Contractual liability for ineligible expenses in public funding: distinction between valid contract performance and ab initio invalidity

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 412.785,01 RON, compusă din suma de 279.324 RON, reprezentând debit principal, şi 133.461,01 RON, reprezentând dobânzi şi majorări de întârziere, actualizată cu dobânda legală şi majorări de întârziere la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 2656 din 01 noiembrie 2019, Tribunalul Constanţa a respins, ca neîntemeiată, actiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială judeţul Constanţa.

3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 123 C din 16 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 2656 din 01 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 09 noiembrie 2020 şi repartizat aleatoriu Completului nr. 10.

Recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de apel.

Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată sub aspectul respingerii cererii privind antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, în condiţiile art. 1350 din C. civ.

În esenţă, recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a invocat în susţinerea soluţiei pronunţate prevederile art. 1226 şi art. 1270 din C. civ., nesocotind conţinutul art. 20, art. 21 şi art. 25 din contract.

Astfel, deşi prin contract, reclamanta şi-a asumat obligaţia de a acorda pârâtei finanţare pentru un proiect sportiv, aceasta din urmă nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 1350 C. civ.

În bugetul proiectului, pârâta a precizat că toate cheltuielile sunt conforme normelor financiare aprobate prin H.G. nr. 1447/2007, iar modul în care bugetul de venituri si cheltuieli al proiectului sportiv a fost verificat şi acceptat de reclamantă nu este de natură a înlătura răspunderea contractuală a pârâtei pentru decontarea unor cheltuieli cu încălcarea prevederilor acestui act normativ.

A mai învederat că efectuarea cheltuielilor cu nerespectarea H.G. nr. 1447/2007 şi, pe cale de consecinţă, prezentarea facturilor spre decontare, sunt evenimente ulterioare încheierii contractului, evenimente ce vizează executarea acestuia.

În opinia, recurentei-reclamante, vinovăţia pârâtei este evidentă, în condiţiile în care, cu bună ştiinţă, prin solicitarea de finanţare a categoriilor de cheltuieli care nu erau reglementate de H.G. nr. 1447/2007, a prejudiciat bugetul reclamantei, degrevându-se practic de obligaţia contractuală de a efectua cheltuielile conform bugetului detaliat, ceea ce impune atragerea răspunderii civile contractuale a acesteia.

A conchis recurenta că în mod greşit, instanţa de apel a ignorat faptul că actul juridic civil legal încheiat are forţă obligatorie nu numai pentru părţile acestuia, ci şi pentru organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 412.785,01 RON, compusă din suma de 279.324 RON, reprezentând debit principal, şi 133.461,01 RON, reprezentând dobânzi şi majorări de întârziere, actualizată cu dobânda legală şi majorări de întârziere la data plăţii efective, pentru neexecutarea culpabilă a contractului de finanţare nerambursabilă nr. x din 18 aprilie 2016.

Cererea de chemare în judecată a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 2656/01 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, reţinându-se, în esenţă, că prin Decizia nr. 35/28 septembrie 2017 a Curţii de Conturi s-a reţinut că în cadrul contractului de finanţare nerambursabilă au fost incluse în categoria cheltuielilor eligibile sume care nu erau prevăzute în normele financiare pentru activitatea sportivă aprobate prin H.G. nr. 1447/2007 şi care, prin urmare, nu erau susceptibile de a fi finanţate de către autoritatea finanţatoare.

S-a arătat că neconformitatea ab initio a sumelor acordate în temeiul contractului încheiat între părţi nu poate fi înlăturată decât prin intermediul acţiunii în anulare, cu efectul restituirii sumelor primite ca o consecinţă a repunerii părţilor în situaţia anterioară, nefiind incidente dispoziţiile art. 1350-1351 din C. civ., care sancţionează neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, la rândul său, că, în speţă, curtea de conturi nu a constatat conduita ilicită a beneficiarului fondurilor nerambursabile, ci acceptarea de către entitatea auditată, Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa, şi ordonanţarea la plată, a unor cheltuieli neeligibile din perspectiva H.G. nr. 1447/2007, modificată şi completată prin H.G. nr. 883/2013.

