Superficies right upheld and unauthorized structures ordered dismantled; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 mai 2016, pe rolul Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. Bucureşti S.A. să respecte dreptul său de superficie şi să permită folosinţa materială asupra terenului în suprafaţă de 6.269 mp, situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 237A, identificat cu numărul cadastral x. Totodată, reclamanta a solicitat instanţei să oblige pârâta să desfiinţeze parcarea şi spaţiul verde, amenajate pe terenul sus-menţionat, precum şi gardul metalic cu o înălţime de aproximativ 2,2 m construit în zona mediană a terenului, cu scopul de a separa parcarea de spaţiul verde.

La data de 11 iulie 2016, pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat:

1) să se constate încetarea, în temeiul dispoziţiilor art. 1557 C. civ., a contractului de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. x din data de 18.03.2013 de BNP C. şi Asociaţii, asupra imobilului situat în Splaiul Independenţei nr. 237, Bucureşti, identificat cu număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti, Sector 6;

2) să se dispună radierea dreptului de superficie al reclamantei din Cartea Funciară a imobilului nr. x a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sector 6;

3) în subsidiar, să se dispună anularea pentru vicierea prin dol a consimţământului B. la încheierea contractului de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. x din data de 18.03.2013 de BNP C. şi Asociaţii, asupra imobilului situat în Splaiul Independenţei nr. 237, Bucureşti, identificat cu număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sector 6 şi radierea dreptului de superficie al reclamantei din cartea funciară a imobilului nr. x a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sector 6;

4) în situaţia în care instanţa va respinge argumentele în favoarea anulării contractului pentru vicierea prin dol a consimţământului S.C. B. S.A., să se constate că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi dispusă rezilierea contractului de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. x din data de 18.03.2013 de BNP C. şi Asociaţii, asupra imobilului situat în Splaiul Independenţei nr. 237, Bucureşti, identificat cu număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sector 6, şi să se dispună rezilierea acestui contract şi radierea dreptului de superficie al reclamantei din cartea funciară a imobilului nr. x a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sector 6.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2429 din 17 martie 2017, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. Bucureşti S.A.

A obligat pârâta-reclamantă să respecte dreptul de superficie al reclamantei-pârâte constituit conform contractului autentificat de notarul D. sub nr. x/18.03.2013 şi, respectiv, să permită acesteia folosinţa terenului în suprafaţă de 6269 mp, situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 237A.

A obligat pârâta-reclamantă să desfiinţeze parcarea, spaţiul verde şi gardul din zona mediană, amenajate şi, respectiv, edificate pe terenul în suprafaţă de 6269 mp, situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 237A.

A respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată şi a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 24.707,39 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta B. Bucureşti S.A.

Prin decizia civilă nr. 661A din 20 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. Bucureşti S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2429 din 17 martie 2017 şi a încheierii de şedinţă din 16 ianuarie 2017, ambele pronunţate de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2016.

A anulat, în tot, sentinţa civilă apelată şi a dispus înaintarea dosarului serviciului registratură al Tribunalului Bucureşti, în vederea repartizării aleatorii între secţiile civile pentru rejudecarea cauzei în fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1436 din 18 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. Bucureşti S.A. A obligat pârâta-reclamantă să respecte dreptul de superficie al reclamantei-pârâte constituit conform contractului autentificat de notarul D. sub nr. x/18.03.2013 şi, respectiv, să permită acesteia folosinţa terenului în suprafaţă de 6269 mp, situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 237A.

A obligat pârâta-reclamantă să desfiinţeze parcarea, spaţiul verde şi gardul din zona mediană, amenajate şi respectiv edificate pe terenul suprafaţă de 6269 mp, situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 237A.

A respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată şi a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 34.707,39 RON, cheltuieli de judecată constând în taxa timbru, în sumă de 24.707.39 RON, aferenta fondului şi onorariu avocat aferent apelului, redus la 10.000 de RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1302A din 30 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1436 din 18 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

A respins cererea intimatei privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 18 iunie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a apreciat că, instanţa de apel a respins nelegal criticile privind nulitatea hotărârii instanţei de fond vizând lipsa/necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării din 4 iunie 2018, devenind incidente dispoziţiile art. 174 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 233 din acelaşi act normativ.

Recurenta face referire la decizii de speţă ale Înaltei Curţi cu privire la aplicarea sancţiunii nulităţii în cazul lipsei încheierii de amânare a pronunţării şi arată că i-a fost comunicată hotărârea într-un format incomplet, fără încheierea de amânare a pronunţării, care face parte integrantă din hotărâre.

