Co-ownership of duplex upheld; landowner's appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 08.06.2007 sub nr. x/2007, declinată prin sentinţa civilă nr. 18049/21.09.2010 în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde a fost înregistrată pe rolul secţiei a V-a Civilă sub nr. x/2010, astfel cum a fost precizată, reclamanţii A. şi B. au solicitat să se constate că au, alături de pârâţii C. şi D., calitatea de coproprietari asupra construcţiei situate în Bucureşti, str. x (fost nr. 32), sector 1; în subsidiar, au solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri constând în contravaloarea materialelor şi preţul manoperei, stabilite în funcţie de valoarea de circulaţie a construcţiei, evaluate ipotetic la suma de 60.000 euro.

2. Primul ciclu procesual.

2.1. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 576/20.03.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2010, instanţa a respins capătul principal de cerere având ca obiect constatarea calităţii reclamanţilor de coproprietari asupra construcţiei situate în Bucureşti, str. x (fost nr. 32), sector 1 ca neîntemeiat, cu motivarea că reclamanţii «nu au dovedit convenţia părţilor privind cumpărarea terenului şi edificarea construcţiei în aceste condiţii», şi a anulat capătul de cerere subsidiar ca netimbrat.

2.2 .Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 110A/9.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2010, instanţa a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi apelanta-pârâtă D., a anulat în tot sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, reţinând că reclamanţii achitaseră integral taxa judiciară de timbru datorată pe capătul de cerere subsidiar şi că, faţă de interdependenţa dintre capătul de cerere principal şi cel subsidiar, se impune o soluţionare unitară a cauzei.

Prin decizia civilă nr. 21/20.01.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2010, instanţa a respins recursul formulat de recurentul-pârât C. ca nefondat, fără a se da vreo dezlegare care să lege instanţele de fond.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V- civilă la data de 20.01.2017 sub nr. x/2017.

3. Al doilea ciclu procesual.

3.1. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1179/11.06.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, şi a constatat că reclamanţii A. şi B. au, alături de pârâţii C. şi D., calitatea de coproprietari asupra construcţiei situate în Bucureşti, str. x (fost nr. 32).

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut că obiectul învestirii priveşte, în principal, constatarea dreptului de coproprietate al reclamanţilor asupra construcţiei din Aleea x, iar în subsidiar, obligarea pârâţilor la plata contravalorii materialelor şi manoperei ce au constituit aportul reclamanţilor la edificarea construcţiei.

Pretenţia formulată în principal are drept ipoteză edificarea, pe baza unei înţelegeri verbale, a unei construcţii tip duplex, de către familia reclamanţilor împreună cu familia pârâţilor, clădire care urma să aibă destinaţia de locuinţă pentru ambele familii; construcţia a fost edificată (corp A şi corp B) pe terenul proprietatea pârâţilor. Prin urmare, ceea ce se pretinde de către reclamanţi este dobândirea unui drept de coproprietate asupra construcţiei în condiţiile tezei contrare art. 492 din C. civ. 1864, prin înfrângerea prezumţiei relative de proprietate instituite de teza I a aceluiaşi articol.

S-a apreciat că aspectul litigios esenţial al cauzei îl constituie existenţa şi conţinutul convenţiei dintre părţi, deoarece, odată dovedită, o astfel de convenţie deschide perspectiva dovedirii unui drept de (co)proprietate asupra construcţiei de către reclamanţi, ce afirmă calitatea de constructori de bună-credinţă, concomitent cu un drept de superficie asupra terenului aferent, pe durata existenţei acesteia (dreptul de superficie nefăcând, însă, obiect al cauzei).

Tribunalul a reţinut că reclamanţii au probat existenţa convenţiei în sensul pretins în acţiune, convenţia încheiată în anul 1999 cu pârâţii vizând edificarea, împreună, a construcţiei de tip duplex pe un teren proprietatea pârâţilor, după care situaţia urma să se rezolve şi juridic prin întocmirea unui act notarial. În contextul expus, Tribunalul a arătat că are toate elementele să acorde deplină eficienţă probatorie tuturor probelor prezentate de reclamanţi, inclusiv prezumţii simple, aşa cum ele sunt definite de art. 1203 C. civ. din 1864, ca având greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

Faţă de cele expuse, Tribunalul a admis cererea de chemare în judecată formulată în varianta principală, constatând dreptul de coproprietate al reclamanţilor cu privire la întreaga construcţie, prin răsturnarea prezumţiei instituite de art. 492 C. civ. din 1864 în favoarea proprietarului terenului, astfel că solicitarea formulată în subsidiar, întemeiată pe art. 494 C. civ. din 1864, nu a mai fost analizată.

3.2. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel

Prin decizia nr. 1382 din 23 octombrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-pârât C., împotriva sentinţei civile nr. 1179/11.06.2018, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a prezentat argumentele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată, că sentinţa civilă apelată nu cuprinde considerente contradictorii, soluţia Tribunalului fiind neechivocă în sensul că reclamanţii şi-au probat în mod temeinic aspectele deduse judecăţii.

Cu privire la situaţia de fapt, s-a reţinut că intimata-pârâtă D. şi intimata-reclamantă B. sunt surori şi, în pofida faptului că figurează în proces în poziţii procesuale antagonice - reclamantă/pârâtă -susţin aceeaşi variantă a situaţiei de fapt. Intimata-reclamantă-soră B. este căsătorită cu intimatul-reclamant A.. Intimata-pârâtă-soră D. este fosta soţie a apelantului-pârât C..

Litigiul pendinte a fost iniţiat de soţii E. împotriva soţilor F. în anul 2007, anterior pronunţării divorţului soţilor F. prin sentinţa civilă nr. 11250/24.12.2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Apelantul-pârât C. a dobândit, în timpul căsătoriei, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.11.1999 de B.N.P.A. G., imobilul format din teren de 250 m.p. şi o construcţie în stare avansată de degradare. Ulterior, construcţia a fost dărâmată în baza Autorizaţiei de desfiinţare nr. x/10.05.2001 emise pe numele apelantului-pârât C.. Tot pe numele apelantului-pârât C. a fost emis, iniţial, Certificatul de urbanism nr. x/17.05.2001 şi, subsecvent, Autorizaţia de construire nr. x/21.02.2002 cu privire la o locuinţă cu regim de înălţime S+P+1E.

În aceste condiţii, ambele familii, E. şi F., au procedat la edificarea, pe terenul în suprafaţă de numai 250 m.p., a unei construcţii de tip duplex, care a şi fost recepţionată în baza Procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/31.03.2004, încheiat pe numele beneficiarului C.. Tot pe numele aceluiaşi beneficiar a fost încheiat şi Contractul de furnizare a gazelor naturale nr. x/25.04.2005, precum şi toată documentaţia.

Urmare a relaţiilor apropiate, părţile nu au încheiat nicio convenţie scrisă prin care să consfinţească conţinutul înţelegerii dintre ei.

Familia-reclamantă E. a susţinut că imobilul a fost ridicat cu mijloace financiare modeste, astfel încât s-a convenit ca şi certificatul de urbanism/autorizaţiile să fie emise tot (numai) pe numele apelantului-pârât C., proprietar, de altfel, al terenului dobândit în timpul căsătoriei. Înţelegerea părţilor ar fi fost în sensul ridicării unei construcţii de tip duplex cu mijloace financiare puse la comun, urmând ca, la final, părţile să facă şi "actele", adică să treacă corpul B "pe numele" reclamanţilor. Cum relaţiile dintre soţii F. s-au deteriorat iremediabil, apelantul-pârât a refuzat să mai recunoască înţelegerea originară a părţilor.

În schimb, apelantul-pârât C. a susţinut că a construit duplexul doar pentru sine şi că familia E. l-a ajutat, într-adevăr, atât financiar, cât şi prin munca depusă, dar benevol şi fără nicio pretenţie, de niciun fel (sau, alternativ, a mai folosit noţiunea de "împrumut", dar fără ca vreodată să se pună problema restituirii banilor).

Instanţa de apel a reţinut că intimaţii-reclamanţi A. şi B. au reuşit să probeze faptele deduse judecăţii respectiv imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris pentru dovedirea actului juridic faţă de calitatea părţilor de rude şi afini; conţinutul convenţiei încheiate între părţi (pe aspectele care au fost deduse judecăţii) cu înscrisuri având semnificaţia începutului de dovadă scrisă completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori, interogatoriul reciproc al părţilor şi prin prezumţia judiciară.

Reclamanţii au probat acordul ca ei să construiască pe terenul proprietatea soţilor F. şi acordul pârâţilor ca reclamanţii să devină coproprietari ai construcţiei, împiedicând dobândirea lucrării de către proprietarul terenului, precum şi punerea în comun de cele două familii a mijloacelor financiare pentru ridicarea construcţiei de tip duplex.

