Cassation annulled for failure to challenge material law: evidentiary weight of witness testimony and archive certificates under property compensation laws.

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la data de 15 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei de invalidare nr. 5296 din 27 septembrie 2018, emisă de pârâtă, decizie prin care s-a invalidat Hotărârea nr. 1055 din 20 decembrie 2017, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului - Judeţului Timiş, şi obligarea pârâtei să emită, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, o nouă decizie de validare a hotărârii emise în condiţiile Legii nr. 9/1998.

Pe rolul aceleiaşi instanţe, la data de 19 noiembrie 2018, a fost înregistrată sub nr. x/2018, cererea reclamantei C. care, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei anularea aceleiaşi decizii, respectiv Decizia de invalidare nr. 5296 din 27 septembrie 2018, emisă de către pârâtă, şi obligarea acesteia la emiterea unei decizii de validare a Hotărârii nr. 1055 din 20 decembrie 2017, emisă de Comisia Judeţeană Timiş pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Prin încheierea din data de 26 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, în temeiul dispoziţiilor art. 139 din C. proc. civ., Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia de conexitate, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, şi a dispus conexarea acestui dosar la dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Timiş.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 690/08 mai 2019, Tribunalul Timiş a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B. în dosarul nr. x/2018, precum şi acţiunea formulată de reclamanta C., în dosarul conexat nr. x/2018; a dispus anularea Deciziei de invalidare nr. 5296/27 septembrie 2018, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a obligat pârâta, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să emită o nouă decizie de validare parţială a Hotărârii nr. 1055 din 10 decembrie 2007, emisă de Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei prefectului Timiş, în dosarul nr. x/2004, în ceea ce priveşte propunerea de acordare a compensaţiilor pecuniare pentru locuinţa, anexele gospodăreşti şi terenul aferent construcţiilor deţinute de autorii D. şi E.; a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către reclamantul A. a sumei de 1500 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi a respins, în rest, cererile de chemare în judecată formulate în dosarul principal şi în cel conexat.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 29/25 februarie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. şi de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 690 din 08 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C. şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă C. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea deciziei, cu consecinţa admiterii apelului exercitat de reclamanţi şi menţinerii soluţiei curţii de apel în ceea ce priveşte respingerea apelului declarat de pârâtă.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat următoarele:

Curtea de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 întrucât a reţinut că pentru a face dovada dreptului la acordarea de despăgubiri, deci, implicit, şi a dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor abandonate în urma refugiului, este obligatoriu să existe un înscris care să facă vorbire despre cele 15,6651 hectare teren agricol, act care ar putea fi completat cu declaraţii autentificate de martor.

În opinia recurenţilor, se impunea ca instanţa de apel să indice categoria de înscrisuri la care se face trimitere în prevederile legale arătate şi al căror conţinut poate fi probat cu declaraţii autentificate de martor, în contextul în care, în atare situaţii, proba cu martori devine neutilă cauzei, iar prevederea legală caducă.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, reiese că proba cu martori se poate administra, în completarea probei cu acte certificate, pentru a dovedi refugiul şi/sau dreptul de proprietate.

Aşadar, pentru a proba existenţa dreptului de proprietate asupra unor bunuri abandonate cu ocazia refugiului, condiţia impusă de lege o constituie existenţa unor înscrisuri, certificate de autorităţi, în completarea cărora poate fi administrată proba cu declaraţii autentificate de martor.

De asemenea, din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, neabrogate de Legea nr. 164/2014, rezultă că legiuitorul a prevăzut că declaraţiile autentificate de martor reprezintă o modalitate alternativă de probare a dreptului la acordarea de despăgubiri, iar nu una subsidiară, în completare, aşa cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Or, în sensul art. 4 din Legea nr. 164/2014, dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor abandonate în urma refugiului se face cu acte certificate de autorităţi, iar în măsura în care declaraţiile autentificate de martor fac dovada proprietăţii şi asupra altor bunuri, necuprinse în înscrisurile exhibate, acestea vor putea fi primite în completarea probei cu înscrisuri, cu aceeaşi forţă probantă.

