Nullity of unauthenticated donation of funds for real estate purchase: direct payment to third-party seller and existence of direct contractual link

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bihor, secţia I civilă la data de 18 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., cetăţean britanic, a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei să dispună anularea donaţiilor neautentificate şi acordate de către reclamant pârâtei şi restituirea de către pârâtă a sumei de 572.667,91 lire sterline (în echivalent în ron: 3.025.805,44 RON), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 678, art. 1011, art. 1562 şi următoarele C. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepţia necompetenţei generale a instanţelor române de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., excepţie invocată de pârâtă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 64/C din 01 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect anulare donaţie şi repunere în situaţia anterioară; s-a constatat nulitatea absolută a donaţiilor făcute de reclamant către pârâtă cu privire la următoarele sume: suma de 460.000 RON, virată pârâtei în data de 24 martie 2017, suma de 9.188,90 RON, virată pârâtei în data de 31 martie 2017, suma de 184.619,48 RON, virată pârâtei în data de 26 aprilie 2017 şi suma de 44.930 RON, virată pârâtei în data de 09 august 2017; a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 698.738,38 RON; au fost respinse, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor; a fost obligată pârâta să achite reclamantului cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 10.592,38 RON, reprezentând taxa de timbru parţială, proporţional cu pretenţiile admise.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 939/A/2019 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile civile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 64/C din 1 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bihor.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile 939/A/2019 din 16 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civila, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta B., căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Recursul declarat de reclamantul A.:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la contractul de donaţie, respectiv art. 985 şi următoarele C. civ.

A arătat că, în practică, regula consacrată este aceea că, în cazul remiterii unei sume de bani în vederea achiziţionării unui imobil, obiectul donaţiei este reprezentat de suma de bani şi nu de imobil, iar dacă donaţia se realizează prin transcrierea dreptului de proprietate asupra (sau şi asupra) altei persoane decât aceea care plăteşte preţul imobilului, ceea ce se donează este preţul (parte din preţ), iar nu imobilul, situaţie întâlnită atunci când donaţia este concomitentă cu plata preţului către vânzător.

Drept consecinţă, în opinia recurentului-reclamant, dacă obiectul donaţiei este suma de bani, nulitatea contractului de donaţie sau reducţiunea, raportul ori revocarea donaţiei nu afectează dreptul de proprietate al dobânditorului (donatarului) asupra imobilului, ci se va impune restituirea sumei de bani primite.

Recurentul-reclamant a arătat că, în cauză, prin donaţia efectuată s-a realizat plata preţului imobilului ce se află în proprietatea intimatei, fiind cert raportul juridic ce s-a stabilit între acesta şi intimată, iar faptul că banii au fost viraţi direct în contul vânzătorului, iar nu în contul intimatei, nu reprezintă un impediment în restituirea sumelor de bani donate, întrucât, în analiza donaţiei, nu are nicio relevanţă raportul juridic dintre vânzător şi reclamant.

A mai arătat că doar în ipoteza în care s-ar fi solicitat restituirea imobilului, s-ar fi pus în discuţie raportul juridic dintre vânzător şi reclamant, ce s-a născut prin predarea sumei de bani, însă ceea ce interesează este contractul de donaţie care este reprezentat de banii viraţi în schimbul apartamentului; dovada achitării sumelor solicitate prin prezentul litigiu este contractul de vânzare-cumpărare în cuprinsul căruia este menţionată remiterea preţului apartamentului, respectiv extrasele de cont ataşate la dosar.