Părţile au consemnat în scris mijloacele financiare aduse de fiecare familie şi puse la comun pentru ridicarea construcţiei de tip duplex. În acest sens, au fost depuse la dosar caietul şcolar - 17 pagini, agenda pe anul 2000 - 2 pagini şi agenda 2004 - 14 pagini care conţin menţiuni manuscrise constând în majuscule tipografice şi cifre provenind, într-o manieră intercalată, atât de la reclamantul A., cât şi de la pârâtul C., consemnări datând din perioada 10.12.1999 - 25.07.2006.

Agendele pe anii 2000 şi 2004 şi caietul şcolar nu sunt înscrisuri sub semnătură privată, în sensul art. 1176 C. civ. din 1864, nefiind în integralitate "subscrise" de pârâtul C., ci reprezintă ceea ce art. 1185 C. civ. din 1864 denumeşte "registrele, cărţile sau hârtiile domestice", care fac dovadă în contra celui care a făcut consemnările.

În acelaşi timp, constituie înscrisuri având semnificaţia începutului de dovadă scrisă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1197 C. civ. din 1864, în sensul că reprezintă o "scriptură" (scriere) care emană (în cazul pendinte, parţial) de la partea căreia i se opune (apelantul-pârât C.) şi care face demn de crezare faptul pretins de intimaţii-reclamanţi, în sensul că familiile F. şi E. şi-au pus la comun mijloacele financiare pentru a înălţa, în favoarea amândurora, o construcţie de tip duplex pe terenul familiei F..

Faţă de dispoziţiile exprese ale art. 1197 alin. (1) C. civ. din 1864, Curtea a reţinut că regula prevăzută de art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ. din 1864 privind inadmisibilitatea probei cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă nu este aplicabilă atunci când există un început de dovadă scrisă.

Curtea a considerat că dispoziţiile art. 1196 C. civ. din 1864 nu au fost încălcate în cauză, de vreme ce reclamanţii nu şi-au probat pretenţiile în condiţiile art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ. din 1864.

În ceea ce priveşte caracterul veridic al caietului şcolar şi agendelor pe anii 2000 şi 2004, Curtea a reţinut că apelantul-pârât nu a probat că i-ar fi fost "sustrase" şi, ulterior, "completate de reclamanţi cu ajutorul pârâtei". Acestea au fost completate timp de 6 ani de ambele părţi, există concordanţă temporală între data întocmirii lor şi data demolării vechii construcţii/ridicării construcţiei de tip duplex, iar orice pretinse ori eventuale şi inevitabile inadvertenţe, pe lângă faptul că nu au fost probate, nu pot face să dispară efectele unor "registre" private ţinute între părţi.

Fiind vorba despre fapte petrecute acum peste 20 de ani, s-a considerat că neconcordanţele între afirmaţiile părţilor nu sunt unilaterale, ci afectează poziţia procesuală a tuturor părţilor. Instanţa a apreciat că nu poate înlătura vastul material probator administrat în cauză deoarece părţile nu s-au pus de acord când a început ridicarea construcţiei - în sine, o faptă continuă - "în primăvara anului 2000" sau "în vara anului 2000" sau când s-au răcit relaţiile dintre părţi - în mod inevitabil, un fapt progresiv - în anul 2005 sau în luna iulie 2006 sau de ce însemnările în registre au început încă din luna decembrie 1999, de vreme ce ridicarea construcţiei a început în anul 2000 - aspect explicabil prin faptul că ridicarea noii construcţii a fost precedată de desfiinţarea celei vechi şi de efectuarea unor inevitabile pregătiri înainte de începerea lucrărilor. Împrejurarea că autorizaţiile de desfiinţare şi de construire au fost emise în anii 2001 şi 2002 nu a condus la o soluţie contrară, de vreme ce instanţa nu a fost învestită să verifice dacă lucrările - efectuate în regie proprie (aspect necontestat şi recunoscut, de altfel, de pârât prin răspunsul la interogatoriu) - s-au desfăşurat într-adevăr cu respectarea şi după emiterea autorizaţiilor corespunzătoare.

De altfel, ajutorul financiar acordat de reclamanţi la ridicarea construcţiei a fost menţionat de pârât şi în întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe de fond, iar din întrebările adresate de pârâtul C. la interogatoriu străbate doar teama că ar putea să nu fie recunoscut şi el contribuitor la ridicarea construcţiei, ceea ce reclamanţii nu au negat niciodată, fiind recunoscută în mod implicit participarea reclamanţilor la lucrări ["alături de dvs."].

Alternativ, pârâtul C. a abandonat atitudinea de negare a contribuţiei reclamanţilor la ridicarea construcţiei, invocând reaua lor credinţă şi a intrat adânc în detaliile convenţiei dintre părţi privind cine, cât şi ce trebuia să suporte, care ocupă majoritatea susţinerilor şi din răspunsul la întâmpinarea din apelul

Înscrisurile, având semnificaţia începutului de dovadă scrisă, analizate anterior, au fost completate cu proba cu martori, interogatoriul reciproc al părţilor şi prezumţiile judiciare, din care a rezultat că punerea la comun a mijloacelor financiare a fost făcută cu scopul de a înălţa o construcţie de tip duplex asupra căreia ambele familii să dobândească un drept de proprietate.

Dintre faptele recunoscute de pârâtul C., participarea reclamantului A. cu muncă fizică la ridicarea construcţiei, edificate, constantă şi efectivă a fost susţinută de toţi martorii ascultaţi în cauză, indiferent de partea care i-a propus.

A fost înlăturată ipoteza că reclamantul A. ar fi fost angajatul ori «delegatul» pârâtului şi nu s-a probat că ar fi avut vreun alt interes moral sau material de a îl ajuta, timp de ani de zile, pe pârât să îşi ridice, numai pentru sine, o construcţie de tip duplex, la dosar fiind depuse şi contracte/facturi/chitanţe emise pe numele reclamantului A.,

Din raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcţii civile întocmit de expertul tehnic judiciar H., administrat iniţial în cauză în faţa primei instanţe de fond, a rezultat că: «Imobilul în litigiu este compus din două apartamente în oglindă, cele două părţi sunt identice (…)».

Aceleaşi concluzii rezultă şi din raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcţii civile întocmit de expertul tehnic judiciar I., administrat în cauză după reluarea judecăţii, în al doilea ciclu procesual.

Sumele cheltuite de familia E. au fost analizate în detaliu de expertul tehnic judiciar J.. O nouă expertiză specialitatea contabilitate a fost întocmită în cauză de expertul tehnic judiciar K. după reluarea judecăţii, în al doilea ciclu procesual.

Aspectele referitoare la punerea în comun a mijloacelor financiare nu a fost dedusă din împrejurările de fapt sau din declaraţiile martorilor ori din prezenţa personală a reclamantului A. la locul ridicării construcţiei, ci a fost probată, în mod obiectiv, cu documente justificative - unele necontestate, iar altele, reţinute după analizarea concluziilor raportului de expertiză criminalistică.

Deşi apelantul-pârât C. a depus la dosar după 5 ani de la demararea litigiului pendinte, la data de 07.03.2012 - Contractul de construcţie nr. x/30.05.2002 încheiat cu L. S.A. având ca obiect "imobil locuinţă str. x nr. 32" şi o serie de chitanţe, prin care a urmărit să probeze că ar fi construit în baza unui contract încheiat pe numele său şi achitat de el, Curtea a reţinut că apelantul-pârât nu a putut depune şi originalul înscrisurilor, reclamanţii înscriindu-se în fals împotriva acestora.

Curtea a reţinut că în cauză au fost ascultaţi 8 martori, iar martorii propuşi de pârâtul C. nu au contrazis în niciun fel faptele afirmate de ceilalţi martori astfel că toate probele analizate converg în sensul că între părţi s-a încheiat o convenţie orală prin care soţilor E. li s-a permis să construiască, cu mijloace financiare puse în comun, pe terenul proprietatea soţilor F. şi să devină coproprietari asupra construcţiei, împiedicând dobândirea întregii lucrări de proprietarul terenului.

Împrejurarea că apelantul-pârât s-a opus iniţial mutării intimaţilor-reclamanţi într-unul din corpurile de clădire pe care l-au considerat de la bun început locuinţa lor şi pe care şi l-au finisat şi amenajat, aspect recunoscut de intimaţii-reclamanţi chiar prin cererea de chemare în judecată, se explică prin faptul că, în vara anului 2006, neînţelegerile dintre părţi erau deja născute, în anul 2007 fiind deja demarat litigiul pendinte.