În raport de soluţia instanţei de apel, în opinia sa bazată pe argumente nefundamentate pe texte de lege, arată că nu a susţinut că la dosarul cauzei nu s-ar afla cele două încheieri, respectiv cea de dezbateri şi cea de amânare a pronunţării, acest aspect neputând face subiectul analizei în condiţiile în care, ulterior rămânerii în pronunţare, dosarul nu mai este accesibil părţilor ci a sesizat instanţei de apel împrejurarea că i-a fost comunicată o hotărâre incompletă, invocând dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. cu privire la practicaua hotărârii.

Apreciază că vătămarea drepturilor şi intereselor procesuale ale recurentei a fost evidentă, având în vedere că la termenul din 4 iunie 2018 a avut loc şi discutarea probatoriilor, iar necomunicarea încheierii de dezbateri a pus recurenta în imposibilitate de a supune analizei instanţei de apel eventuale critici cu privire la considerentele pentru care tribunalul a respins în totalitate probele solicitate de recurentă.

Se mai susţine că instanţa de apel a aplicat în mod eronat art. 1557 C. civ. şi a interpretat într-o manieră proprie dispoziţiile art. 13 şi 15 din contractul de superficie, reţinând că părţile nu au dorit să reglementeze modalitatea de încetare a contractului, ci a dreptului de superficie astfel constituit. Arată că raţionamentul instanţei de apel nu a fost pus în discuţia părţilor, iar prin interpretarea dată actului juridic, pe care nicio parte nu a avansat-o, s-a substituit voinţei acestora.

Contrar celor reţinute în decizia atacată, susţine că părţile au convenit exonerarea de răspundere în situaţia intervenirii unor împrejurări care fac imposibilă continuarea contractului, cum este imposibilitatea de executare totală şi definitivă a obligaţiilor asumate, prevăzută de art. 1557 C. civ., respectiv pierderea încrederii în partenerul contractual.

După expunerea istoricului relaţiilor contractuale dintre părţi, susţine că, în speţă, cazul fortuit a fost determinat de pierderea încrederii în partenerul contractual care a avut ca fundament o cauză exterioară voinţei părţilor, respectiv demararea procedurilor de natură penală împotriva domnului E., administrator unic al recurentei şi persoană în considerarea căreia au fost încheiate contractul de superficie şi promisiunea bilaterală de locaţiune.

Instanţa de apel a interpretat eronat susţinerile recurentei cu privire la vicierea consimţământului său prin dol, la momentul încheierii contractului de superficie, reţinând prin hotărâre că acestea nu au beneficiat de niciun suport probator, iar dolul nu se presupune, astfel cum dispune art. 1214 alin. (4) C. civ.

Or, recurenta arată că a făcut dovada, cu înscrisurile din dosar, că intimata, prin folosirea de manopere frauduloase, cu bună ştiinţă şi cunoscând că B. încheie contractul de superficie în considerarea persoanei domnului E., cu care a negociat acest contract, a indus în eroare recurenta cu privire la situaţia reală a partenerului său contractual.

Susţine că, la încheierea contractului, a fost viciat prin dol consimţământul B., dolul fiind grav întrucât exista posibilitatea de a nu se mai fi încheiat actul dacă ar fi fost cunoscută situaţia reală. Arată că, şi în situaţia în care se apreciază că dolul nu este grav, buna credinţă ce incumbă părţilor, inclusiv la încheierea oricărui contract, obliga intimata să o informeze pe recurentă despre faptul că domnul E. nu mai era reprezentant legal al intimatei la data semnării contractului, element ce trebuia cunoscut de recurentă pentru formarea şi exteriorizarea consimţământului.

Concluzionează că se impune anularea contractului de superficie pentru vicierea prin dol a consimţământului B., în temeiul art. 1214, coroborat cu art. 2529 alin. (1) li.b C. civ.

De asemenea, se apreciază că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu sunt aplicabile speţei doctrina Estoppel, Principiile UNIDROIT şi prevederile Convenţiei de la Viena din 1980 a Naţiunilor Unite privind contractele pentru vânzări internaţionale de bunuri.

Susţine că, buna credinţă este un principiu de interpretare care însoţeşte regula tratamentului corect şi echitabil cu privire la aşteptările legitime ale partenerilor contractuali.

