State liability claim for judicial error over property tax assessments rejected due to failure to meet strict threshold

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, sub nr. x/2019, reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Focşani a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se constate eroarea judiciară comisă prin decizia civilă nr. 241/5 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, şi prin decizia civilă nr. 1783/27 septembrie 2018, pronunţată de aceeaşi instanţă, şi obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat, în sumă de 275.244 RON, plus dobânda legală până la data achitării.

La data de 12 iunie 2019, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La data de 4 iulie 2019, Municipiul Focşani a formulat o cerere de intervenţie principală şi o cerere de intervenţie accesorie, prin care a solicitat să se constate că dreptul său de a încasa impozitele este strâns legat de dreptul invocat de reclamantă.

Prin încheierea din 5 decembrie 2019, cererea de intervenţie principală a fost respinsă, ca inadmisibilă; prin aceeaşi încheiere a fost admisă în principiu cererea de intervenţie accesorie.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 616/19 decembrie 2019, Tribunalul Vrancea a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Focşani, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Municipiul Focşani, prin primar. Totodată, respins, ca neîntemeiată, şi cererea intervenientului accesoriu Municipiul Focşani de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 65/A din 8 iulie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Casa de Cultură a Sindicatelor Focşani, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 65/A din 8 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Focşani, solicitând admiterea recursului, constatarea erorilor judiciare comise prin deciziile civile nr. 241/5 martie 2019 şi nr. 1783/27 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, şi obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat, în suma de 275.244 RON, plus dobânda legală, până la data achitării.

Recurenta-reclamantă a arătat că, în opinia sa, deciziile nr. 1783/27 septembrie 2018 şi nr. 241/5 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, sunt contrare legii şi i-au afectat în mod grav drepturile, în sensul că a fost obligată să achite impozite şi taxe pe care nu le datorează, în sumă de 275.244 RON.

A învederat că din cuprinsul deciziei nr. 1783/27 septembrie 2018 rezultă că instanţa de apel a apreciat că reclamanta are un drept de administrare asupra imobilului care se află în proprietatea A. şi că, în virtutea acestui drept de administrare, are obligaţia de a achita taxa pe teren şi taxa pe clădire conform dispoziţiilor art. 461 alin. (11), art. 462 alin. (5), art. 466 alin. (8) şi art. 465 alin. (5) din Codul fiscal - Legea nr. 227/2015.

Însă, conform art. 463 alin. (1) şi art. 455 alin. (1) din Codul fiscal, obligaţia de a achita impozitul pe teren sau clădire revine proprietarului bunului.

Excepţia de la această regulă este reglementată de art. 463 alin. (2) şi art. 455 alin. (2) din Codul fiscal şi se referă la bunuri aflate în proprietatea statului ori unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, etc., situaţie în care au obligaţia de a achita taxa pe teren/clădire cei care deţin efectiv aceste bunuri în folosinţă.

Prin urmare, taxa pe clădire şi taxa pe teren se datorează doar pentru bunuri aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care au fost concesionate, închiriate, date în administrare, etc.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, clădirea şi terenul din litigiu nu aparţin statului sau vreunei unităţi administrativ-teritoriale, ci A., astfel că, din punctul de vedere al dispoziţiilor de drept fiscal, proprietarul este cel care are obligaţia de a achita impozitul pentru bunul deţinut în proprietate.

A arătat recurenta că, în decizia 241/5 martie 2019, curtea de apel a reţinut că terenul se află în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, iar clădirea în proprietatea A., conform înscrisurilor nr. 272/25 august 2016 şi nr. 239/10 august 2017, emise de A..

Însă, în opinia sa, aceste adrese nu probează că terenul ar aparţine vreunei unităţi administrativ-teritoriale, ci doar fac trimitere la actele prin care a fost dobândit terenul: contractele de vânzare cumpărare nr. x/25 mai 1970 şi nr. x/23 mai 1970, autentificate de fostul Notariat de Stat.