Aşa cum s-a reţinut în cauza Bock şi Palade c. României, ale cărei principii Curtea le-a avut în vedere şi le-a respectat la pronunţarea acestei soluţii, aparenţa de drept nu intră în categoria acţiunilor şi faptelor care ar putea justifica dreptul [de superficie, în cauza soluţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului], iar o ingerinţă în dreptul pârâţilor nu are bază juridică în dreptul român, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind incompatibilă cu respectarea bunurilor pârâţilor, aşa cum s-a statuat la pct. 63 în cauza menţionată. (…) "simplul fapt de a ridica construcţii pe terenul altuia, cu toată buna-credinţă, nu poate constitui un drept (…) în beneficiul constructorului, în lipsa unuia din cele patru elemente menţionate anterior" - convenţie, legat, lege sau uzucapiune. Or, nu aceasta este situaţia apelantului-pârât C., care a încheiat o convenţie în sensul arătat.

În legătură cu prezumţiile judiciare, Curtea a reţinut coerenţa susţinerilor intimaţilor-reclamanţi, căreia i se opune lipsa oricărei explicaţii rezonabile din partea apelantului-pârât pentru investiţiile materiale şi în muncă făcute timp de ani şi ani de zile de familia E. pentru ridicarea unei construcţii de tip duplex. Construcţia ridicată este, prin natura sa, destinată locuirii a două familii, iar apelantul-pârât nu s-a străduit să explice resorturile pentru care a construit doar pentru sine în această manieră şi nu a optat pentru o singură unitate locativă.

Curtea nu a găsit de plano neplauzibil ca un cumnat să îl ajute pe un alt cumnat timp de ani de zile cu investiţii materiale şi în muncă, însă apelantul-pârât nu a explicat motivul unui astfel de ajutor consistent (împrumut, donaţie, ajutorul dezinteresat dat unei rude bolnave şi sărace etc.).

În ceea ce priveşte pretinsa nepunere în discuţia contradictorie a părţilor a prezumţiei (simple) judiciare folosite şi de Tribunal, Curtea a reţinut că, în realitate, toate aceste aspecte au fost invocate şi solicitate în mod repetat şi explicit de intimaţii-reclamanţi. În lipsa unor probe directe, intimaţii-reclamanţi au cerut în mod insistent să se observe că folosirea prezumţiilor simple decurge în mod firesc din prezentarea conţinutului probelor administrate în cauză.

Prezumţiile judiciare sunt parte a raţionamentului judiciar, fiind lăsate "la luminile şi înţelepciunea judecătorului" în cazurile în care legea admite dovada cu martori. Or, nu i se poate reproşa judecătorului care a pronunţat sentinţa civilă apelată că nu ar fi pus în discuţie toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate ori că şi-ar fi întemeiat hotărârea pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care nu ar fi fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii a părţilor.

Faţă de toate probele administrate în cauză, Curtea a conchis că acordul ca reclamanţii-soţi E. să construiască pe terenul proprietatea soţilor F. şi ca reclamanţii să devină coproprietari ai construcţiei, împiedicând dobândirea lucrării de către proprietarii terenului, a fost probat în condiţiile art. 1197 şi art. 1185 rap. la art. 1191 C. civ. din 1864 şi, alternativ, în condiţiile art. 1198 C. civ. din 1864, completat cu proba testimonială, interogatoriul reciproc al părţilor şi prezumţiile judiciare, din care a rezultat că punerea la comun a mijloacelor financiare a fost făcută cu scopul de a înălţa o construcţie de tip duplex asupra căreia ambele familii să dobândească un drept de proprietate.

Obiectul pricinii pendinte, decelând după intenţia neechivocă a părţilor, a fost stabilit ca fiind cererea reclamanţilor de a li se recunoaşte calitatea de coproprietari asupra construcţiei. Ca un capăt de cerere subsidiar, reclamanţii au solicitat ca pârâţii-proprietari ai terenului să fie obligaţi să le restituie "valoarea materialelor şi preţul muncii", în sensul tezei finale a art. 494 alin. (3) C. civ. din 1864, aplicabil constructorului de bună-credinţă.

Prin urmare, în favoarea proprietarului terenului, legea a instituit prezumţia în sensul că el este şi proprietarul construcţiilor ridicate pe teren şi încă pe cheltuiala sa. Art. 492 C. civ. din 1864 prevede în mod expres că este vorba despre o prezumţie relativă, în sensul că împotriva acesteia se poate face dovada contrară, ceea ce reclamanţii au reuşit să probeze în cauza pendinte.

În aplicarea principiului disponibilităţii, Tribunalul şi, subsecvent, Curtea, au respectat voinţa reclamanţilor, care au solicitat recunoaşterea calităţii lor de coproprietari cu privire la întreaga construcţie, formată din două corpuri de clădire, nesolicitând să se tranşeze, chiar în dosarul pendinte, eventuala proprietate pe unul sau altul din corpurile de clădire. Cu toate acestea, studiind dosarul în integralitatea lui şi observând că reclamanţii nu au formulat deloc apel, iar pârâtul nu a formulat apel pe acest aspect, Curtea a analizat limitele învestirii şi a reţinut, într-un final, că obiectul material al pricinii este întreaga construcţie.

Împiedicarea mecanismului accesiunii imobiliare artificiale - adică împiedicarea naşterii, în favoarea proprietarului terenului, a dreptului de proprietate asupra construcţiei - presupune naşterea unui drept - real sau de creanţă - în favoarea familiei E..

Cu toate acestea, aşa cum în mod pertinent a observat şi Tribunalul, dreptul născut în favoarea intimaţilor-reclamanţi nu a făcut obiect al cauzei şi niciuna dintre părţi nu a formulat apel cu privire la constatarea Tribunalului cu privire la acest aspect. Deşi probarea convenţiei părţilor prin care familiei E. i s-a permis să ridice construcţia pe terenul proprietatea familiei F. ar fi trebuit să implice şi determinarea naturii juridice a dreptului constituit sau recunoscut în favoarea intimaţilor-reclamanţi, precum şi condiţiile sale de exercitare, instanţele nu au fost învestite în acest sens şi au fost ţinute de principiul disponibilităţii, de limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, dar şi de limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

La nivelul percepţiei comune, nejuridice, odată (co)proprietari pe construcţie, reclamanţii au crezut că aceasta implică de plano şi un drept definitiv, discreţionar, asupra terenului. În aceste condiţii - de ignorare a implicaţiilor juridice a înţelegerii lor - natura dreptului - real sau de creanţă - constituit sau recunoscut în favoarea familiei E. şi condiţiile sale de exercitare - cu titlu gratuit sau oneros, cu termen sau perpetuu ori pe durata existenţei construcţiei raportate la natura dreptului - nu au constituit obiect de preocupare pentru părţi la încheierea convenţiei.

Nu a fost acceptată interpretarea propusă de apelantul-pârât în sensul că, neexistând nicio înţelegere cu privire la «desocotirea finală», înseamnă că nici convenţia iniţială a părţilor nu a existat - în sensul unei imposibilităţi obiective în acest sens. De asemenea, nici faptul că reclamanţii ar mai avea (sau nu) să îi dea anumite sume de bani apelantului-pârât cu privire la construcţie nu are niciun efect şi nu invalidează înţelegerea originară a părţilor. Obligaţiile decurgând din convenţie nu s-a impus a fi analizate întrucât încheierea unei convenţii este distinctă de executarea ei şi numai primul aspect a fost dedus judecăţii.

Curtea a apreciat că nu există niciun impediment ca aceste aspecte - nededuse judecăţii în pricina pendinte, pentru că nici părţile nu s-au gândit la implicaţiile complexe ale înţelegerii lor - să fie tranşate într-un litigiu ulterior, pe baza normelor supletive de drept comun ori a principiilor generale.

Soluţia Tribunalului, menţinută de Curte, este neechivocă, în sensul recunoaşterii, în favoarea intimaţilor-reclamanţi, a calităţii de coproprietari doar cu privire la construcţie, fără stabilirea niciunei cote (care va depinde şi va fi determinată în funcţie de contribuţia fiecărei familii la ridicarea locuinţelor) şi fără a li se recunoaşte reclamanţilor vreun drept de proprietate cu privire la teren, apelantul-pârât C. continuând să fie proprietarul întregului teren, chiar şi al celui de sub corpul de clădire în care locuieşte familia E.. Regimul juridic al terenului - bun comun sau propriu al foştilor soţi F. - urmează să fie analizat, de asemenea, pe cale separată, nici acest aspect nefiind dedus judecăţii pendinte şi nefiind dezlegat în niciun fel

Curtea nu a analizat întinderea cheltuielilor efectuate de fiecare parte şi apărările punctuale în legătură cu cine/când/cum/în ce context a achitat fiecare factură şi pentru ce operaţiune/fundaţie/finisaj interior/finisaj exterior şi de ce în modalitatea aleasă şi nu în alt mod apreciind că ele privesc executarea înţelegerii dintre părţi, iar nu încheierea convenţiei.