A reţinut că părţile, de comun acord, au inventariat prin bugetul de venituri şi cheltuieli sumele care se înscriu în categoria celor care pot face obiect al decontării din fondurile publice nerambursabile, iar din conţinutul acţiunii, reiese că reclamanta a acceptat la plată şi a dispus transferul fondurilor pe măsura cererilor efectuate de către pârâtă, fără nici o cenzurare a acestor cheltuieli în raport de conţinutul H.G. nr. 1447/2007.

A arătat instanţa de apel că invocarea caracterului nelegal al clauzelor unui contract conduce la sancţionarea lui cu nulitatea, pe măsura încălcării aduse legii, iar invocarea culpei unei părţi în executarea contractului are ca scop procesual desistarea legală (şi legitimă) a părţii care o invocă de executarea propriilor obligaţii contractuale. Evocarea caracterului ilegal al conduitei celuilalt semnatar al contractului poate reprezenta fundamentul invocării excepţiei de neexecutare a contractului ori al rezoluţiunii lui, dar până la momentul epuizării termenului avut în vedere pentru valabilitatea contractului.

S-a apreciat că solicitarea reclamantei de antrenare a răspunderii civile a intimatei-pârâte pentru că aceasta nu şi-a executat obligaţia contractuală de a efectua cheltuieli potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 1447/2007 intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 1270 C. civ. şi că invocarea răspunderii contractuale (conform dispoziţiilor art. 1350 C. civ.), după parcurgerea etapelor stabilite de comun acord prin contractul de finanţare şi ulterior plăţii tuturor categoriilor de cheltuieli menţionate prin anexa la contract, intră în coliziune cu prevederile art. 1226 alin. (1) şi ale art. 1270 alin. (1) şi (2) C. civ., din perspectiva obiectului obligaţiei fiecăreia dintre părţi şi a forţei obligatorii a contractului valabil încheiat.

Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac, reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege. Acesta poate fi exercitat pentru motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părţilor unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a proceda la reaprecierea probelor ori de a cenzura situaţia de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul nu presupune evocarea unei simple nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică arătarea cazului sau cazurilor de casare dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., pe care partea se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare ori la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greşită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanţă în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. nu vor fi sancţionate cu nulitatea recursului, însă lipsa criticilor de nelegalitate va atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Aşa cum s-a arătat, în speţă s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care devine incident atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă arătând că instanţa de apel a nesocotit conţinutul clauzelor contractului, respectiv conţinutul art. 20, art. 21 şi art. 25; că, deşi prin contract, reclamanta şi-a asumat obligaţia de a acorda pârâtei finanţare pentru un proiect sportiv, aceasta din urmă nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 1350 C. civ.. că modul în care bugetul de venituri si cheltuieli al proiectului sportiv a fost verificat şi acceptat de reclamantă nu este de natură a înlătura răspunderea contractuală a pârâtei pentru decontarea unor cheltuieli cu încălcarea prevederilor H.G. nr. 1447/2007; că vinovăţia pârâtei este evidentă, în condiţiile în care, cu bună ştiinţă, prin solicitarea de finanţare a categoriilor de cheltuieli care nu erau reglementate de H.G. nr. 1447/2007, a prejudiciat bugetul reclamantei, degrevându-se practic de obligaţia contractuală de a efectua cheltuielile conform bugetului detaliat ceea ce impune atragerea răspunderii civile contractuale a acesteia.

De asemenea, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel ignorat faptul că actul juridic civil legal încheiat are forţă obligatorie nu numai pentru părţile acestuia, ci şi pentru organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act.

Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă nu a expus veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raţionamentul logico-judiciar al instanţei de apel în argumentarea soluţiei de respingere a apelului şi care să poată fi, astfel, circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens se constată că, în principal, recurenta-reclamantă, care a sesizat instanţa cu o cerere de antrenare a răspunderii civile contractuale, a expus critici care vizează aspecte legate de valabilitatea contractului de finanţare nerambursabilă nr. x din 18 aprilie 2016, făcând propria evaluare a prevederilor contractuale, prin care tinde să demonstreze caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, prin filtrul cerinţelor legale ale răspunderii civile contractuale din perspectiva existenţei cumulative a prejudiciului, a vinovăţiei, a faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate.