Învederează că aceasta este situaţia în care s-a regăsit recurenta, care s-a bazat pe un comportament de bună reputaţie a dlui E. şi a afacerilor sale, în considerarea căruia a încheiat contractul de superficie cu A., aşteptându-se, în mod legitim, ca acest comportament/bună reputaţie să fie menţinute pe întreaga durată a acestui contract, în timp ce intimata a ascuns faptul că dl. E. nu mai avea calitatea de administrator la momentul încheierii contractului, negând comportamentul avut în vedere de B. atât la încheierea, cât şi pentru menţinerea în vigoare a contractului de superficie, încercând să-şi procure avantajul continuării acestui contract în detrimentul B..

Arată că, procedând astfel, A. şi-a încălcat obligaţia generală de bună-credinţă în materie contractuală, ce rezultă din interpretarea art. 1183 C. civ. şi art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ, context în care nu ar fi echitabil ca recurenta să fie obligată să rămână într-o relaţie contractuală în care partenerul contractual îşi neagă comportamentul ce a justificat încrederea legitimă a B., atât la încheierea contractului de superficie, cât şi pentru menţinerea în vigoare a acestuia, încercând să-şi procure avantajul continuării acestui contract în detrimentul B..

Invocă dispoziţiile art. 1272 C. civ. şi art. 5 alin. (3) C. proc. civ. şi arată că echitatea este o clauză implicită în contract, iar obligaţia nescrisă în contractul de superficie priveşte menţinerea încrederii între partenerii contractuali pe întreaga durată a contractului, element în lipsa căruia contractul nu mai poate continua. Învederează că nici contractul de superficie şi nici dreptul român nu reglementează expres posibilitatea încetării/rezilierii unui contract în cazul în care o parte s-a bazat pe anumite declaraţii sau pe un anumit comportament al celeilalte părţi, însă această situaţie este recunoscută şi reglementată la nivel european, dar şi de principiile UNIDROIT şi de CISG.

Cu privire la soluţia vizând obligarea recurentei la desfiinţarea parcării, a spaţiului verde amenajat şi a gardului despărţitor, arată că proba cu expertiză tehnică de specialitate care să ateste identitatea construcţiilor cu cele menţionate de recurentă, precum şi vechimea acestora, a fost respinsă de către instanţa de apel, iar înscrisurile depuse de B. au fost înlăturate întrucât contractele prezentate au obiect generic şi nu rezultă cu claritate dacă amenajările au fost făcute în baza acestora.

Susţine netemeinicia celor reţinute de instanţa de apel cu privire la capătul de cerere accesoriu şi arată, cu referire la probele administrate în dosar şi susţinerile intimatei, că parcarea amenajată şi gardul metalic sunt structuri edificate anterior semnării contractului de superficie. Mai arată că obligaţia de desfiinţare a parcării şi gardului nu incumbă recurentei, ci intimatei A., conform dispoziţiilor art. 2.3 din contract.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată, intimata S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta S.C. B. S.R.L., ca nefondat, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 4 februarie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta B. Bucureşti S.A. împotriva deciziei civile nr. 1302 din 30 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la 18 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a apreciat că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii având în vedere că nu a sancţionat lipsa/necomunicarea încheierii de dezbateri şi/sau a încheierii de amânare a pronunţării de către instanţa de fond, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 174 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 233 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc la termenul din data de 04.06.2018, ulterior respingerii de către instanţa de judecată a probelor solicitate de B. în susţinerea apărărilor faţă de cererea principală, pronunţarea fiind amânată pentru data de 18 iunie şi că nu i-a fost comunicată nici încheierea de dezbateri şi nici cea vizând amânarea de pronunţare, aspect ce echivalează, din perspectiva imposibilităţii de a beneficia de garanţiile procesuale aferente, cu lipsa acestor acte de procedură.

Atât motivele de apel, cât şi cele expuse în cererea de recurs conţin susţinerea că neîntocmirea încheierii de dezbateri aduce părţilor o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. De altfel, şi practica judiciară invocată în cadrul cererii de recurs face trimitere tot la lipsa încheierii de dezbateri sau de amânare a pronunţării şi nu la lipsa comunicării acestora.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, din verificarea actelor dosarului primei instanţe se constată că la fila x se regăseşte încheierea de dezbateri aferentă termenului de judecată din data de 4.06.2018, recurenta apreciind în mod greşit că, nefiindu-i comunicată, ea nu există, neputând fi verificată în dosar.

Ca atare, încheierea în cauză fiind întocmită şi existând la dosar, respectă dispoziţiile art. 232, 233 C. proc. civ., iar faptul că nu a fost comunicată, nu poate fi asimilat inexistenţei acesteia, cum, fără temei, susţine recurenta.