În aceste contracte, are calitatea de cumpărător Consiliul Judeţean al Sindicatelor Vrancea, autorul A.; dacă s-ar afla în proprietatea Consiliului Judeţean Vrancea sau a Primăriei Focşani, terenul ar figura intabulat în cartea funciară.

A mai arătat recurenta-reclamantă că organele fiscale ar putea pretinde taxa pe teren de la Casa de Cultură numai în situaţia ar face dovada că terenul a fost concesionat, închiriat sau transmis în administrare de consiliul judeţean ori primărie, aspect care nu este probat în speţă.

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 616/19 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Vrancea, instanţa a reprodus dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, reţinând că aceste dispoziţii instituie o formă specială de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare care derogă de la regulile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 şi art. 1381 C. civ., apreciind că cererea nu este inadmisibilă.

Apelul formulat împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia recurată, instanţa reţinând, în esenţă, că pentru decizia civilă nr. 1783/27 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, nu s-a făcut dovada stabilirii prin hotărâre judecătorească definitivă a răspunderii disciplinare sau penale a magistraţilor, conform art. 96 din Legea nr. 303/2004 înainte de modificarea textului prin Legea nr. 242/2018; în ceea ce priveşte decizia civilă nr. 241/5 martie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă, analiza s-a făcut prin raportare la forma actuală a art. 96 din Legea nr. 303/2004, care instituie o răspundere obiectivă a statului, independentă de culpa magistratului.

Instanţa de apel a reţinut că niciunul din aspectele invocate de reclamantă cu privire la decizia civilă nr. 241/5 martie 2019 nu conduce la concluzia că instanţele au comis o eroare judiciară în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004, că în lipsa unei definiţii clare, precise şi previzibile îi revine instanţei de judecată sarcina de a stabili dacă pretenţiile părţii ce se consideră vătămată pot fi sau nu subsumate noţiunii de eroare judiciară şi că simplele interpretări judiciare eronate nu constituie erori judiciare, reclamanta invocând aspecte care ţin de interpretarea legii fiscale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, respectiv motive străine de natura cauzei.

A susţinut recurenta că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât în cazul în care susţinerile părţilor sunt cu adevărat "ascultate", adică "examinate" de instanţa sesizată; în virtutea acestui principiu, instanţa are obligaţia de a recurge la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi cererilor prezentate de părţi.

De asemenea, în cauza Duiaurons contra Franţa, Curtea Europeană a reţinut faptul că neexistând vreo explicaţie a instanţei privind poziţia sa din acest punct de vedere, absenţa oricărei altei motivaţii conduce la concluzia că singura cauză pentru care instanţa a respins motivul de recurs în discuţie era existenţa unei evidente erori de judecată.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel, nu a examinat în concret, nu a motivat şi nici nu a prezentat poziţia sa cu privire la principalul motiv de apel invocat, care sintetizează esenţa întregii cauze deduse judecăţii, şi anume faptul că deşi reclamanta nu este proprietara, chiriaşa ori concesionara unor bunuri aparţinând proprietăţii statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, aceasta a fost obligată la plata taxei pe teren şi clădire. Deşi a demonstrat că nu este proprietara terenului şi clădirii din litigiu, că acestea nu aparţin statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale, ci A. (aşa cum a reţinut şi instanţa de apel) şi că nu cade în sarcina ei obligaţia de a achita impozit pe teren/clădire, ci în sarcina proprietarului bunurilor respective (A.), Curtea de Apel Galaţi, prin decizia 1783/27 septembrie 2018, a reţinut că reclamanta are un drept de administrare asupra imobilului care se află în proprietatea A., şi că, în virtutea acestui drept de administrare, are obligaţia de a achita taxa pe teren şi pe clădire.

Având în vedere că s-a reţinut că imobilul-clădire se află în proprietatea A. nu rezultă de ce reclamanta ar avea obligaţia să achite impozit sau taxă pe clădire, în virtutea unui drept de administrare transmis de o entitate privată.