În continuare, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a reţinut intenţia sa de a o gratifica pe intimată, nesocotind acest atribut al contractului de donaţie, deşi recurentul-donator, cu intenţie liberală, şi-a micşorat patrimoniul cu o sumă de bani, mărind în acest fel patrimoniul intimatei-donatare, în mod corespunzător, cu aceeaşi sumă de bani, fără a urmări să primească ceva la schimb; faptul că suma de bani a fost virată direct în contul vânzătorilor imobilului, iar ulterior actele proprietăţii au fost întocmite pe numele intimatei-donatare, în opinia recurentului, nu este de natură a considera inexistenţa donaţiei, întrucât patrimoniul intimatei-donatare s-a mărit cu un bun în valoare de 438.800 lire sterline, în timp ce patrimoniul recurentului a scăzut cu aceeaşi sumă.

În ceea ce priveşte celălalt imobil donat, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au recunoscut existenţa donaţiei şi implicit animus donandi şi au constatat nulitatea absolută a acesteia, cu obligarea intimatei de a restitui sumele de bani indicate, către recurent.

A mai susţinut recurentul că a considera că în cazul anterior menţionat a existat intenţia de a gratifica, doar pentru că sumele au fost remise direct intimatei, iar în cazul în care sumele au fost remise direct în contul vânzătorilor imobilului, lipseşte această intenţie, deşi practic şi într-un caz şi în celălalt a fost "dăruit un imobil" intimatei, înseamnă a restrânge, în mod nejustificat, aplicabilitatea dispoziţiilor privind contractul de donaţie, deşi, din punct de vedere juridic, situaţiile sunt identice.

Recurentul a mai opinat că remiterea sumei de 572.667,91 RON către intimată, în vederea achiziţionării a două imobile, dovedeşte existenţa unei donaţii ce nu a fost autentificată, precizând că remiterea nu s-a făcut cu titlu de împrumut, întrucât nu există niciun document în acest sens.

Astfel, în cauză este vorba despre o donaţie încheiată între absenţi, prin două acte separate, succesive, respectiv oferta de a dona şi acceptarea acesteia.

Deşi Noul C. civ. nu mai prevede expres condiţia formei autentice a ofertei de donaţie şi a acceptării acesteia (cum era în vechea reglementare la art. 814), având în vedere celelalte dispoziţii care reglementează momentul încheierii contractului între absenţi, cât şi caracterul autentic ad validitatem, recurentul a arătat că doctrina este unanimă în a aprecia că această condiţie este subînţeleasă, în cauză, nefiind vorba de vreo excepţie de la condiţia de validitate a autentificării, respectiv donaţia indirectă, deghizată sau darul manual, astfel încât autentificarea să nu reprezinte o condiţie de validitate.

Aşadar, raportat la remiterea unor sume de bani din partea societăţii C. către intimata B., fără ca această operaţiune să fie dublată şi de un contract de împrumut sau orice alt mecanism contractual şi care să poată fi dovedit, recurentul a susţinut că este evident că în cauză există o donaţie ce a luat naştere fără îndeplinirea condiţiei formei autentice.

Faţă de aceste considerente, recurentul-reclamant a solicitat instanţei de recurs să dispună sancţionarea cu nulitatea absolută, inclusiv a donaţiei prin care a remis suma de 428,000 lire sterline către intimată, cerere pe care instanţa de apel a respins-o.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă B.:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate, numai cu privire la soluţia dată în soluţionarea apelului său, şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală, în ceea ce priveşte admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., iar principala critică vizează modul în care instanţa de apel a interpretat natura relaţiilor personale şi profesionale dintre reclamant şi pârâtă, cu consecinţa că, prin raportare la această interpretare, instanţa a aplicat greşit prevederile legale în materia donaţiei, fără a avea un temei în acest scop.

Recurenta a învederat că instanţa de apel a preluat raţionamentul greşit al instanţei de fond, contrar probelor administrate, şi a reţinut că reclamantul, fie personal, fie prin intermediul societăţii sale comerciale, i-a virat pârâtei sume de bani, cu toate că a reţinut că "între părţi s-au derulat relaţii complexe, de la relaţii personale până la cele de afaceri".