Această amânare a pronunţării a fost concretizată într-o încheiere de şedinţă care respectă condiţiile impuse de art. 261 C. proc. civ., de natură să asigure transparenţa actului de justiţie şi desfăşurarea procesului cu garanţiile date de art. 6 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, creând părţilor convingerea că au beneficiat de un proces echitabil, în faţa unei instanţe competente, precum şi posibilitatea verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii în căile de atac.

Potrivit art. 425 C. proc. civ., partea introductivă a hotărârii cuprinde menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2), iar când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere.

Chiar şi în condiţiile în care s-ar fi considerat că ar fi fost obligatorie comunicarea încheierii de dezbateri se poate observa că recurenta nu a făcut dovada existenţei unei vătămări, aşa cum susţine, în sensul că, această omisiune nu permite cenzurarea legalităţii hotărârii în faza procesuală a apelului.

Aşa cum s-a arătat anterior, această încheiere există la dosar, iar recurenta pârâtă putea lua la cunoştinţă de conţinutul ei (chiar dacă mai târziu faţă de data la care i-a fost comunicată hotărârea instanţei de fond), neexistând la dosar dovada că a solicitat potrivit dispoziţiilor Hotărârii nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii privind Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti comunicarea unei copii a acesteia, iar acest drept i-ar fi fost refuzat.

Se susţine în cadrul cererii de recurs că, în contextul în care recurentei nu i-a fost comunicată încheierea de dezbateri, aceasta nu a putut supune analizei instanţei de apel eventualele critici pe care le-ar fi putut avea cu privire la considerentele instanţei de fond, care a înţeles să nu dea curs probelor solicitate în susţinerea întâmpinării şi cererii reconvenţionale.

Or, potrivit art. 186 C. proc. civ., (1)Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2)În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3)Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.

În cauză, apelanta nu a formulat o asemenea cerere de repunere în termenul de a depune motivele de apel ce vizau măsurile luate prin încheierea de şedinţă din data de 4.06.2018, inclusiv cele privitoare la respingerea solicitării de efectuare a unei expertize tehnice în specialitatea topografie.

Potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Or, câtă vreme în virtutea efectului devolutiv al căii de atac a apelului, astfel cum este consfinţit de art. 476-478 C. proc. civ., partea a avut posibilitatea să solicite în termenul de 15 zile de la data la care a luat la cunoştinţă de conţinutul încheierii din data de 4.06.2018, repunerea în termenul de atacare a acesteia, nu se poate considera că acesteia, prin necomunicarea încheierii i s-a produs vreo vătămare, în înţelesul art. 174 - 175 C. proc. civ.. Ca atare, vor fi înlăturate susţinerile potrivit cărora vătămarea a fost una evidentă şi care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea sentinţei.

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă faptul că decizia atacată ar fi pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material ce vizează solicitarea din cuprinsul cererii reconvenţionale de constatare a încetării contractului de superficie în baza dispoziţiilor art. 1557 C. civ. şi interpretarea pe care instanţa de control judiciar a dat-o prevederilor art. 13 şi 15 din acelaşi contract, dar şi soluţia instanţei de apel cu privire la subsidiarul cererii reconvenţionale, respectiv anularea contractului de superficie pentru vicierea prin dol a consimţământului B. la încheierea acestei convenţii, în conformitate cu art. 1214 coroborat cu art. 2529 alin. (1) lit. b) C. civ., cu referire la Doctrina Estoppel şi soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la obligarea recurentei la desfiinţarea parcării, a spaţiului verde amenajat şi a gardului despărţitor.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel cu privire solicitarea din cuprinsul cererii reconvenţionale de constatare a încetării contractului de superficie în baza dispoziţiilor art. 1557 C. civ. şi interpretarea pe care instanţa de control judiciar a dat-o prevederilor art. 13 şi 15 din acelaşi contract, cu titlu prealabil, se constată că, instanţa de apel a luat act de susţinerile din cuprinsul cererii reconvenţionale, în cadrul căreia s-a invocat imposibilitatea executării tuturor obligaţiilor asumate prin contractul de superficie, generată de faptul că punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de domnul E., fost administrator al reclamantei A. a semnificat pierderea încrederii în partenerul contractual, în condiţiile în care acest contract ar fi fost încheiat exclusiv în considerarea persoanei fostului administrator al societăţii reclamante.

Articolul 1557 invocat de recurentă, intitulat "Imposibilitatea de executare" face parte din Secţiunea a 6-a a C. civ., numită "Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale"şi statuează că, (1)Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător. (2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.