Sintetizând, instanţa a reţinut că între intimaţii-reclamanţi-soţi A. şi B., în calitate de beneficiari, şi apelantul-pârât C., în calitate de proprietar al terenului în suprafaţă de 250 m.p. situat în Bucureşti, str. x (fost nr. 32), căsătorit la acea dată cu intimata-pârâtă D., s-a încheiat, la sfârşitul anului 1999 - începutul anului 2000, o convenţie verbală [probată de beneficiari în condiţiile art. 1197 şi art. 1185 rap. la art. 1191 şi art. 1203 C. civ. din 1864 şi, alternativ, în condiţiile art. 1198 C. civ. din 1864] având ca obiect acordul dat soţilor E. să construiască pe teren, prin punerea în comun de cele două familii a mijloacelor financiare, şi să devină coproprietari ai construcţiei de tip duplex, împiedicând dobândirea lucrării de către proprietarul terenului, constituirea sau recunoaşterea, în favoarea familiei E., a unui drept asupra terenului [superficie sau folosinţă sau alt drept real ori de creanţă] şi condiţiile de exercitare [cu titlu gratuit sau oneros, cu termen sau perpetuu ori pe durata existenţei construcţiei raportate la natura dreptului] neformând obiectul dosarului pendinte.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul, susţinând că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 şi de art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. (1865), cu încălcarea dreptului recurentului la un proces echitabil, respectiv cu ignorarea art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, ce include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect să le fie examinate apărările de către instanţa sesizată.

Susţine recurentul că decizia atacată, ca, de altfel, şi sentinţa primei instanţe, nu a cercetat fondul cauzei în legătură cu argumentele şi probele pe care le-a invocat, că decizia cuprinde motive contradictorii (art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.) şi este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor prevăzute de art. 1185 C. civ. şi art. 1197 alin. (2) C. civ. (1864) (art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.).

Cu titlu prealabil, recurentul - pârât susţine că nu a existat nicio înţelegere între părţi prin care reclamanţii - intimaţi să aibă dreptul să construiască în nume propriu, pentru ca ulterior aceştia să devină coproprietari.

Afirmă că înscrisurile noi depuse în apel (declaraţia dată de reclamantul A. în dosarul penal, precum şi un studiu topografic care atestă faptul că noua construcţie a fost edificată pe amplasamentul vechii construcţii) nu au fost în niciun fel analizate de către instanţă. De asemenea, invocă faptul că declaraţiile martorilor propuşi de reclamanţi nu se coroborează cu răspunsurile date la interogatorii de către reclamanţi, ci, dimpotrivă, vin în contradicţie nu numai cu acestea, dar şi cu înscrisurile existente la dosar. În plus, instanţa de apel nu identifică prezumţiile judiciare folosite de instanţa de fond, însă foloseşte prezumţii proprii cum ar fi: "lipsa oricărei explicaţii rezonabile din partea apelantului-pârât pentru investiţiile materiale şi în munca făcute timp de ani şi ani de zile de familia E. pentru ridicarea unei construcţii de tip duplex" care sunt prezentate pentru prima dată în considerentele hotărârii prin care s-a respins apelul, astfel că recurentul-pârât nu a avut posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare şi să beneficieze în mod efectiv de dublul grad de jurisdicţie. Apreciază că aceste prezumţii vin în contradicţie cu logica modului în care a avut loc cercetarea judecătorească a întregului proces. Susţine că reclamanţii au prezentat, cu încălcarea art. 1196 C. civ., o serie de elemente de fond ale pretinsei convenţii, în cursul procesului, elemente care au contrazis ceea ce s-a susţinut iniţial sau au avut un caracter de surpriză pentru pârât. Faptul ca instanţa de apel exclude ipoteza în care reclamantul A. l-a ajutat pe pârât în calitate de cumnat, este contrazis de o serie de probe care au fost invocate pe tot parcursul procesului.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că, pentru a beneficia de un proces echitabil, trebuia să primească un răspuns la argumentele pe care acesta le considera esenţiale pentru soluţionarea cauzei, beneficiind de dublul grad de jurisdicţie. În cauza de faţă, instanţa de fond a ignorat toate apărările formulate şi a încălcat în mod flagrant dispoziţiile prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar instanţa de apel a reţinut în considerentele sale că instanţa de fond a răspuns la toate argumentele/apărările formulate de către pârât, însă acest lucru nu este real.

În opinia instanţei de apel, apărările formulate de către recurentul pârât sunt considerate neesenţiale, deci nu mai exista obligaţia de a le analiza, iar, pe de altă parte, neanalizarea acestora de către instanţa de fond este permisă, întrucât cercetarea lor poate fi făcută de către instanţa de apel. Un astfel de raţionament este nelegal şi încalcă dreptul la apărare al recurentului, care, astfel, este în imposibilitate de a beneficia de dublul grad de jurisdicţie, întrucât, apărările pe care acesta le-a considerat esenţiale, nu mai sunt analizate în niciun fel de prima instanţă.

Aceste apărări sunt legate de împrejurarea că nu a fost stabilit clar momentul la care s-a încheiat pretinsa înţelegere (cu ocazia revelionului sfârşitul anului 1999, la momentul demolării vechii construcţii, la data începerii excavării pământului) în contextul în care recurentul a susţinut că agendele din 2000, 2004 şi caietul şcolar, împreună cu alte documente justificative (facturi, chitanţe etc.) au fost sustrase de reclamanţi, cu ajutorul pârâtei D., apoi au fost completate în mod fraudulos pentru a putea pretinde că a existat înţelegerea.

Motivarea instanţei de fond sub acest aspect lipseşte cu desăvârşire, însă această "...chestiune insuficient dezvoltată .." este tranşată de instanţa de apel care reţine că apelantul-pârât nu a probat în niciun fel că i-ar fi fost "sustrase" şi, ulterior, completate de reclamanţi cu ajutorul pârâtei", deşi recurentul a susţinut ca aceste caiete domestice i-au aparţinut, astfel cum i-au aparţinut şi toate documentele justificative emise pe numele acestuia.

Un al doilea aspect, îl constituie faptul că recurentul-pârât, prin întrebările puse reclamanţilor la interogatorii, a reuşit să stabilească care este momentul la care reclamanţii susţin ca a avut loc pretinsa înţelegere - "cu ocazia revelionului", deci la momentul când cele două familii sărbătoreau trecerea în noul an 2000. Per a contrario, în momentul în care reclamantul A. a început să consemneze în caietul şcolar (10.12.1999) pe o pagină albă pe care se afla, în partea de sus semnătura pârâtului C., nu exista nicio înţelegere, iar consemnările au fost făcute fără a exista consimţământul pârâtului.

Instanţa de fond a ignorat apărările sale, iar instanţa de apel a evitat să le cerceteze, apreciind, în mod contradictoriu, pe de o parte, că "orice pretinse ori eventuale şi inevitabile inadvertenţe nu pot face să dispară efectele unor registre" şi că instanţa nu a fost învestită să verifice dacă lucrările efectuate în regie proprie "s-au desfăşurat cu respectarea şi după emiterea autorizaţiilor corespunzătoare".

În opoziţie cu ceea ce a reţinut instanţa de apel, aceasta a fost învestită să cerceteze momentul în care au început lucrările de construcţii, să verifice anul în care a fost demolată vechea construcţie, pentru că este evident că operaţiunile consemnate în caietul şcolar de către reclamantul A. nu au cum să aibă corespondent în realitate, dacă acele consemnări arată că în perioada 2000-2001 părţile ar fi început să construiască pe terenul care era ocupat de o construcţie veche.

Motivarea instanţei de apel sub acest aspect este contradictorie, întrucât, pe de o parte, atunci când stabileşte situaţia de fapt, reţine: "Construcţia a fost demolată în baza autorizaţiei de desfiinţare nr. x din 10.05.2001" şi, pe de altă parte, reţine, că noua construcţie asupra cărora părţile s-ar fi înţeles, a început să fie ridicată conform caietului şcolar în "primăvara anului 2000".

Solicită să fie analizată calitatea motivării hotărârii atacate şi din perspectiva faptului că instanţa de apel, în mai multe rânduri a diminuat importanţa acestor argumente/apărări, le-a considerat irelevante, "inadvertenţe inevitabile", fără însă să existe, în fapt, o cercetare a fondului acestor argumente şi fără a exista o motivare explicită şi clară prin care să se justifice înlăturarea acestora.

Motivarea instanţei de apel prin care se aduce în discuţie trecerea timpului nu poate fi considerată suficientă, logică şi pertinentă, deoarece în răspunsurile reclamanţilor la interogatorii din anul 2007 aceştia, iniţial, au negat că ar fi existat o construcţie veche pe teren.

Instanţa de apel speculează şi reţine în contra pârâtului modul în care acesta a formulat întrebările, prin avocatul său, la interogatorii, ceea ce este nelegal şi nu poate constitui un raţionament juridic solid şi serios. Nu există niciun text de lege care să acorde efecte juridice unor întrebări puse de către avocatul părţii la luarea unui interogatoriu.

