevederilor art. 1707 alin. (2) din C. civ. - dar constituie şi o abatere de la cerinţa respectării dreptului la un proces echitabil, înscrisă cu valoare de principiu fundamental în art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.

Se cuvine a fi observat că instanţa de apel a expus şi un considerent suplimentar în fundamentarea concluziei potrivit căreia, în speţă, nu este vorba de un viciu ascuns al construcţiei, anume acela că jurisprudenţa conturată sub imperiul C. civ. adoptat în anul 1864 ar fi în sensul că un cumpărător diligent şi prudent este acela care apelează la părerea unui specialist în acele cazuri în care observarea viciilor ascunse ale unui lucru nu i-ar fi accesibilă prin propriile abilităţi şi manifestând atenţie şi seriozitate.

Or, acest considerent este în mod evident în dezacord cu reglementarea normativă aplicabilă situaţiei litigioase deduse judecăţii, anume cu cea care se regăseşte în art. 1707 alin. (2) din C. civ. adoptat prin Legea 287/2009, atâta vreme cât această din urmă reglementare diferă în mod esenţial de cea conţinută în vechiul C. civ. prin aceea că stabileşte necesitatea de a fi avută în vedere posibilitatea cumpărătorului de a descoperi viciul, prin abilităţi proprii ce demonstrează prudenţă şi diligenţă, şi exclud în mod explicit recurgerea la asistenţă de specialitate din partea terţelor persoane, ca reper al aprecierii nivelului necesar de prudenţă şi diligenţă ce sunt impuse cumpărătorului.

În ce priveşte critica prin care se susţine că instanţa de apel nu a dat eficienţă art. 1709 alin. (4) din C. proc. civ. - normă care prevede că "Vânzătorul care a tăinuit viciul nu poate invoca prevederile prezentului articol" -, se constată că are vădit caracter nefondat. În privinţa atitudinii subiective a pârâţilor vânzători faţă de viciul reclamat în speţă, prima instanţă a reţinut că aceştia nu au avut cunoştinţă de respectivul viciu până la data încheierii convenţiei translative de proprietate. Atâta vreme cât reclamantul-recurent nu a atacat dezlegarea astfel dată de instanţa fondului (pe calea unui apel principal sau a unuia incident), iar apelanţilor nu li se putea înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, conform art. 481 din C. proc. civ., devoluţiunea ce este specifică judecăţii în apel conform art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. nu permitea instanţei de prim control judiciar să reevalueze situaţia pârâţilor de o manieră care să schimbe concluzia primei instanţe şi să determine aplicarea acestei norme juridice.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care instanţa de apel a făcut doar o analiză incompletă a probelor administrate raportat la criticile şi apărările susţinute de părţi în cadrul procesului, nu este posibil a se statua cu privire la corectitudinea aplicării în speţă a prevederilor art. 1707 alin. (2) din C. civ.

Drept urmare, se constată incidenţa motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de prim control judiciar spre a se realiza o analiză efectivă, concretă şi coroborată a tuturor mijloacelor de probă ce au fost administrate în proces şi pe care părţile şi-au întemeiat criticile şi apărările deduse judecăţii în cadrul apelului, urmând ca, în raport de situaţia ce o va stabili în urma unei asemenea evaluări, să aprecieze cu privire la existenţa sau nu a viciului ascuns al construcţiei în coordonatele pe care reclamantul le-a atribuit acestuia prin cererea de chemare în judecată (adică: realizarea planşeului din materiale diferite şi prin efectuarea unor lucrări de calitate inferioară faţă de rigorile impuse prin documentaţia tehnică care a stat la baza lucrărilor de mansardare şi cele relevate de actele întocmite cu ocazia respectivelor lucrări constructive; incapacitatea tehnică a planşeului existent de a asigura o rezistenţă adecvată pentru exploatarea construcţiei rezultate după efectuarea lucrărilor de extindere şi mansardare) şi de exigenţele stabilite prin art. 1707 alin. (2) din C. civ.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 496 coroborat cu art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de recurentul reclamant şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 946A din 17 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.