Aceste dispoziţii fac referire la cazul fortuit, care, potrivit art. 1351 alin. (3) C. civ. este definit ca un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că referirea la eveniment sau caz fortuit vizează o situaţie obiectivă care să conducă la imposibilitatea efectivă, materială sau de ordin juridic, de executare a obligaţiei (cum ar fi pieirea bunului ce face obiectul obligaţiei sau faptul că bunul nu ar fi mai fi în circuitul juridic) şi nu o împrejurare subiectivă, respectiv pierderea încrederii în partenerul contractual, aşa cum susţine recurenta.

Cazurile care pot fi invocate cu titlu de eveniment fortuit este adevărat că nu sunt în mod limitativ prevăzute de lege, dar acestea trebuie să vizeze un eveniment cert, care să aibă caracter neprevăzut şi invincibil şi trebuie să afecteze obligaţia principală asumată de partea care nu o mai poate aduce la îndeplinire, nicidecum nu pot fi lăsate la aprecierea celor interesaţi, care ar fi ţinuţi doar a proba imposibilitatea obiectivă şi de neînlăturat de executare, aşa cum se susţine în cererea de recurs.

Or, recurenta nu a invocat un eveniment fortuit obiectiv care să conducă la imposibilitatea de aducere la îndeplinire a obligaţiei principale asumate, aceea de a preda şi asigura reclamantei exercitarea nestânjenită a dreptului de folosinţă asupra terenului în litigiu, ci o stare de neîncredere referitoare la modalitatea în care se vor desfăşura relaţiile contractuale pe viitor, dat fiind că domnul E. nu mai este administrator al firmei, deci o stare subiectivă.

Pe de altă parte, se mai invocă faptul că domnul E. ar fi supus unor cercetări penale, ceea ce intră în conflict cu Codul de Etică al F. (din care face parte recurenta) ce impune, ca regulă principală de conduită, "Lupta împotriva corupţiei", dar aceste împrejurari apar ca neavând relevanţă în contextul în care se reclamă tocmai lipsa implicării acestuia în activitatea S.C. A. S.R.L. şi faptul că, la data încheierii convenţiei dintre părţi, acesta nu mai avea calitatea de administrator al societăţii contractante.

Ca atare, în mod corect, curtea de apel a constatat că, în realitate, nu suntem în prezenţa unei imposibilităţi efective de executare a obligaţiilor asumate, ci în prezenţa unui refuz de executare a obligaţiilor, pe considerentul unei temeri a apelantei cu privire la desfăşurarea în continuare a raportului juridic dintre cele două părţi contractante, în contextul particular al punerii în mişcare a acţiunii penale faţă de fostul administrator al societăţii reclamante, care nu poate fi subsumată noţiunii de "eveniment fortuit" utilizată de dispoziţiile art. 1557 C. civ., independent de realitatea afirmaţiilor apelantei cu privire la existenţa cauzei penale şi a stadiului în care se află aceasta.

Analizând manifestarea de voinţă a părţilor, prin reglementarea de la art. 13 din Contractul de superficie autentificat sub nr. x/18.03.2013, instanţa de apel a luat act că acestea au stabilit cazurile în care dreptul de superficie urmează a fi radiat din cartea funciară a imobilului, respectiv: expirarea duratei, consolidare, dacă terenul si construcţia devin proprietatea aceleiaşi persoane şi alte cazuri prevăzute de lege sau convenite de părţi.

Rezultă în mod clar, din conţinutul articolului anterior menţionat că părţile au dorit să reglementeze modalitatea de încetare a dreptului de superficie şi radierea acestuia din Cartea Funciară, fără ca aceste dispoziţii să vizeze însuşi contractul autentificat sub nr. x/18.03.2013, în baza căruia au fost convenite şi asumate mai multe obligaţii.

Pe de altă parte, chiar dacă atât recurenta, cât şi intimata au apreciat că radierea dreptului de superficie (care nu se confundă, aşa cum s-a arătat anterior cu încetarea contractului) poate avea loc şi în alte situaţii reglementate în lege sau convenite de părţi, se constată că nu au fost indicate asemenea texte legale şi nici dispoziţii contractuale care să fi dus la stingerea dreptului de superficie.

De altfel, în mod corect a reţinut curtea de apel că, în ceea ce priveşte modificarea contractului, în art. 15 din contract părţile au prevăzut în mod expres că orice modificare sau completare a contractului nu poate fi realizată decât prin acordul scris al ambelor părţi, exprimat prin act adiţional.