Consideră că motivarea instanţei de apel prin care explică modul în care recurentul-pârât şi-a exercitat dreptul la apărare este confuză şi lipsită de un raţionament juridic logic. Apărările făcute de recurentul-pârât, prin avocatul său, au fost completate pe măsură ce probele au fost administrate, iar împrejurarea că "s-a intrat adânc în detaliile convenţiei" nu poate fi folosită împotriva pârâtului, întrucât aceste detalii au fost analizate în funcţie de informaţiile primite de la reclamanţi sau rezultate din probele administrate.

A susţinut recurentul că reclamanţii nu au participat la construire în nume propriu, ci doar l-au ajutat, alături de alţi muncitori. Instanţa de fond a ignorat aceste apărări, iar instanţa de apel a refuzat să cerceteze documentele justificative şi să coroboreze probele, considerând că ceea ce a consemnat reclamantul A. în aşa zisele caiete martor, produce efecte juridice depline împotriva pârâtului şi face dovada ca acele consemnări sunt reale, deşi pârâtul le contestă şi nu şi le însuşeşte.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit de J., apărarea pârâtului este confirmată, întrucât până în anul 2005 nu a existat niciun document justificativ care să dovedească că reclamantul A. ar fi suportat costurile cu materialele de construcţii folosite la acest imobil.

Prin urmare, instanţa de apel era obligată să analizeze apărările recurentului-pârât cu privire la faptul că aceste consemnări au fost făcute în mod fraudulos şi să le înlăture motivat, în situaţia în care erau găsite întemeiate.

Instanţa de apel a extins rezultatele concluziilor raportului de expertiză criminalistică de la scrierile care au aparţinut recurentului-pârât C. la totalitatea consemnărilor făcute de reclamantul E., deşi expertiza a avut în vedere 1% din consemnările făcute în caiet/agenda, deci numai acele consemnări făcute de pârât. Procedând în acest fel, apărările pârâtului cu privire la caracterul fraudulos al consemnărilor făcute de reclamantul E., nu au mai fost analizate în niciun fel.

Dovada că materialele de construcţii au fost cumpărate pe numele pârâtului, rezultă din însăşi documentele justificative.

Recurentul - pârât susţine că a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică întocmit de H. şi apoi a făcut apărări în legătură cu acest raport prin care a subliniat faptul că această construcţie a fost ridicată în mod unitar, folosindu-se aceleaşi materiale de construcţie la ambele corpuri, în condiţiile în care toate materialele necesare pentru edificare la roşu au fost cumpărate de recurentul - pârât, astfel cum rezultă din documentele justificative.

În plus, recurentul - pârât a mai arătat că susţinerile reclamanţilor cu privire la faptul că părţile s-au înţeles să construiască după posibilităţi, în condiţiile în care aceştia nu dispuneau de bani, nu se coroborează cu modul în care a fost edificată construcţia (apărări care au fost ignorate de ambele instanţe).

Prin urmare, apărarea recurentului - pârât şi investirea instanţelor de a cerceta cine a suportat costurile cu materialele de construcţii era esenţială în cauză de vreme ce aceasta constituie singura raţiune prin care ar putea fi confirmată sau infirmată pretinsa înţelegere.

O altă critică formulată în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la existenţa unor motive contradictorii.

Sub un prim aspect, recurentul critică faptul că, în considerentele hotărârii instanţei de apel, se arată că cele consemnate în caietele martor reprezintă, în acelaşi timp, şi "registre domestice" şi început de dovadă scrisă, ceea ce este contradictoriu şi ilogic.

Din punct de vedere juridic, legiuitorul a tratat dispoziţiile prevăzute de art. 1185 C. civ. distinct de dispoziţiile prevăzute de art. 1197 alin. (2) C. civ. tocmai pentru că efectele juridice sunt diferite. "Registrele domestice" reprezintă scrieri făcute în legătură cu fapte petrecute în familie (plăţi, cumpărări etc.) şi produc anumite efecte juridice, în timp ce începutul de dovadă scrisă reprezintă o scriere ce cuprinde cel puţin un enunţ din care să rezulte că s-a petrecut un fapt, scriere care produce alte efecte juridice.

În considerentele instanţei de apel se reţine, pe de o parte, că cele consemnate în caietele martor au caracter preconstituit căci "părţile au urmărit, în mod inevitabil, şi o desocotire finală cu privire la construcţie", iar pe de altă parte, că "Dimpotrivă, ambii reclamanţi au recunoscut, cât se poate de cinstit, că acest aspect nu s-a discutat..." (se referă tot la desocotirea finală), precum şi "Or, Curtea reţine că lipsa unei înţelegeri cu privire la "desocotirea finală" nu exclude existenţa înţelegerii...".

Această motivare este evident contradictorie şi înlătură raţiunea pentru care reclamanţii susţin că s-au întocmit caietele martor. Acesta a fost unul din motivele pentru care, în primul ciclu procesual, instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor.

Arată că motivarea instanţei de apel este contradictorie şi în raport cu considerentele hotărârii instanţei de fond (sentinţa civilă nr. 1179/11.06.2018).

În considerentele acestei sentinţe se arată în mod foarte clar că "..rostul pentru care s-au făcut însemnările în caietele-martor era tocmai acela al unei desocotiri finale...". Or, unul din motivele de apel formulate de recurentul - pârât l-a constituit tocmai faptul că instanţa de fond nu a ţinut seama că reclamanţii au recunoscut, la fond, că nu a existat o înţelegere privind "desocotirea finală", apoi şi-au modificat această poziţie, în apel, după ce au văzut motivarea sentinţei civile nr. 576/20.03.2013.

Tot un motiv de apel l-a constituit şi faptul că instanţa de fond nu a aplicat în niciun fel dispoziţiile privind mărturisirea judiciară (art. 1204 şi art. 1206 C. civ.), sub acest aspect, astfel încât s-a ajuns la pronunţarea unei hotărâri nelegale. Analizând considerentele hotărârii instanţei de apel, aceasta modifică hotărârea instanţei de fond, considerând că motivul de apel privitor la aplicarea dispoziţiilor art. 1204 C. civ. este întemeiat, însă cu o nouă motivare -"Or, Curtea reţine că lipsa unei întâietăţi cu privire la desocotirea finală nu exclude existenţa înţelegerii, aşa cum au dedus-o reclamanţii judecaţii, şi anume, acordul dat soţilor E. să construiască pe teren, prin punerea în comun de cele două familii a mijloacelor financiare...".

În acest mod, instanţa de apel modifică raţionamentul juridic al instanţei fond şi vine cu o motivare nouă, pe care recurentul-pârât C. nu a avut posibilitatea să o combată în vreun fel, deoarece acesta nu a fost discutată în niciun fel la instanţele anterioare şi în recurs nu poate fi analizată. Astfel, recurentul - pârât nu are parte de un proces echitabil, deoarece nu-şi poate exercita dreptul la apărare şi nu beneficiază de dublul grad de jurisdicţie.

Instanţa de apel reţine că a existat o înţelegere însă această înţelegere nu are un caracter oneros, respectiv reclamanţii nu şi-au asumat niciun fel de obligaţii faţă de pârât, astfel că nu trebuie dovedit întregul conţinut al înţelegerii, ci doar ceea ce, în opinia instanţei de apel, s-a dovedit. Motivarea generală, fără indicarea documentelor justificative referitoare la faptul că reclamanţii au dovedit că au contribuit financiar, nu poate fi considerată suficientă în contextul cauzei, atât timp cât pârâtul a reuşit să dovedească că acele consemnări s-au făcut în mod fraudulos.

Reclamanţii şi-au modificat poziţia procesuală în sensul în care, în apel, au susţinut că pretinsa înţelegere ar fi constat în intenţia părţilor de a se desocoti la final, ceea ce vine în contradicţie cu motivarea instanţei de apel.

Motivarea instanţei de apel modifică situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond şi în privinţa modului în care reclamanţii au ocupat imobilul, abuziv, fiind ajutaţi de pârâta D., în timp ce pârâtul era plecat din localitate, ceea ce constituie o chestiune esenţială şi explică faptul cum reclamanţii au ajuns în posesia unor înscrisuri care aparţineau recurentului - pârât.

Consideră că motivarea instanţei de apel este contradictorie şi sub aspectul că "încheierea unei convenţii este distinctă de executarea ei şi numai primul aspect a fost dedus judecăţii".

Folosind acest raţionament instanţa de apel nu verifică apărările pârâtului, însă verifică probele din perspectiva celor susţinute de reclamanţi, nefiind interesată să identifice conţinutul pretinsei înţelegeri pe motiv că acesta nu a fost dedus judecaţii. Faptul că reclamanţii au înţeles să solicite doar că sunt coproprietari asupra construcţiei (interpretare care nu coincide cu motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată), nu înseamnă că instanţele nu au fost învestite să analizeze conţinutul pretinsei înţelegeri, astfel cum a fost prezentat de reclamanţi.