Adresele nr. x/25 august 2016 şi 239/10 august 2017, emise de A., nu susţin că terenul ar aparţine vreunei unităţi administrativ-teritoriale, ci doar fac trimitere la contractele de vânzare cumpărare nr. x/25 mai 1970 şi nr. x/23 mai 1970, autentificate de fostul Notariat de Stat, prin care a fost dobândit terenul, cumpărătorul fiind Consiliul Judeţean al Sindicatelor Vrancea, autorul A..

În opinia recurentei-reclamante, aspectele invocate de reclamantă drept eroare judiciară, nu reprezintă chestiuni de interpretare a legislaţiei fiscale, cum eronat a reţinut instanţa de apel, ci o încălcare a acestor norme fiscale de către Curtea de Apel Galaţi.

În mod nejustificat instanţa de apel a reţinut că nu ar exista o definiţie clară şi precisă a noţiunii de eroare judiciară, astfel că deciziile 1783/27 septembrie 2018 şi nr. 241/05 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, sunt contrare legii şi situaţiei de fapt, drepturile reclamantei, care a fost obligată să achite impozite şi taxe pe care nu le datorează, în sumă de 275244 RON, fiind afectate în mod grav.

A susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel nu a examinat, nu a analizat, nu a motivat şi nu şi-a prezentat poziţia cu privire la motivul de apel esenţial dedus judecăţii, prin care a susţinut că nu deţine dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauza, că nu există nici o dovadă că aceste imobile ar aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale ori că acestea ar fi fost date spre închiriere sau concesiune reclamantei, pentru a putea fi obligată la plata taxei pe teren şi clădire.

Conform art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004:

"Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare".

Prin urmare, răspunderea statului devine o răspundere directă şi obiectivă, nefiind condiţionată de poziţia subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului, în sine, acest mecanism nefiind contrar art. 52 alin. (3) din Constituţie, fiind chiar o expresie largă a acestuia, aflat la îndemâna legiuitorului.

A conchis recurenta-reclamantă că în mod greşit curtea de apel a constatat că din textul criticat nu rezultă că eroarea judiciară trebuie să fie o consecinţă sau să fie condiţionată de culpa magistratului, întrucât există o răspundere obiectivă a statului pentru disfuncţiile sistemului de justiţie.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu referire la criticile recurentei-reclamante în sensul că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiată, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv că instanţa de apel nu a examinat în concret, nu motivat şi nici nu a prezentat poziţia sa cu privire la principalul motiv de apel invocat şi anume faptul că, deşi reclamanta nu este nici proprietară, nici chiriaşă, nici concesionara unor bunuri ce aparţin proprietăţii statului sau unităţilor administrativ teritoriale, aceasta a fost obligată la plata taxei pe teren şi clădire, a arătat că nu pot fi primite.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că ceea ce trebuie analizat şi stabilit în această cauză este împrejurarea dacă cele două hotărâri judecătoreşti invocate de reclamantă constituie erori judiciare în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile legale invocate ca temei de drept al pretenţiilor deduse judecaţii, respectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii în dezdăunare ce poate fi promovată de persoana care se consideră prejudiciată prin săvârşirea unei erori judiciare, aşa cum rezultă ele din dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Intimatul-pârât a susţinut că recurenta-reclamantă urmăreşte, de fapt, o rejudecare a cauzelor soluţionate prin hotărârile judecătoreşti menţionate referitor la care apreciază că s-a produs o eroare judiciară; aceasta a invocat aspecte care ţin de interpretarea legii fiscale or, acestea au fost deja avute în vedere de instanţa de control judiciar, fiind pronunţate hotărâri definitive care au dobândit autoritate de lucru judecat.

Cu referire la susţinerile prin care recurenta-reclamantă a arătat că răspunderea statului devine o răspundere directă şi obiectivă, nefiind condiţionată de poziţia subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului, respectiv că instanţa de apel nu a motivat cu adevărat situaţia de fapt reţinută, limitându-se la a invoca texte şi articole de lege cu privire la eroarea judiciară, fără a analiza concret motivul esenţial dedus judecăţii, intimatul-pârât a susţinut că sunt eronate, instanţa de apel pronunţând o hotărâre legală şi temeinic motivată.