În condiţiile în care din analiza convenţiei părţilor nu a rezultat existenţa unei clauze care să impună executarea unei obligaţii în considerarea calităţii intuitu personae a fostului administrator al societăţii reclamante, că nu a fost invocată o cauză obiectivă de încetare a contractului şi nici prezentată o înţelegere prin care să se fi convenit posibilitatea denunţării unilaterale sau încetarea acestuia pentru împrejurări subiective cum ar fi pierderea încrederii în partenerul contractual sau a calităţii de administrator a domnului E. (orice modificare a condiţiilor contractului neputând fi realizată decât prin acordul expres al părţilor), rezultă că, în mod corect s-a constatat în cadrul hotărârii ce face obiectul controlului judiciar că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1557 C. civ. şi nici nu a intervenit vreo altă cauză convenită de părţi care să conducă la încetarea contractului .

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la subsidiarul cererii reconvenţionale, respectiv anularea Contractului de Superficie pentru vicierea prin dol a consimţământului B. la încheierea acestei convenţii, în conformitate cu art. 1214 coroborat cu art. 2529 alin. (1) lit. b) C. civ., recurenta-pârâtă susţine că vicierea consimţământului B. prin dol rezultă din materialul probator, iar instanţa de apel a analizat în mod trunchiat însemnătatea fiecărui înscris depus la dosar şi nu s-a pronunţat asupra contextului de ansamblu rezultat din interpretarea coroborată a documentelor invocate de B..

În susţinerea acestui motiv de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Din interpretarea dispoziţiilor procedurale în materia acestei căi extraordinare de atac, se constată că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Instanţa de apel, în constatarea situaţiei de fapt, a reţinut că, hotărârea Adunării Generale Extraordinare nr. 1/19.07.2012 a acţionarilor B. Bucureşti S.A. cuprinde decizia acţionarilor de aprobare a proiectului pentru finanţarea şi construirea noului sediu al acestei societăţi pe terenul ce a făcut obiectul contractului de superficie, fără nici un fel de referiri la societatea reclamantă sau la persoana concretă cu care urmau a se purta negocierile, că potrivit certificatului constatator din 12.03.2013 cu privire la A. S.R.L., E. avea calitatea de administrator al societăţii, iar potrivit furnizării de informaţii extinse din data de 29.06.2016, la data de 12.03.2013 s-a depus la Registrul Comerţului solicitarea de radiere a calităţii de administrator pentru E. şi de numire în aceeaşi calitate a lui G., iar contractul de constituire a dreptului de superficie a fost încheiat la data 18.03.2013, în numele societăţii reclamante, semnând G..

Curtea de apel a mai observat că apelanta nu a invocat faptul că semnarea contractului în numele reclamantei s-ar fi realizat de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant, ci s-a susţinut că a fost indusă în eroare cu privire la calitatea pe care o avea E. în cadrul societăţii reclamante, manoperele frauduloase constând în prezentarea în faţa notarului public a unor înscrisuri care nu erau conforme cu realitatea (certificatul constatator din 12.03.2013 în care în calitate de administrator figura E. şi decizia asociatului unic din data de 18.03.2013 care îl împuternicea pe G. să semneze contractul), dar a constatat că din probele administrate, astfel cum au fost anterior expuse, nu rezultă că acest contract s-a încheiat în considerarea persoanei E..

În cauză, s-a apreciat că nu există nici un fel de probe care să ateste faptul că negocierile s-au purtat exclusiv cu această persoană şi nici în cuprinsul contractului nu sunt făcute nici un fel de referiri la această persoană, pentru a se putea aprecia asupra faptului că acesta a fost un element determinant al semnării contractului de către societatea apelantă, iar în ceea ce priveşte manoperele dolosive şi intenţia de a induce în eroare, curtea a constatat că, de asemenea acestea nu au fost probate, iar înscrisurile prezentate notarului public au avut scopul exclusiv de a dovedi că G., semnatarul contractului, avea la data autentificării dreptul să semneze în numele societăţii reclamante.

Prin urmare, raportat la situaţia de fapt astfel stabilită, a reţinut instanţa anterioară că depunerea acestor înscrisuri nu poate avea semnificaţia unei manopere dolosive şi, cu atât mai puţin, nu sunt apte să dovedească elementul subiectiv, de intenţie de inducere în eroare a reprezentanţilor apelantei.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, aşa cum solicită recurenta, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.

În aceste condiţii, apar ca fiind fără relevanţă în economia speţei susţinerile recurentei în sensul că de abia la data de 29 iunie 2016, data eliberării documentului nr. x/29.06.2016 - "Furnizare informaţii extinse" privind situaţia societăţii A., de către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a aflat că, la data de 12.03.2013, domnul E. a fost revocat din funcţia de administrator al A., fiind înlocuit de domnul G..