Refuzul instanţei de apel de a analiza conţinutul pretinsei înţelegeri este contradictoriu, în primul rând în ceea ce priveşte includerea terenului în conţinutul convenţiei, în condiţiile în care reclamanţii susţin că înţelegerea cuprinde şi terenul, astfel că, dacă recurentul - pârât a reuşit să dovedească că înţelegerea, sub aspectul în care reclamanţii arată că s-au înţeles asupra terenului este falsă, atunci întreaga înţelegere este falsă; concluzia instanţei de apel potrivit căreia "Chiar dacă, tangenţial, reclamanţii au mai invocat şi terenul ca făcând parte în mod distinct din convenţia părţilor, ei nu au probat nimic legat de transferul dreptului de proprietate" este, de asemenea, contradictorie, întrucât nicio parte nu a afirmat că există două înţelegeri distincte (una cu privire la teren şi alta cu privire la construcţie).

Deşi instanţa de apel susţine că executarea convenţiei nu este dedusă judecăţii, reţine totuşi că reclamanţii nu au făcut dovada că înţelegerea părţilor a privit şi terenul, împrejurare care dovedeşte faptul că a fost analizat conţinutul înţelegerii, dar numai din perspectiva reclamanţilor.

Toate apărările formulate de recurentul - pârât prin care a arătat că declaraţiile martorilor propuşi de reclamanţi, care au susţinut că terenul a făcut parte din înţelegerea părţilor, sunt mincinoase, lipsite de credibilitate şi că nu se coroborează cu cele declarate de reclamanţi nu au mai fost analizate pe motiv că se referă la executarea convenţiei şi că acest aspect nu a fost dedus judecăţii.

Şi în privinţa analizei pe care instanţa de apel o face în legătură cu declaraţiile martorilor M. şi N., se susţine că există contradicţii, raţionamente confuze şi neinteligibile. Pârâtul a administrat probe care dovedesc caracterul fraudulos al consemnărilor făcute în caietul şcolar şi caracterul mincinos al declaraţiilor făcute de martorii propuşi de reclamanţi.

În legătură cu modificarea conţinutului convenţiei, instanţa de apel face o confuzie gravă între intenţia unor părţi de a modifica conţinutul iniţial al unei convenţii verbale şi contradicţiile rezultate din cele declarate de reclamanţi şi din înscrisurile de la dosar, care dovedesc că reclamanţii au prezentat o situaţie necorespunzătoare adevărului.

Contrar opiniei instanţei de apel, ipoteza că înţelegerea a fost "reajustată" presupune analiza întregului conţinut al acestei înţelegeri, analiză care se poate realiza în mod real atunci când există un înscris.

Contradicţiile cu privire la data şi locul încheierii convenţiei nu apar numai între declaraţiile martorilor M. şi N., ci şi între declaraţiile acestor martori şi răspunsurile date la interogatorii de reclamanţi. Prin urmare, mărturisirile judiciare făcute de reclamanţi ar fi trebuit să aibă putere probatorie deplină împotriva acestora, iar instanţa de apel să reţină că aceste aspecte sunt esenţiale şi nu pot fi trecute în categoria "inadvertenţelor inevitabile".

Decizia civilă nr. 1382A/23.10.2020 este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deşi instanţa de apel a reţinut că agenda 2000, agenda 2004 şi caietul şcolar reprezintă ceea ce art. 1185 C. civ. din 1864 denumeşte "registrele, cărţile sau hârtiile domestice", care nu fac credinţă în favoarea celui care le-a scris, dar au putere în contra lui, a acordat putere probatorie şi acelor consemnări făcute de reclamantul A., putere probatorie care a fost folosită în contra pârâtului C., deci cu încălcarea dispoziţiilor art. 1185 C. civ.. Se subliniază faptul că reclamantul A. a consemnat în caietele martor în proporţie de 99,9%, iar scrisul care aparţine recurentului-pârât C. este doar cel identificat prin expertiza criminalistică.

Instanţa de apel reţine în mod nereal că "au fost însemnări pe care cei doi capi de familie le-au făcut în mod alternativ", deşi scrieri ale pârâtului apar doar pe căteva pagini. Cum recurentul-pârât C. a contestat faptul că aceste consemnări corespund realităţii şi a susţinut că sunt întocmite în mod fraudulos, instanţa de apel era obligată să identifice care sunt probele din care rezultă că cele consemnate de reclamantul A. sunt corespunzătoare adevărului.

Instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că întregul conţinut al caietelor martor constituie început de dovada scrisă, în conformitate cu art. 1197 C. civ., deşi doar 0,1% din scrierile cuprinse în aşa-zisele caiete martor aparţin pârâtului C.. Textul de lege este foarte clar, în sensul că poate constitui început de dovada scrisă numai "scriptura aceluia în contra căruia s-a format petiţia".

Or, instanţa de apel, ca şi în cazul aplicării dispoziţiilor art. 1185 C. civ., acordă putere probatorie unor scrieri care aparţin părţii adverse, respectiv reclamantului A., ceea ce este vădit nelegal.

Deşi instanţa de apel arată că părţile urmează în cadrul unui nou proces să stabilească care sunt cotele în care au contribuit, aceasta acordă eficienţă juridică unor consemnări care vor fi folosite de reclamanţi în viitorul proces, invocându-se tocmai aceste considerente.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu există documente justificative emise pe numele reclamantului A. până în anul 2005.

Consemnările reţinute de instanţa de apel "după analizarea concluziilor raportului de expertiză criminalistică" nu pot fi considerate documente justificative şi nu dovedesc că părţile au pus în comun mijloace financiare pentru acest imobil. Una dintre apărările pârâtului a fost că au existat numeroase situaţii în care reclamantul A. împreună cu pârâtul C. au lucrat şi la alte imobile şi în acest fel se poate explica de ce a existat posibilitatea ca reclamantul să completeze în mod fraudulos caietele aparţinând pârâtului (împrejurări recunoscute chiar de reclamant la interogatoriu). Prin urmare, instanţa de apel, deşi nu analizează dacă aceste consemnări sunt reale, deşi nu răspunde în niciun fel argumentelor aduse de pârât prin care acesta arată că există probe care dovedesc caracterul fraudulos al acestor consemnări, le acordă eficienţă juridică deplină.

Decizia civilă nr. 1382A/23.10.2020 este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor prevăzute de art. 1196 C. civ.. Contrar celor reţinute de instanţa de apel conform cărora dispoziţiile prevăzute de art. 1196 C. civ. au fost instituite pentru a nu permite eludarea dispoziţiilor prevăzute de art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ., în realitate dispoziţiile prevăzute de art. 1196 C. civ. nu se referă la situaţia în care există un înscris, respectiv un act juridic, ci, dimpotrivă, are în vedere o situaţie particulară, total diferită, respectiv situaţia în care "petiţia" cererea de chemare în judecată este introdusă pentru a dovedi o înţelegere verbală, cum este situaţia din prezenta cauză:"Toate cererile, sub orice titlu, care nu sunt justificate prin înscris, se vor face prin aceeaşi petiţie".

Art. 1196 C. civ. a fost invocat de către recurentul-pârât tocmai pentru faptul că prin cererea de chemare în judecată a fost prezentată o anumită situaţie de fapt din care rezultă un anumit conţinut al pretinsei înţelegeri, apoi, pe parcursul judecaţii, reclamanţii au schimbat atât situaţia de fapt, cât şi conţinutul pretinsei înţelegeri, încălcând dreptul la apărare al recurentului-pârât şi punându-l pe acesta în imposibilitate de a-şi exercita în mod real dreptul la apărare.

Un exemplu în acest sens, îi constituie faptul ca reclamanţii arată în cererea de chemare în judecată că s-au înţeles să suporte, în întregime, costurile cu autorizaţia de construire şi alte taxe necesare pentru edificare, iar pe parcursul procesului şi-au modificat poziţia şi au arătat ca s-au înţeles că fiecare familie să suporte în mod egal costurile. Cu toate acestea, documentele justificative sunt emise pe numele recurentului - pârât fapt ce intră în contradicţie cu cele susţinute prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, reclamanţii au susţinut în primul ciclu procesul faptul că s-au înţeles ca fiecare familie să construiască "după posibilităţi", fără să existe o înţelegere cu privire la "desocotirea ulterioară", apoi, în ciclul al doilea procesual, şi-au modificat poziţia în sensul că a existat o înţelegere care privea "desocotirea finală".

Dovada faptului că instanţa de apel a permis încălcarea acestor dispoziţii (art. 1196 C. civ.) rezultă chiar din cuprinsul motivării "Fiind vorba despre o convenţie verbală, ea a fost (re)confirmată şi chiar reajustată în datele sale neesenţiale "deşi, pentru a putea fi acceptată această ipoteză, reclamanţii erau obligaţi să prezinte aceste aspecte prin cererea de chemare în judecată şi nu să le schimbe pe parcursul procesului".