În continuare, recurenta-pârâtă a prezentat situaţia de fapt a litigiului, susţinând că reclamantul nu i-a făcut nicio donaţie, iar sumele au fost virate în baza unei înţelegeri comune de a desfăşura afaceri în România, afaceri în cadrul cărora, de comun acord, au stabilit modalitatea de finanţare, de întabulare a imobilelor şi modalitatea lor ulterioară de folosire sau valorificare.

A mai arătat recurenta-pârâtă că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu a făcut dovada că sumele transmise nu au fost o donaţie, întrucât sarcina probei îi revine reclamantului, dat fiind faptul că el este cel care a promovat cererea de chemare în judecată şi a susţinut că banii trimişi sunt o donaţie. Astfel, prin raţionamentul său, instanţa de apel a inversat sarcina probei de la reclamant la pârâtă, solicitându-i acesteia să dovedească că banii trimişi nu sunt o donaţie.

Instanţa de apel i-a solicitat pârâtei să facă dovada unui fapt negativ, în loc să impună reclamantului sarcina faptului pozitiv a afirmaţiei sale, în sensul că în cauză este vorba despre o donaţie.

Sarcina dovedirii unui fapt negativ nu poate fi făcută decât prin dovedirea faptului pozitiv opus, iar pârâta a susţinut că a făcut dovada acestui fapt, reţinându-se în considerentele hotărârii instanţei de fond, cât şi cele ale hotărârii instanţei de apel că "părţile derulau afaceri împreună sau cu alte persoane prin societatea comercială C. (...) De asemenea, rezultă că imobilul din Bucureşti a fost dobândit de pârâtă în coproprietate cu societatea D. (deţinută de reclamant)."

Recurenta-pârâtă a mai arătat că abordarea transferurilor de bani legate de achiziţionarea imobilelor în discuţie trebuie făcută din perspectiva unor relaţii comerciale, dintre profesionişti, şi nu a unor simple raporturi civile, aşa cum rezultă şi din petitul acţiunii înregistrată sub nr. x/2018, depusă la dosarul de apel la ultimul termen de judecată, în care reclamantul susţine că a împrumutat bani debitorului său, C., cu destinaţia precisă ca, din această sumă, societatea să îi vireze pârâtei bani pentru achiziţionarea unor imobile în România.

Instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material în materia donaţiei, reţinând operaţiunile de transfer de bani ca fiind un contract de donaţie, cu toate că, atât în practica judiciară, cât şi în doctrină, s-a susţinut ca de esenţa donaţiei este animus donandi, intenţia de a dona, adică manifestarea intenţiei liberale, prin care donatorul îşi micşorează propriul patrimoniu, fără a urmări să primească ceva în schimb.

În speţă, recurenta a susţinut că nu există nicio ofertă de donaţie în formă autentică potrivit legii române, ci simple viramente pentru derularea operaţiunilor comerciale şi către vânzătorul imobilului din Bucureşti. Extrasele privitoare la transferurile bancare depuse de către reclamant nu poartă nicio menţiune cu privire la titlul cu care au fost remise sumele, iar menţiunile sunt lacunare ("apartment purchase", "A.", "apt. Cluj").

A mai arătat recurenta că din extrasele de cont depuse nu rezultă intenţia de gratificare a pârâtei, ci virarea unor bani pentru derularea unor operaţiuni patrimoniale strict determinate; de aceea unul dintre imobile a fost achiziţionat de pârâtă în cote-părţi egale cu societatea reclamantului D..

În continuare, recurenta a susţinut că raţionamentul instanţei de apel este contrar literei şi spiritului textului de lege invocat de reclamant, respectiv art. 1187 C. civ., iar pentru a fi vorba despre o donaţie trebuia să existe un act care să manifeste intenţia clară de a dona.

Astfel, în opinia recurentei, plata unei părţi din preţ direct în contul vânzătorului relevă intenţia derulării unor raporturi comerciale, banii nefiind trimişi cu titlu de donaţie, ci în scopul achitării tuturor cheltuielilor legate de achiziţionarea celor două imobile.