În mod corect instanţa de apel a reţinut că recurenta-reclamantă a invocat aspecte care ţin de interpretarea legii fiscale referitoare la datorarea impozitului/taxei de folosinţă pe imobile (clădire şi teren), cu privire la care instanţa de control judiciar s-a pronunţat prin hotărâri definitive care au căpătat autoritate de lucru judecat, aceasta încercând, practic, să provoace o rejudecare a litigiilor anterioare, lucru ce nu poate fi acceptat.

Prin deciziile pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, invocate ca fiind erori judiciare, instanţa a analizat textele legale din materia dreptului fiscal prin coroborare cu alte reglementări şi prin raportare la situaţia de fapt concretă, constatându-se că reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Focşani, în calitate de filială a A. Bucureşti cu personalitate juridică, cât şi în calitate de administrator al imobilului, are obligaţia de a achita taxele şi impozitele aferente clădirii şi terenului.

În motivarea deciziei recurate, Curtea de Apel Galaţi a reţinut în mod corect că, atâta vreme cât instanţa a arătat clar argumentele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia adoptată, iar aceasta are corespondent în dispoziţiile legale aplicabile litigiului şi în situaţia de fapt rezultată din probe, nu se justifică susţinerea reclamantei în sensul că aceasta este în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt, astfel că nu există eroare judiciară, şi implicit, nici obligaţia Statului Român de a răspunde pentru presupusele prejudicii suferite de reclamantă.

Intimatul-intervenient Municipiul Focşani a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În opinia acestuia, motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., potrivit cărora:

"casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

A arătat intimatul-intervenient că instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia de a-şi motiva hotărârea adoptată, având în vedere încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, a expus raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Prin cele două decizii civile definitive pronunţate de Curtea de Apel Galaţi (nr. 1783/27 septembrie 2018 şi nr. 241/05 martie 2019) s-a hotărât în mod definitiv faptul că reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Focşani datorează plata impozitului pentru clădirea casei de cultură şi terenul aferent; pe cale de consecinţă, s-a stabilit în mod definitiv dreptul intervenientului de a încasa impozitul pe clădire şi teren de la reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Focşani.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte menţionează că prin raportare la caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, urmează a fi examinate exclusiv criticile de nelegalitate care au fost formulate în legătură cu soluţia dispusă de curtea de apel şi, respectiv, cu considerentele care o susţin; nu se circumscriu aspectelor de nelegalitate criticile privitoare la stabilirea situaţiei de fapt şi la aprecierea materialului probator.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă în susţinerera recursului, prevăd că hotărârea judecătorească poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În speţă, curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Casa de Cultură a Sindicatelor Focşani împotriva sentinţei civile nr. 616 din 19 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Vrancea, reţinând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, prejudicii pe care reclamanta le-a invocat prin raportare la deciziile civile nr. 1783/27 septembrie 2018 şi 241/05 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi.

Curtea de apel a analizat condiţiile impuse de art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la momentul pronunţării fiecărei hotărâri judecătoreşti menţionate în cererea de chemare în judecată şi a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege.

Astfel, s-a reţinut că, în forma iniţială (anterior adoptării Legii nr. 242/2018), art. 96 avea următorul conţinut: "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. (5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. (8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an."