De altfel, trebuie menţionat că persoana juridică nu se confundă cu persoanele fizice care, la un moment dat sunt asociaţi sau administratori ai acesteia, ci, din contră, potrivit art. 214 C. civ., (1) Membrii organelor de administrare au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu. (2) Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.

Or, câtă vreme, aşa cum s-a arătat anterior, situaţia factuală atestă că nu au fost asumate obligaţii în nume propriu de către persoana fizică E., iar contractul încheiat de către persoana juridică a fost legal semnat de reprezentanţii societăţii de la data autentificării acestuia, în mod corect au apreciat instanţele anterioare că nu se poate constata că a fost viciat prin dol consimţământul B. la încheierea contractului de superficie.

Pentru aceste motive, vor fi respinse criticile recurentei în sensul că se impunea anularea contractului de superficie pentru vicierea prin dol a consimţământului B. la încheierea acestei convenţii, în conformitate cu art. 1214 coroborat cu art. 2529 alin. (1) lit. b) C. civ.

În ceea ce priveşte cererea de reziliere a contractului de constituire a dreptului de superficie, s-a indicat drept cauză de reziliere neexecutarea de către societatea reclamantă a obligaţiei de menţinere a încrederii în partenerii contractuali, a obligaţiei generale de bună-credinţă, în condiţiile în care, cu privire la fostul administrator al societăţii reclamante a fost pusă în mişcare acţiunea penală, subiectul fiind larg mediatizat, iar în susţinerea acestui capăt de cerere recurenta a invocat Principiile Unidroit, Convenţia de la Viena din 1980 pentru vânzările internaţionale de mărfuri, precum şi doctrina Estoppel.

Chiar recurenta a arătat în cadrul cererii de recurs că Doctrina Estoppel, reprezintă o regulă de drept de provenienţă anglo-saxonă, receptată şi în dreptul continental (spre exemplu, dreptul francez), dar care se impune, mai ales în ultimii ani, în arbitrajul comercial internaţional, fiind apreciată în acest context ca fiind o regulă de drept echitabilă şi conformă tuturor ordinilor juridice naţionale, iar principiile UNIDROIT, elaborate de către Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat încă din anul 1994, au fost create cu intenţia "de a stabili un corpus echilibrat de reguli special elaborate pentru a fi utilizate în întreaga lume a participanţilor la comerţ".

La rândul său, Convenţia Naţiunilor Unite privind contractele de vânzare internaţională de bunuri (Viena, 1980) (CISG), ale cărei dispoziţii, în special art. 29, au fost invocate, are ca scop declarat pe cel de a oferi un regim modern, uniform şi echitabil pentru contractele de vânzare internaţională de bunuri.

În aceste condiţii, având în vedere că nu sunt elemente de extraneitate care să guverneze regulile contractului în litigiu, în mod corect au apreciat instanţele anterioare faptul că principiile invocate nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză, deoarece părţile au prevăzut prin clauza cuprinsă în art. 18.1 din contract că acesta se completează cu prevederile art. 693 şi urm. din C. civ. şi va fi guvernat şi interpretat în conformitate cu legile române, dispoziţii care sunt pe deplin aplicabile.

Ca atare, având de aplicat clauzelor contractului în litigiu dispoziţiile legale ale C. civ. român, nu sunt incidente prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora, în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii, aşa cum susţine recurenta.

De altfel, instanţa de apel a aplicat, cu caracter de principiu, dispoziţiile art. 1170 C. civ. ce prevăd că părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe timpul executării sale, iar ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie, dar a apreciat că o eventuală încălcare a obligaţiei de a acţiona cu bună-credinţă, în mod generic, nu poate conduce la rezilierea contractului, în condiţiile în care rezilierea este posibilă numai în cazul în care debitorul obligaţiei nu îşi execută una din obligaţiile asumate în mod neîndoielnic prin contract.

Cum în cauză apelanta-pârâtă nu a invocat neexecutarea unei obligaţii contractuale, ci a susţinut numai încălcarea obligaţiei generale de bună-credinţă prin raportare la situaţia fostului administrator, E., în mod corect a apreciat Curtea de apel că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se dispune rezilierea contractului pentru motivele invocate în cadrul cererii reconvenţionale şi a celei de apel.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la obligarea recurentei la desfiinţarea parcării, a spaţiului verde amenajat şi a gardului despărţitor, recurenta a arătat că a solicitat, în ambele cicluri procesuale, dispunerea unei expertize tehnice de specialitate care să ateste identitatea construcţiilor cu cele menţionate în documentele prezentate de recurentă şi, totodată, prin mijloace tehnice specifice, vechimea acestora, dar proba a fost respinsă.