Însă, în speţă, cererea de antrenare a răspunderii civile contractuale a intimatei-pârâte a fost respinsă cu motivarea că prin Decizia nr. 35/28 septembrie 2017 a Curţii de Conturi s-a reţinut că în cadrul contractului de finanţare nerambursabilă au fost incluse în categoria cheltuielilor eligibile sume care nu erau prevăzute în normele financiare pentru activitatea sportivă aprobate prin H.G. nr. 1447/2007 şi care, prin urmare, nu erau susceptibile de a fi finanţate de către autoritatea finanţatoare, iar neconformitatea ab initio a sumelor acordate în temeiul contractului încheiat între părţi nu poate fi înlăturată decât prin intermediul acţiunii în anulare, cu efectul restituirii sumelor primite ca o consecinţă a repunerii părţilor în situaţia anterioară, nefiind incidente dispoziţiile art. 1350-1351 din C. civ., care sancţionează neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi.

Considerentele curţii de apel care au argumentat soluţia de respingere a acţiunii privind antrenarea răspunderii civile au avut în vedere că, prin raportul de audit efectuat, curtea de conturi nu a constatat conduita ilicită a pârâtei, ci acceptarea la plată de către entitatea auditată, respectiv de către reclamantă, a unor cheltuieli neeligibile conform prevederilor H.G. nr. 1447/2007, modificată şi completată prin H.G. nr. 883/2013, aspecte care sunt de natură să pună în discuţie legalitatea contractului, nu executarea acestuia.

Or, recurenta-reclamantă nu a combătut aceste reţineri ale instanţei de apel, ci s-a rezumat la a afirma că "întrucât intimata-pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 1350 din C. civ.."

Deşi evocă în mod corect condiţiile răspunderii civile contractuale, temeiul pe baza căruia au fost analizate pretenţiile formulate în cauză de reclamantă, Înalta Curte reţine că, în realitate, recurenta face afirmaţii fără legătură cu silogismul instanţei de apel potrivit căruia auditarea nu are relevanţă în antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, având în vedere că aceasta a avut ca scop verificarea conduitei reclamantei în executarea contractului, iar nu a pârâtei. Or, prin motivele de recurs, reclamanta nu a combătut reţinerile instanţei de apel cu privire la acest aspect, ci, dimpotrivă, a arătat că "modul în care bugetul de venituri şi cheltuieli a fost verificat şi acceptat nu este de natură a înlătura răspunderea contractuală a pârâtei pentru decontarea unor cheltuieli, cu încălcarea H.G.. nr. 1447/2007."

Cu privire la susţinerea recurentei conform căreia "vinovăţia este mai mult decât evidentă, având în vedere că pârâta, cu bună ştiinţă prin solicitarea de finanţare a categoriilor de cheltuieli care nu erau reglementate de H.G.. nr. 1447/2007, aşadar în mod intenţionat, s-a degrevat de obligaţia de a efectua cheltuielile conform bugetului detaliat, încălcând condiţiile şi termenii contractuali, aspect care nu poate rămâne nesancţionat", Înalta Curte constată că nu este susceptibilă de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece reprezintă simple alegaţii, fără a avea aptitudinea de a declanşa un control de legalitate în lipsa unor critici concrete care să arate din ce perspectivă acestea contravin prevederilor legale incidente.

Din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în contextul particular al cauzei, susţinerile recurentei-reclamante în sensul că "atâta vreme cât pârâta s-a angajat ferm să răspundă pentru realizarea obligaţiilor contractuale şi să suporte pagubele produse autorităţii finanţatoare ca urmare a oricăror acţiuni sau omisiuni legate de realizarea contractului, nerespectarea acestora atrage invariabil răspunderea contractuală", respectiv că "instanţa este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ţinând seama în interpretarea clauzelor lui, de voinţa părţilor", nu sunt de natură să releve, în concret, aspecte de nelegalitate în ceea ce priveşte decizia recurată, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi motivele care au determinat respingerea acesteia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa împotriva deciziei civile nr. 123/C din 16 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa împotriva deciziei civile nr. 123/C din 16 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2021.