Pe de altă parte, recurenta a învederat că, în mod greşit, soluţionarea prezentei cauze s-a făcut exclusiv în considerarea legislaţiei române, fără stabilirea conţinutului legii engleze, în ciuda multiplelor elemente de extraneitate, susţinând că ambele instanţe, dar mai ales instanţa de apel, au refuzat eronat să facă aplicarea prevederilor legale în materia stabilirii conţinutului legii străine.

A arătat că, în privinţa competenţei generale a instanţei de fond nu contestă decizia instanţelor de a reţine cauza spre soluţionare, însă nu este de acord cu abordarea acestora cu privire la necesitatea stabilirii conţinutului legii străine, precum şi a modului de stabilire a acestui conţinut.

După cum rezultă din actele aflate la dosar şi din cererea de chemare în judecată, achiziţionarea celor două imobile s-a făcut printr-o operaţiune juridică complexă, de către pârâtă şi o societatea comercială din Anglia, banii achitaţi de pârâtă fiind viraţi în mare parte de C., societate la care pârâta deţine peste 80% din părţile sociale ale societăţii, alături de reclamant.

În acest context recurenta-pârâtă a învederat că există un element de extraneitate în raportul juridic dedus judecăţii, raport juridic care nu poate intra sub incidenţa legii române, ci a legii engleze.

Întrucât reclamantul este cetăţean britanic cu domiciliul în Anglia, iar pârâta este cetăţean american cu domiciliul în Statele Unite ale Americii, şi derularea raporturilor juridice dintre părţi s-a consumat în afara teritoriului României, pârâta a opinat că dreptul material ce guvernează raportul juridic dedus judecăţii este dreptul englez, nicidecum dreptul românesc, iar critica sa nu vizează doar respingerea cererii de aplicare a dreptului englez, ci, mai ales, refuzul instanţelor de fond şi de apel de a derula procedura de obţinere de informaţii referitoare la dreptul străin.

Conform art. 2562 alin. (1) din C. civ., conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat, iar potrivit art. 2562 alin. (2) din acelaşi act normativ, partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei.

Recurenta a susţinut ca obţinerea conţinutului dreptului străin se face în baza Convenţiei europene în domeniul informaţiei asupra dreptului străin din 7 iunie 1968, iar prin aderarea României la această convenţie şi la Protocolul adiţional semnat la Strasbourg la 15 martie 1978, România a intrat în circuitul european de informaţie, Ministerul Justiţiei fiind desemnat organ primitor şi transmiţător, potrivit art. 2 din H.G. nr. 153/1991.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a solicitat ca, în cazul admiterii recursului, cu consecinţa casării şi trimiterii spre rejudecare a apelului pârâtei, să fie trasate sarcini instanţei de apel de a face aplicarea prevederilor art. 2562 alin. (1) C. civ.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 noiembrie 2020, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., invocată de recurenta-pârâtă B., a respins excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă B., invocată de recurentul-reclamant A., a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. împotriva deciziei nr. 939/A/2019 din 16 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză.

În termen legal, la data de 30 martie 2020, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant A., prin care a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat şi neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, recurenta-pârâtă a arătat că deşi recurentul-reclamant a indicat expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivarea efectivă a recursului nu se circumscrie exigenţelor impuse de legiuitor în materia acestei căi de atac, iar simpla indicare de către recurent a unei pretinse aplicări greşite a unei norme de drept material, în speţă a art. 985 şi următoarele C. civ., nu este suficientă pentru exercitarea acestei căi de atac, câtă vreme soluţionarea de către instanţa de apel s-a făcut în baza altei norme juridice decât cea invocată de recurent.

Întâmpinarea depusă de pârâtă a fost comunicată recurentului-reclamant la 3 aprilie 2020.