În speţă, adeverinţa nr. x din 24 februarie 2017, eliberată de Arhiva Naţională a Republicii Moldova, face referire la "lista clădirilor şi locuinţelor din localitatea F., judeţul Soroca", situate în intravilan.

În acelaşi timp, declaraţia pe proprie răspundere autentificată a reclamantului A., precum şi cele patru declaraţii de martor autentificate, fac referire atât la bunuri situate în intravilan, cât şi la terenuri situate în extravilan; în privinţa bunurilor situate în intravilan, proba cu declaraţii autentificate de martor nu poate produce efecte juridice, potrivit art. 309 alin. (5) din C. proc. civ.

Însă, în privinţa bunurilor situate în extravilan, care nu au fost şi nici nu puteau să fie cuprinse în "lista clădirilor şi locuinţelor din localitatea F., judeţul Soroca", proba cu declaraţii de martor se impune a fi admisă în completarea celei cu înscrisuri, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, aceste declaraţii făcând dovada dreptului de proprietate şi asupra celor 15,6651 hectare teren agricol.

Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului şi modificarea, în parte, a deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamanţilor, astfel cum a fost formulat.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ca şi recurenta-reclamantă C., au arătat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 în sensul că a reţinut că pentru a face dovada dreptului la acordarea de despăgubiri este obligatoriu să existe un înscris care să facă vorbire despre cele 15,6651 hectare teren agricol, act care ar putea fi completat cu declaraţii autentificate de martor.

Însă, din interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, reiese că proba cu martori se poate administra, în completarea probei cu acte certificate, pentru a dovedi refugiul şi/sau dreptul de proprietate.

Prin urmare, pentru a proba existenţa dreptului de proprietate asupra unor bunuri abandonate cu ocazia refugiului, condiţia impusă de lege o constituie existenţa unor înscrisuri, certificate de autorităţi, în completarea cărora poate fi administrată proba cu declaraţii autentificate de martor.

Din această perspectivă, în mod greşit instanţa de apel nu a acordat forţa probantă recunoscută de lege declaraţiilor autentificate la notar date de persoane care au locuit în aceeaşi localitate cu autorii reclamanţilor şi care au cunoscut ce bunuri mobile şi imobile au deţinut aceştia în proprietate.

De asemenea, din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, neabrogate de Legea nr. 164/2014, rezultă că legiuitorul a prevăzut că declaraţiile autentificate de martor reprezintă o modalitate alternativă de probare a dreptului la acordarea de despăgubiri, iar nu una subsidiară, în completare, aşa cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Or, în sensul art. 4 din Legea nr. 164/2014, dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor abandonate în urma refugiului se face cu acte certificate de autorităţi, iar în măsura în care declaraţiile autentificate de martor fac dovada proprietăţii şi asupra altor bunuri, necuprinse în înscrisurile exhibate, acestea vor fi primite în completarea probei cu înscrisuri, cu aceeaşi forţă probantă.

În speţă, adeverinţa nr. 1048/24 februarie 2017, eliberată de Arhiva Naţională a Republicii Moldova, face referire la "lista clădirilor şi locuinţelor din localitatea F., judeţul Soroca", situate în intravilan.

În acelaşi timp, declaraţia pe proprie răspundere, autentificată, dată de reclamantul A., precum şi cele patru declaraţii de martor, autentificate, fac referire atât la bunuri situate în intravilan, cât şi la terenuri situate în extravilan.

Astfel, la dosarul cauzei există declaraţiile autentificate date de martorii G., H. şi I. în cuprinsul cărora este menţionat că au locuit în aceeaşi localitate cu autorii reclamanţilor (D. şi E.) şi cunosc date legate de averea deţinută de aceştia.

Au susţinut aceşti recurenţi că, în privinţa bunurilor situate în intravilan, proba cu declaraţiile autentificate de martor nu poate produce efecte juridice, potrivit art. 309 alin. (5) din C. proc. civ., însă, în privinţa bunurilor situate în extravilan, care nu au fost şi nici nu puteau să fie cuprinse în "lista clădirilor şi locuinţelor din localitatea F., judeţul Soroca", proba cu declaraţiile de martor se impune a fi admisă în completarea celei cu înscrisuri, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât fac dovada dreptului de proprietate şi asupra celor 15,6651 hectare teren agricol.

Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat următoarele:

Curtea de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 329 din C. proc. civ., întrucât prezumţiile, care sunt lăsate la lumina şi înţelepciunea judecătorului, pot fi primite numai în situaţia în care legea recunoaşte posibilitatea probării pretenţiilor deduse judecăţii prin intermediul declaraţiilor de martori, ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a statuat că în baza adeverinţei nr. x din 24 februarie 2017, eliberată de Arhiva Naţională a Republicii Moldova, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri compensatorii pentru bunurile deţinute de autorii acestora, respectiv locuinţă, anexe gospodăreşti şi terenul aferent construcţiilor, în contextul în care, din conţinutul acesteia, reiese că D., autor al reclamanţilor, a deţinut în proprietate o casă de locuit, din lut, cu trei camere.

De asemenea, adeverinţa în discuţie, exhibată de reclamanţi, nu atestă dreptul de proprietate al autorilor acestora, în condiiţile în care aceasta nu emană de la o entitate căreia legiuitorul să îi fi recunoscut dreptul de a emite titluri de proprietate în favoarea solicitantului, în temeiul unor prevederi legale speciale.

Pentru dovedirea dreptului de proprietate este necesară existenţa unor înscrisuri care să respecte condiţiile de validitate şi de probaţiune, respectiv acte de vânzare-cumpărare, acte dotale, cărţi ale imobilelor, extras din registrul agricol, chitanţe de plată a impozitelor, planuri sau autorizaţii de construcţii.

A arătat recurenta-pârâtă că în acest sens s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 1784 din 26 martie 2018, în cuprinsul căreia a statuat că "certificatul de arhivă (...) nu constituie dovada dreptului de proprietate, iar declaraţiile pe proprie răspundere sau cele ale martorilor nu pot face per se dovada acestui drept, ci pot doar completa actele care atesta existenţa dreptului de proprietate. (...) pentru dovedirea unui drept de proprietate nu este suficientă o simplă adeverinţă, declarativă, ci este necesară existenţa unor înscrisuri care trebuie să respecte condiţiile de validitate şi probaţiune, respectiv acte de vânzare-cumpărare, acte dotale, cărţi ale imobilelor, extrase din registrul agricol etc.."

5. Apărările formulate în cauză.

La data de 23 iunie 2020, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă şi admiterea recursului exercitat de recurenta-reclamantă C..

La data de 29 iunie 2020, respectiv la 20 iulie 2020, pârâta a depus întâmpinări la recursurile declarate de reclamanţi, prin care a invocat excepţia nulităţii acestor recursuri, arătând că aspectele invocate de aceştia nu pot fi încadrate în motivele de recurs, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., cererile de recurs neîndeplinind din această perspectivă exigenţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor exercitate de reclamanţi, ca nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părţilor unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reţinută ori de a cenzura situaţia de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul nu presupune evocarea unei simple nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greşită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanţă în oricare dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nu vor fi sancţionate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, prevede următoarele:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Din istoricul rezumat al cauzei, reiese că prin cererile de chemare în judecată înregistrate pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă sub nr. x/2018 la data de 15 noiembrie 2018, respectiv la data de 19 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii C., A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei de invalidare nr. 5296 din 27 septembrie 2018, emisă de pârâtă, decizie prin care s-a invalidat Hotărârea nr. 1055 din 20 decembrie 2017, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului-Judeţului Timiş, şi obligarea pârâtei să emită, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, o decizie de validare a hotărârii emise în condiţiile Legii nr. 9/1998.