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile prevăzute de art. 1204 şi art. 1206 C. civ. referitoare la mărturisirea judiciară.

În concret, din răspunsurile la interogatoriu date de reclamanţi, a rezultat faptul că aceştia au mărturisit că înţelegerea a avut loc "Cu ocazia revelionului", "la familia F. acasă". Cu toate acestea, instanţa de apel ignoră efectele juridice pe care ar fi trebuit sa le producă mărturisirea judiciară şi nu reţine faptul că pretinsa înţelegere ar fi avut loc la familia F. acasă, cu ocazia revelionului, atunci când cele două familii au sărbătorit trecerea în noul an 2000.

De asemenea, ignorând puterea probatorie a mărturisirii judiciare instanţa de apel nu a respectat nici principiul coroborării probelor şi a ierarhiei acestora, acordând eficienţă juridică mai mare unor declaraţii de martori decât mărturisirilor judiciare făcute de reclamanţi sau a unor acte oficiale, precum autorizaţii de demolare/construcţii.

Intimaţii A. şi B. au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului. Au invocat excepţiile de inadmisibilitate şi nulitate a recursului declarat împotriva sentinţei fondului şi excepţia autorutăţii de lucru judecat cu privire la motivul de recurs potrivit căruia ar fi modificat conţinutul convenţiei în apel în primul ciclu procesual.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului declarat împotriva sentinţei au fost soluţionate la momentul dezbaterii recursului, când a fost clarificat obiectul acestuia ca fiind exclusiv decizia pronunţată în apel.

Autoritatea de lucru judecat invocată de intimaţii reclamanţi ce vizează o pretinsă încălcare a limitelor rejudecării de către instanţa de apel, cu referire la cele statuate în primul ciclu procesual şi intrate în puterea lucrului judecat nu poate fi analizată ca o excepţie preremtorie, ci ca verificare a limitelor în care se poate efectua controlul de legalitate în al doilea ciclu procesual.

Cu privire la fondul recursului, într-o primă critică ce poate fi încadrată în art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este susţinută încălcarea limitelor devoluţiei în apel prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5, coroborat cu art. 295 alin. (1) din C. proc. civ.. De asemenea se invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin ignorarea art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect să le fie examinate apărările de către instanţa sesizată, precum încălcarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

În concret, recurentul reproşează instanţei de apel faptul că a utilizat raţionamente juridice întemeiate pe prezumţii judiciare pe care nu le-a pus în discuţia părţilor, formulate pentru prima dată în decizia atacată, prin care a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra construcţiei "în lipsa oricărei explicaţii rezonabile din partea apelantului pentru investiţiile materiale şi în muncă" făcute de reclamanţi. De asemenea, susţine că apărările şi toate argumentele sale în privinţa stabilirii corecte a datei încheierii pretinsei convenţii sau a începerii lucrărilor, nu au fost analizate de ambele instanţe. Deşi instanţa de apel a reţinut că neanalizarea apărărilor pârâtului de către instanţa de fond este permisă întrucât această verificare poate fi efectuată în apel, tot instanţa de apel a diminuat importanţa apărărilor, considerând aspectele sesizate de pârât drept "inadvertenţe inevitabile" motivate de trecerea timpului, fără să cerceteze efectiv pe fond aceste argumente.

Critica este nefondată.

Astfel, apelul este o cale de atac devolutivă prin care se reia, în limitele criticilor formulate de partea care promovează respectiva cale de atac, judecata cu privire la situaţia de fapt şi calificarea juridică pe care aceasta o primeşte, în vederea soluţionării pretenţiilor concrete ce reprezintă obiect al învestirii instanţei. Potrivit art. 295 C. proc. civ., "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".

Prin urmare, caracterul devolutiv al căii de atac permite reanalizarea tuturor probelor, apărărilor şi argumentelor subsumate acesteia, chiar şi în cazul în care prima instanţă a omis o asemenea analiză, neimpunându-se ca, în baza principiului dublului grad de jurisdicţie, să se dispună trimiterea cauzei pentru o nouă judecată în faţa primei instanţe.

De altfel, dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. nu reglementează trimiterea cauzei spre rejudecare într-o atare situaţie, ci în alte ipoteze precum cea în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată şi numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Dublul grad de jurisdicţie presupune accesul la o cale de atac la instanţa de control judiciar, la care, în cauză, partea căzută în pretenţii a recurs, şi nu de o dublă reexaminare a tuturor argumentelor deduse judecăţii ce constituie justificarea pretenţiilor, respectiv a apărării în cauză.

Faptul că au fost analizate apărări, respectiv aplicate prezumţii judiciare pentru prima dată în apel nu încalcă nici dreptul la apărare şi nici principiul dublului grad de jurisdicţie, având în vedere că părţile nu pot formula apărări noi în apel, sub sancţiunea neluării lor în considerare, astfel că instanţa de apel le-a analizat pe cele formulate încă din faza procesuală a judecăţii în primă instanţă, cunoscute participanţilor la proces. În privinţa prezumţiei judiciare, aceasta reprezintă, potrivit art. 1199 C. civ. o concluzie pe care instanţa o trage din faptul cunoscut conex şi probat către un fapt necunoscut susţinut de parte ce trebuie dovedit, aceste elemente fiind de asemenea, cunoscute de părţi din timpul derulării fazei procesuale de administrare a probatoriului. Prin urmare nu se poate reţine că recurentului i-a fost încălcat dreptul la apărare prin reţinerea unor elemente noi ce nu au fost puse în discuţia părţilor.

Teza susţinută de recurent, aceea a depăşirii limitelor devolutive în apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. nu poate fi reţinută întrucât recurentul nu a indicat în ce modalitate instanţa de apel s-a pronunţat asupra altor situaţii de fapt şi juridice cu care nu a fost învestită.

În temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu privire la neindicarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat apărările sale.

Dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. constituie temei pentru modificarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; precum şi când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

În speţă, nu poate fi reţinută niciuna dintre aceste teze. Astfel, în ceea ce priveşte motivarea soluţiei, instanţa de apel a analizat cererea dedusă judecăţii prin raportare la probele administrate, a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar în concordanţă cu soluţia pronunţată. Nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea pot fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic. Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotârârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin continutul lor, să influenţeze soluţia. Înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt reţinute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute.

Prin urmare, nu se poate reţine drept o lipsă a motivării faptul că instanţa de apel a reţinut doar acele argumente care au susţinut raţionamentul judiciar referitor la constatarea convenţiei dintre părţi care a constituit în patrimoniul reclamanţilor un drept de coproprietate asupra construcţiei, aceastea fiind cele apreciate ca pertinente rezolvării cauzei.

Recurentul a invocat şi existenţa unei motivări contradictorii a instanţei de apel cu referire la situaţia de fapt reţinută, în principal vizând momentul în care s-a încheiat pretinsa convenţie (cu ocazia sărbatorilor de la sfârşitul anului 1999, de revelion) al demolării vechii construcţii şi începerii excavării pământului, precum şi cu privire la împrejurările în care au fost întocmite consemnările în caietele martor, în contextul în care recurentul a susţinut că agendele din anii 2000, 2004 şi caietul şcolar, împreună cu alte documente justificative au fost sustrase de reclamanţi, cu ajutorul fostei soţii, apoi au fost completate în mod fraudulos, considerând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu şi-a probat afirmaţiile şi a diminuat importanţa apărărilor sale.

Aceste susţineri nu pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât nu se referă la motive contradictorii ori străine de natura pricinii cuprinse în hotârârea atacată.

Recurentul nu arată în mod concret în ce constau tezele contradictorii reţinute de instanţa de apel care ar fi putut conduce la soluţii diferite, ci îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de ceea ce consideră o apreciere eronată a probelor administrate şi de faptul că instanţa de apel nu a validat propria prezentare a situaţiei de fapt.

Or, critica privind greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu poate fi valorificată pe calea recursului, neputând fi încadrată în motivele de nelegalitate expres şi limitativ reglementate în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Această concluzie este aplicabilă şi criticii referitoare la statuările instanţei privind atitudinea procesuală a pârâtului de recunoaştere a unor elemente de fapt deduse din modul de formulare a întrebărilor la interogatoriu şi de răspunsurile date de acesta, ce nu reprezintă un aspect de nelegalitate încadrabil în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

O altă critică formulată în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este aceea că, în considerentele hotărârii instanţei de apel, se arată că cele consemnate în caietele martor reprezintă, în acelaşi timp, şi "registre domestice" şi început de dovadă scrisă, ceea ce în opinia recurentului este contradictoriu şi ilogic, întrucât efectele lor juridice sunt diferite.