Conform art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2).

Din lecturarea acestor dispoziţii rezultă că încuviinţarea probelor noi sau completarea probelor administrate de către prima instanţă este la aprecierea instanţei, care, în funcţie de actele şi lucrările dosarului poate considera sau nu că probele solicitate sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

Trebuie reamintit că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

În speţă, sub acest aspect, recurenta nu a invocat motive de nelegalitate a hotărârii atacate, cenzurabile în recurs din perspectiva art. 488 C. proc. civ., ci a dezvoltat motive de netemeinicie care nu pot face obiectul analizei instanţei de control judiciar.

Deşi recurenta susţine că în cuprinsul considerentelor, în susţinerea soluţiei de admitere a cererii A., instanţa de apel a reţinut că înscrisurile depuse de B. vor fi înlăturate întrucât contractele prezentate aveau un obiect generic şi nu rezulta cu claritate dacă amenajările au fost făcute în baza acestora, Înalta Curte constată că în interpretarea probelor administrate instanţa de apel nu a avut niciun dubiu asupra soluţiei pronunţate, considerentele fiind coerente şi pe deplin justificate de probele administrate şi susţinerile părţilor.

Astfel, curtea a reţinut că potrivit anexei la contract, la momentul încheierii contractului, pe teren existau două construcţii, C1-în suprafaţă de 865,7 mp şi C2- în suprafaţă de 1145,7 mp., evidenţiate şi în cuprinsul cărţii funciare, în partea I a cărţii funciare x, precum şi în planul de amplasament al imobilului scara 1:500, parte din documentaţia cadastrală a imobilului, cu privire la care societatea reclamantă a obţinut autorizaţia de demolare nr. x/4.03.2014, procedând la demolare, cele două construcţii fiind radiate din cuprinsul cărţii funciare în baza autorizaţiei de demolare emise şi a procesului-verbal de terminare a lucrărilor nr. x/20.11.2014.

De asemenea, raportându-se la menţiunile din cartea funciară nr. x (anexa 1 la Partea I), instanţa de apel a luat act că la acel moment terenul în suprafaţă de 6268,50 mp era un teren liber, împrejmuit cu gard doar pe latura de nord şi vest, cele două construcţii, C1 şi C2, fiind menţionate ca radiate, situaţie de fapt care s-a schimbat ulterior, deoarece potrivit procesului-verbal de constatare stare de fapt întocmit de executorul judecătoresc H. în data de 14.04.2016, la adresa str. x A, se află o parcare amenajată, în suprafaţă de 3.000 mp, iar pe restul proprietăţii este amenajat un spaţiu verde, în suprafaţă de 3.200 mp, între spaţiul verde şi parcarea amenajată aflându-se un gard metalic cu o înălţime de aproximativ 2,20 m, procesul-verbal fiind însoţit de planşe foto care atestă amenajarea terenului în sensul expus.

Ca atare, raportat la aceste probatorii, instanţele anterioare au apreciat că a fost făcută proba că ulterior contractului de superficie au fost edificate lucrările în discuţie şi că pârâta nu a răsturnat aceste dovezi şi nu a făcut dovada că parcarea şi gardul metalic ar fi fost realizate în baza contractului din 2912/16.12.2008 (ce are un obiect generic -împrejmuire stradală şi extindere platformă acces Grozăveşti- din care nu rezultă cu claritate care au fost amenajările realizate), anterior constituirii dreptului de superficie, iar aceste aspecte de fapt nu mai pot fi supuse cenzurii instanţei de control judiciar.

În condiţiile factuale astfel stabilite, în mod corect Curtea de apel a apreciat că atitudinea apelantei de amenajare a terenului ce a făcut obiectul contractului de superficie, prin crearea unei parcări şi a unui spaţiu verde, delimitat prin gard, reprezintă o tulburare a superficiarului în exercitarea dreptului de superficie, în sensul art. 696 C. civ., menţinând soluţia primei instanţe de admitere a cererii principale.

Cu privire la această soluţie recurenta a invocat motive de netemeinicie, nu chestiuni de nelegalitate a hotărârii atacate şi în consecinţă, ele nu pot fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost încadrate de recurent în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B. Bucureşti S.A. împotriva deciziei nr. 1302 din 30 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2021.