În prezent, art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 242/2018, are următorul conţinut: "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcţie, şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, conform definiţiei acestora de la art. 991. (3) Există eroare judiciară atunci când:

a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. (4) Prin C. proc. civ. şi C. proc. pen., precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară. (5) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Competenţa soluţionării acţiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază reclamantul. (6) Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive. (7) În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunţate în acţiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanţelor Publice va sesiza Inspecţia Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, potrivit procedurii prevăzute la art. 741 din Legea nr. 317/2004 republicată, cu modificările ulterioare. (8) Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, va exercita acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecţiei Judiciare prevăzut la alin. (7) şi al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Termenul de exercitare a acţiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecţiei Judiciare. (9) Competenţa de soluţionare a acţiunii în regres revine, în primă instanţă, secţiei civile a curţii de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acţiunea în regres îşi exercită atribuţiile în cadrul acestei curţi sau la parchetul de pe lângă aceasta, acţiunea în regres va fi soluţionată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului. (10) Împotriva hotărârii pronunţate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secţia corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (11) Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiţii, termene şi proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor şi procurorilor.

Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă."

Constatând că cele două hotărâri ale Curţii de Apel Galaţi cu privire la care reclamanta a susţinut că reprezintă erori judiciare, au fost pronunţate la data de 27 septembrie 2018 (decizia civilă nr. 1783), respectiv, la data de 05 martie 2019 (decizia civilă nr. 241), şi văzând că la data de 18 octombrie 2018, art. 96 din Legea nr. 303/2004 a fost modificat prin Legea nr. 242/2008, instanţa de apel a reţinut, cu privire la decizia civilă nr. 1783/27 septembrie 2018, că potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (4), în forma în vigoare la data de referinţă, dreptul unei persoane vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

În speţă, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei mai sus menţionate, referitoare la stabilirea prin hotărâre judecătorească definitivă a răspunderii disciplinare sau penale a magistraţilor, pentru fapte săvârşite în timpul procesului, de natură să determine o eroare judiciară.

Curtea de apel a conchis, cu referire la decizia civilă nr. 1783/27 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, că pretenţiile reclamantei nu pot fi primite întrucât lipseşte una dintre condiţiile esenţiale şi obligatorii pentru admisibilitatea unei astfel de acţiuni, respectiv cea referitoare la stabilirea prin hotărâre judecătorească definitivă a răspunderii disciplinare sau penale a magistraţilor pentru fapte săvârşite în timpul procesului, de natură să determine o eroare judiciară.

În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 241/05 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, curtea de apel a reţinut că analiza existenţei erorii judiciare şi a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în pretenţii formulată de reclamantă trebuie să se facă prin raportare la dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 242/2018, care nu mai impun condiţia referitoare la existenţa unei hotărâri definitive prealabile de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului de natură să determine eroarea judiciară.

S-a arătat că, în noua redactare a legii, răspunderea civilă a statului pentru eroare judiciară nu mai este legată de angajarea răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ci strict de ideea de eroare judiciară. Cu alte cuvinte, indemnizarea de către stat pentru eroare judiciară nu este condiţionată de săvârşirea unei fapte de către judecător/procuror pentru care acesta a răspuns penal/disciplinar, realizându-se, astfel, o distincţie, pe de o parte, între răspunderea civilă a statului şi aceea a judecătorului/procurorului şi, pe de altă parte, între răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Prin urmare, răspunderea statului a devenit o răspundere directă şi obiectivă, nefiind condiţionată de poziţia subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului.

Însă, din dispoziţiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 242/2018, care definesc noţiunea de eroare judiciară, rezultă care sunt condiţiile de admisibilitate a acţiunii formulate pentru constatarea erorii judiciare, după cum urmează:

1) - pentru lit. a), existenţa unui proces civil sau penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existenţa unor acte procesuale efectuate de judecător sau procuror; nerespectarea/încălcarea dispoziţiilor legale de drept material şi procesual prin efectuarea acestor acte procesuale; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de acelaşi grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

2) - pentru lit. b), existenţa unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de acelaşi grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

A arătat instanţa de apel că, de lege lata, există cel puţin 7 condiţii de admisibilitate pentru promovarea acţiunii în constatarea erorii judiciare pentru cele două ipoteze legale distincte, ceea ce reflectă existenţa unui filtru foarte strict, astfel încât se poate concluziona că eroarea judiciară la care se referă textul art. 96 nu vizează orice greşeală realizată în cursul judecăţii, ci numai pe cele strict individualizate în textul analizat.