Prin încheierea din data de 26 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, în temeiul dispoziţiilor art. 139 din C. proc. civ., Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia de conexitate, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, şi a dispus conexarea dosarului, la dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 690 din 08 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţii A., B. şi C.; s-a dispus anularea Deciziei de invalidare nr. 5296/27 septembrie 2018, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în ceea ce priveşte propunerea de acordare a compensaţiilor pecuniare pentru locuinţa, anexele gospodăreşti şi terenul aferent construcţiilor deţinute de autorii D. şi E.; a fost obligată pârâta ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să emită o nouă decizie de validare parţială a Hotărârii nr. 1055/10 decembrie 2007, emisă de Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei prefectului Timiş, în dosarul nr. x/2004; a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către reclamantul A. a sumei de 1500 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi a respins, în rest, cererile de chemare în judecată formulate în dosarul principal şi în cel conexat.

Apelurile declarate împotriva acestei sentinţei au fost respinse prin decizia supusă controlului judiciar.

Pentru a hotărî astfel, instanţele de fond au reţinut, în esenţă, că, în cuprinsul adeverinţei de arhivă nr. 1048/24 februarie 2017, eliberată de Arhiva Naţională a Republicii Moldova, se menţionează că în Fondul arhivistic al Prefecturii Judeţului Soroca şi primăriilor subordonate ei, în Lista clădirilor şi locuinţelor din localitatea F., judeţul Soroca, pentru anul 1941, la nr. 503 este înscris D., în calitate de proprietar al unei case de locuit, materialul de construcţie - lut, cu 3 camere de locuit. Această adeverinţă se coroborează cu fotocopia listei Clădirilor şi Locuinţelor din localitatea F., eliberată de Arhiva Naţională a Republicii Moldova, şi cu declaraţiile autentificate ale martorilor, din care rezultă că reclamanţii au dreptul la acordarea unor compensaţii pecuniare pentru locuinţa, anexele gospodăreşti şi terenul aferent construcţiilor deţinute de autorii acestora, D. şi E..

De asemenea, curtea de apel a reţinut că noţiunea de acte care atestă existenţa dreptului la despăgubiri este distinctă de cea a actelor prin care se dovedeşte dreptul de proprietate, iar sintagma "acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate", are semnificaţia că proba testimonială poate fi administrată numai în subsidiar, în completarea probatoriului ce constă cu precădere în înscrisuri, proba testimoniala neavând aptitudinea de a dovedi existenţa dreptului la despăgubiri, fiind prioritară aplicarea Legii nr. 164/2014, ca lege specială, în raport de prevederile C. proc. civ.

Prin cerererile de recurs, recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. au formulat critici comune prin care au învederat că hotărîrea supusă controlului judiciar este nelegală sub aspectul respingerii cererii privind anularea Deciziei de invalidare nr. 5296 din 27 septembrie 2018, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în ceea ce priveşte propunerea de acordare a compensaţiilor pecuniare pentru terenul situat în extravilan, în suprafaţă de 15,6651 ha.

Cu referire la criticile prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în speţă, au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 şi ale art. 4 Legea nr. 164/2014, Înalta Curte constată că, în esenţă, argumentele invocate vizează modalitatea în care instanţele de fond au interpretat şi au valorificat probatoriile administrate, recurenţii afirmând că "în mod greşit instanţa de apel nu a acordat forţa probantă recunoscută de lege declaraţiilor autentificate la notar date de martori, persoane care au locuit în aceeaşi localitate cu autorii reclamanţilor şi care au cunoscut bunurile mobile şi imobile deţinute în proprietate de aceştia".

Conform prevederilor art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor constă în determinarea de către instanţă a puterii probatorii şi valorii probelor administrate.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În aceste conditii, instanta de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în masura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de apel a unor dispoziţii legale, cum sunt regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor.

Prin prezentul demers judiciar, recurenţii-reclamanţi nu au reclamat aspecte de nelegalitate privitoare la modalitatea de administrare a probelor, ci au criticat decizia curţii de apel din perspectiva aprecierii instanţei cu privire la forţa probantă a înscrisurilor aflate la dosar şi a declaraţiilor de martori, afirmând că declaraţia pe proprie răspundere autentificată a reclamantului A., precum şi cele patru declaraţii de martor autentificate, care fac trimitere atât la bunuri situate în intravilan cât şi la terenuri situate în extravilan, se impuneau a fi recunoscute ca probă în completarea celei cu înscrisuri.