Calificarea înscrisurilor atât din perspectiva art. 1185 cât şi a art. 1197 C. civ. reprezintă o chestiune de aplicare a legii şi nu o contradictorialitate a considerentelor, fiind de altfel susţinută de recurent şi în cadrul criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica referitoare la contradicţia dintre considerentele instanţei de fond şi cele din apel referitoare la intenţia părţilor de "desocotire finală", cea referitoare la modalitatea de ocupare a casei sau la efectele mărturisirii judiciare nu se încadrează în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care are în vedere exclusiv situaţia în care hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi nu eventuala contradicţie cu o altă hotărâre.

De asemenea nu reprezintă o motivare contradictorie nici faptul că instanţa de apel a analizat exclusiv condiţiile de încheiere a acestei convenţii şi conţinutul acesteia, nu şi executarea obligaţiilor rezultate din convenţie, apreciind că nu este învestită cu o astfel de cerere în limitele cererii de chemare în judecată.

Contrar opiniei recurentului, aceasta nu înseamnă că instanţa de apel a refuzat să analizeze conţinutul pretinsei înţelegeri, dimpotrivă a stabilit, în măsura în care au fost dovedite prin probatoriul administrat, existenţa şi obiectul convenţiei (drepturi şi obligaţii asumate de părţi) elemente distincte de cele ce decurg din analiza modalităţii de executare a acestora, de aceea a afirmat că înţelegerea asupra unei desocotiri finale este lipsită de relevanţă faţă de ceea ce a statuat a fi limitele învestirii. Caietele martor au fost utilizate ca mijloace de probă în susţinerea existenţei acestei înţelegeri, fără a sluji drept dovadă a contribuţiei materiale a fiecărei părţi la edificarea construcţiei, cum a solicitat pârâtul.

Acesta consideră că reclamanţii şi-au modificat poziţia procesuală în sensul în care, în apel, au susţinut existenţa unor elemente noi ale convenţiei, cum ar fi faptul că pretinsa înţelegere ar fi constat în intenţia părţilor de a se desocoti la final, ceea ce vine în contradicţie cu motivarea instanţei de apel şi reprezintă şi o încălcare a dispoziţiilor art. 1196 C. civ.

Intimaţii s-au opus unei statuări pe fondul criticii, susţinând că respectiva chestiune a fost rezolvată cu caracter irevocabil în primul ciclu procesual.

În legătură cu acest aspect este de reţinut că prin decizia nr. 21/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a menţinut decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 110/9 martie 2015 conform căreia cererea prin care reclamanţii invocă faptul că ar fi intervenit între părţi o convenţie în care pârâţii se obligau să înstrăineze reclamanţilor 1/2 din imobilul în litigiu, compus din construcţie şi teren, nu poate fi considerată cerere nouă, formulată direct în apel, care ar fi inadmisibilă conform dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. (şi nu potrivit art. 292 C. proc. civ., indicat de intimatul pârât) ci o cerere formulată în subsidiar de către reclamanţi, prin cererea precizatoare depusă la fond, a cărei soluţionare nelegală poate fi invocată în apel. În recurs s-a reţinut că instanţa a hotărât asupra obiectului cererii deduse judecăţii şi în apel nu a schimbat calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu a permis părţilor să facă cereri noi, nefiind vorba, aşadar, nici despre vreo încălcare a art. 294 C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de cele statuate cu caracter irevocabil în primul ciclu procesual, critica nu mai poate fi dedusă spre o nouă analiză în rejudecarea cauzei.

Faptul că instanţa de apel a apreciat că reclamanţii nu au dovedit că înţelegerea părţilor poartă şi asupra terenului, nu reprezintă, contrar susţinerilor recurentului, un refuz de analizare şi motivare a conţinutului convenţiei şi nici aprecierea asupra existenţei unor întelegeri diferite, ci o statuare asupra realităţii judiciare astfel cum a rezultat din dosar.

Celelate aspecte referitoare la împrejurarea că instanţa de apel nu ar fi acordat prioritate mărturisirii judiciare, că a stabilit eronat momentul încheierii convenţiei, pe acela al demolării construcţiei, precum şi împrejurările în care au fost înscrise menţiunile în caietele martor sau modalitatea de finanţare a lucrărilor, cu ignorarea realităţii şi în contra probatoriului administrat de pârât, nu sunt nu se circumscriu unei analize din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci constituie elemente de interpretare a probatoriului ce excedează controlului de legalitate al deciziei atacate, specific căii extraordinare de atac pendinte, recurentul fiind nemulţumit de modul în care a fost valorificat probatoriul în cauză.

În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul critică greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1185, 1197 C. civ., greşita aplicare a art. 1196 C. civ., toate cu referire la calificarea juridică a înscrisurilor intitulate generic "caiete martor".

Acestea sunt două agende din 2000 şi 2004 şi un caiet şcolar în care s-au făcut consemnări cu privire la operaţiunile şi materialele cumpărate pentru edificarea construcţiei în perioada 1999-2006 astfel cum a statuat instanţa de apel asupra situaţiei de fapt.

Recurentul contestă realitatea consemnărilor, susţinând că menţiunile anterioare anului 2005 au fost inserate pro causa, ulterior datelor consemnate, de către reclamanţi, că scrisul său este de aproximativ 1% din total astfel că instanţa le-a calificat în mod greşit atât ca fiind registre domestice, cât şi un început de dovadă scrisă, interpretându-le în favoarea reclamanţilor, deşi fac dovada doar în contra persoanei de la care provin.

De asemenea, susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 1196 C. civ., întrucât conţinutul înţelegerii validate de instanţă a fost modificat în cursul procesului, intimaţii opunându-se analizei acestei critici cu motivarea că a fost înlăturată de instanţele de control judiciar în primul ciclu procesual.

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate.

În mod corect instanţa de apel a reţinut că art. 1196 C. civ. nu este incident dat fiind că în cauză s-a facut aplicarea dispoziţiilor art. 1197 C. civ., derogatorii de la regulile cuprinse în art. 1191-1196 C. civ., nefăcând aplicarea conţinutului său la situaţia dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte calificarea juridică dată caietelor martor, instanţa de apel a considerat că acestea pot fi considerate atât registre casnice în accepţiunea art. 1185 C. civ., cât şi un început de dovadă scrisă potrivit art. 1197 C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 1185 C. civ., registrele casnice sunt însemnări ce se pot referi la fapte juridice curente, ce au putere doveditoare în contra celui ce le-a scris când cuprinde primirea unei plăţi, având puterea doveditoare a unei mărturisiri extrajudiciare.

Este adevărat că instanţa de apel nu a arătat în mod explicit şi distinct relevanţa dublei calificări însă nu s-a raportat la volumul consemnărilor pârâtului pentru a aprecia, în concret, aportul acestuia în executarea convenţiei. Raţiunea pentru care s-a întemeiat pe aceste înscrisuri, odată ce a fost dovedit, cu mijloace ştiinţifice, că provin nu doar de la reclamanţi, dar şi de la pârât, este aceea de a le considera un început de dovadă scrisă care să permită, dat fiind imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris ad probationem al convenţiei, completarea probatoriului cu proba testimonială, devenită admisibilă într-o atare situaţie, în scopul de a face demn de crezut faptul pretins. Prin urmare, raportat la teza probatorie pentru care au fost administrate, calificarea înscrisurilor este corectă, însă modalitatea de valorificare a acestora ca probe excedează controlului de legalitate în recurs.

Recurentul a susţinut şi faptul că instanţa a acordat putere probatorie şi acelor consemnări făcute de reclamantul A., deşi există probe care dovedesc caracterul fraudulos al acestora şi faptul că părţile nu au pus în comun mijloace financiare pentru acest imobil.

Şi în această situaţie, critica recurentului vizează un aspect ce ţine de interpretarea probelor, acesta contestând situaţia de fapt stabilită pe baza acestora, împrejurare ce nu poate fi cenzurată în recurs.

Mai critică recurentul greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor de art. 1204 şi art. 1206 C. civ. referitoare la mărturisirea judiciară, susţinând că instanţa a ignorat efectele acesteia cu privire la momentul încheierii pretinsei convenţii, acordând eficienţă juridică mai mare unor declaraţii de martori. Nici această critică nu deduce judecăţii aspecte de nelegalitate, întrucât mărturisirea sub forma recunoaşterii la interogatoriu, cu atât mai mult în situaţia unei mărturisiri calificate sau complexe, nu are o valoare probatorie absolută pentru a se constata încălcarea unei dispoziţii imperative a legii, dimpotrivă, este o dovadă de drept comun, putând fi combătută prin proba contrară făcută prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, judecătorul putând înlătura motivat recunoaşterea unei părţi dacă îşi formează convingerea că aceasta nu corespunde adevărului în mod deliberat, din eroare sau în necunoştinţă de cauză.

Prin urmare, instanţa de recurs constată că, prin criticile formulate, recurentul pârât nu a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1382 din 23 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2021.