Prin raportare la norma legală incidentă, s-a apreciat că niciunul din aspectele invocate de reclamantă cu privire la decizia civilă nr. 241/05 martie 2019 nu este de natură a justifica concluzia că, prin pronunţarea acesteia, instanţa de judecată a comis o eroare judiciară în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, prin care s-a susţinut că instanţa de apel nu a examinat, nu a analizat, nu a motivat şi nu şi-a prezentat poziţia cu privire la motivul de apel esenţial dedus judecăţii, prin care reclamanta a susţinut că nu deţine dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză, că nu există nici o dovadă că aceste imobile ar aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale ori că acestea ar fi fost date spre închiriere ori concesiune reclamantei, pentru a putea fi obligată la plata taxei pe teren şi clădire, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Astfel, aşa cum s-a arătat constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligaţia tribunalelor de a-şi motiva deciziile reprezintă una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil. Cu toate acestea, Curtea Europeană a statuat în sensul că această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că instanţele de judecată trebuie să răspundă în mod detaliat tuturor argumentelor părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare variază în funcţie de natura hotărârilor judecătoreşti.

În speţă, curtea de apel a expus considerentele care susţin raţionamentul judiciar, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru săvârşirea pretinselor erori judiciare, în condiţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, cu distincţiile evidenţiate în motivare, în raport de normele de aplicare în timp a legii civile.

De asemenea, a reţinut în mod corect că, în lipsa unei definiţii clare, precise şi previzibile a noţiunii de eroare judiciară, revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cererii de chemare în judecată sarcina de a stabili dacă susţinerile părţii ce se consideră vătămată în drepturile sale pot fi sau nu subsumate noţiunii de eroare judiciară, în efectuarea acestei operaţiuni fiind absolut necesar să se stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară şi o greşeală de judecată, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care orice greşeală, cât de mică sau neînsemnată, ar fi calificată drept eroare judiciară.

Instanţa de apel a argumentat de ce, în speţă, nu se poate reţine că hotărârile judecătoreşti definitive invocate de reclamantă sunt în mod evident contrare legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, reţinând, în plus, că prin modul de formulare a pretenţiilor deduse judecăţii, reclamanta a invocat aspecte care ţin de interpretarea legii fiscale referitoare la datorarea impozitului/taxei de folosinţă pe imobile (clădire şi teren), încercând să provoace o rejudecare a litigiilor anterioare soluţionate în mod definitiv.

S-a reţinut că, prin deciziile pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, invocate ca reprezentând erori judiciare, instanţa a analizat textele legale din materia dreptului prin coroborare cu alte reglementări şi prin raportare la situaţia de fapt concretă, fiind expuse argumentele de fapt şi de drept care au întemeiat soluţia adoptată, soluţie care are corespondent în dispoziţiile legale aplicabile litigiului şi în situaţia de fapt rezultată din probe, nefiind fondată susţinerea reclamantei în sensul că aceasta este în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt, pentru a se putea aprecia asupra existenţei unei erori judiciare.

Prin urmare, în condiţiile particulare ale speţei, curtea de apel nu avea a face propria analiză a modalităţii în care Curtea de Apel Galaţi a soluţionat dosarele în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti invocate în cererea de chemare în judecată, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale sus-menţionate, simpla invocare de către parte a unei pretinse erori judiciare nefiind suficientă pentru a obţine rejudecare unui proces finalizat în mod definitiv.

Aşa cum rezultă din prezentarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă critică interpretarea probatoriului pe baza căruia a fost obligată la plata unor impozite şi taxe, punând în discuţie, aşadar, nu încălcarea legii cu caracter evident, ci raţionamentul logico-judiciar expus de curtea de apel pe baza interpretării materialului probator, aspect care excedează dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Casa de Cultură a Sindicatelor Focşani împotriva deciziei civile nr. 65/A din 8 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2021.