Însă, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că actele provenite de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova nu fac vorbire despre existenţa în patrimoniul autorilor reclamantilor a suprafeţei de 15,6651 hectare teren agricol, iar declaraţiile martorilor nu sunt suficiente în sensul art. 4 din Legea nr. 164/2014, pentru a proba dreptul de proprietate asupra acestui teren întrucât acestea nu au fost date în completarea vreunui act juridic, iar legea nu le conferă efecte juridice de sine stătătoare.

Înalta Curte constată, astfel, că recurenţii-reclamanţi tind în realitate la cenzurarea aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă, respectiv la devoluarea fondului, solicitare care este incompatibilă cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

În ceea ce priveşte recursul exercitat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Înalta Curte constată că, deşi a indicat ca temei juridic al cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această recurentă nu a expus critici de nelegalitate care să poată fi subsumate acestui motiv de recurs sau celorlalte ipoteze ale textului legal menţionat.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia curţii de apel este nelegală din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., menţionând că "prezumţiile lăsate la lumina şi înţelepciunea judecătorului pot fi primite numai în situaţia în care legea recunoaşte posibilitatea probării pretenţiilor deduse judecăţii prin intermediul declaraţiilor de martori, ceea ce nu este cazul în speţă.".

Prevederile art. 329 din C. proc. civ. reglementează prezumţiile, ca o componentă a raţionamentului instanţei de judecată în evaluarea situaţiilor de fapt, atunci când probele nu au aptitudinea de a dovedi cu certitudine faptele afirmate. Ca atare, acestea sunt în strânsă legătură cu modalitatea de apreciere a probatoriilor şi cu forţa probantă a acestora.

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă a pus în discuţie aprecierea curţii de apel asupra valorii probatorii a înscrisurilor exhibate în probarea dreptului de proprietate a reclamanţilor, afirmând că, în mod greşit, instanţa de apel a statuat că adeverinţa nr. 1048/24 februarie 2017, eliberată de Arhiva Naţională a Republicii Moldova, probează existenţa dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra locuinţei, anexelor gospodăreşti şi terenului aferent construcţiilor, întrucât conţinutul acesteia nu certifică un asemenea drept şi nici nu emană de la o entitate căreia legiuitorul să îi fi recunoscut dreptul de a elibera titluri de proprietate în favoarea solicitantului, în temeiul unor prevederi legale speciale.

Înalta Curte reţine că aceste susţineri au caracterul unor critici de netemeinicie, care exced controlului judiciar exercitat în recurs.

În ceea ce priveşte criticile prin care s-a susţinut că instanţa de apel a făcut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, Înalta Curte menţionează că obiectul căii de atac îl reprezintă hotărîrea pronunţată de curtea de apel; prin urmare, era necesar ca recurenta-pârâtă să critice în concret raţionamentul logico-judiciar cuprins în decizie.

În cauză, recurenta-pârâtă nu a arătat care sunt motivele pentru care apreciază că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, care conţin dispoziţii cu privire la dovedirea dreptului la acordarea de despăgubiri, ar înlătura de plano de la aplicare prezumţiile judiciare.

Astfel, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta-pârâtă a criticat modul de apreciere al instanţei cu privire la probele care au condus la recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a dreptului acestora de acordare a compensaţiilor pecuniare în condiţiile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi a Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, aspecte care, în considerarea argumentelor expuse, nu pot fi cenzurate în recurs.

Referirile pârâtei la practica instanţelor judecătoreşti cu privire la valoarea probatorie prestabilită a anumitor înscrisuri, în speţă, a adeverinţelor emise de Arhiva Naţională a Republicii Moldova, cu trimitere la decizia civilă nr. 1784 din 26 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti într-o altă speţă, nu poate investi, în mod legal, instanţa de recurs cu o critică de nelegalitate, aşa cum se pretinde prin prezentul demers judiciar, aspectele jurisprudenţiale nerelevând o situaţie de nelegalitate care ar putea fi circumscrisă vreunuia dintre motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi C., A. şi B. şi de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 29 din 25 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi C., A. şi B. şi de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 29 din 25 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2021.