La data de 22 mai 2020, recurenta-pârâtă B. a formulat cerere de suspendare a executării deciziei nr. 93 9A din 16 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, până la soluţionarea recursului ce formează obiectul prezentului dosar.

Prin încheierea din 5 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea formulată de petenta B. privind suspendarea executării deciziei civile nr. 939/A din 16 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

În recurs, au fost administrate probe noi de către ambii recurenţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În referire la recursul declarat de recurentul reclamant.

Recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, trebuie menţionat că reclamantul a învestit instanţa de fond cu o cerere în constatarea nulităţii unor contracte de donaţie şi obligarea pârâtei la plata sumelor donate, pretenţii întemeiate pe dispoziţiile art. 1011 şi art. 1562 din C. civ.

Potrivit situaţiei de fapt stabilite în speţă, în data de 22 iunie 2017 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat de SPN "E. şi F." prin care societatea D. (deţinută de reclamant) şi numita B. au dobândit, în cota de 1/2 apartamentul nr. x şi terasa nr. 2 din imobilul situat în str. x.sector 1 Bucureşti. Preţul acestui imobil a fost de 600.000 de euro la care s-a adăugat TVA în cuantum de 114.000 euro reprezentând echivalentul în RON a sumei de 2759.220 RON.

La data de 29 martie 2017 a fost încheiat Contractul de cesiune autentificat de SPN "G." prin care pârâta B. au cesionat de la numitul H. beneficiul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/17.12.2015 de notar public I., având ca obiect imobilul situat în blocul de locuinţe ce se va edifica pe imobilul teren situat în Mun. Cluj- Napoca, Calea x, jud. Cluj. Preţul acestei cesiuni a fost de 65.000 de euro reprezentând echivalentul în RON a sumei de 295.841 RON. Potrivit contractului de cesiune, pârâta B. s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile cedentului şi a fost obligată să plătească vânzătoarelor restul de preţ rămas neachitat până cel mai târziu la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins că, pentru achiziţionarea acestor imobile, pârâta B. a beneficiat de următoarele donaţii lovite de nulitate pentru lipsa formei autentice, efectuate prin transferurile bancare realizate astfel: la data de 19.06.2017 -suma de 372.000 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 1.947.792,00 RON; la data de 27.06.2017 - suma de 56.800 lire sterline, echivalentul Ia acea dată a sumei de 297.404,80 RON; la data de 24.03.2017 -suma de 87.444,66 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 460.000 RON; la data de 31.03.2017 - suma de 1.732,67 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 9.188,90 RON; la data de 26.04.2017 - suma de 34.653,47 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 184.619,48 RON; la data de 14.07.2017 - suma de 9.999 USD, echivalentul la acea dată a sumei de 7.823,33 lire sterline; la data de 31.07.2017 - suma de 4.000 USD, echivalentul la acea dată a sumei de 3.073,85 lire sterline; la data de 09.08.2017 - suma de 10.000 euro, echivalentul la acea dată a sumei de 9.139,93 lire sterline.

Prin sentinţa civilă nr. 46/C din 01 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant, constatându-se nulitatea absolută a donaţiilor făcute cu privire la următoarele sume: 460.000 RON virată în data de 24.03.2017, 9.188,90 RON virată în data de 31.03.2017, 184.619,48 RON virată la 26.04.2017 şi a sumei de 44.930 RON virată la data de 09.08.2017, fiind respinse ca neîntemeiate restul pretenţiilor.

În ceea ce priveşte pretenţiile respinse, tribunalul a reţinut, în esenţă, că în privinţa transferurilor din data de 19.06.2017 în suma de 372.000 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 1,947,792.00 RON şi respectiv, din data de 27.06.2017 suma de 56.800 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 297.404 80 RON, reclamantul a depus un extras de cont care ridică semne de întrebare cu privire la veridicitate în lipsa certificării date de instituţia bancară unde este deschis contul, respectiv, că niciunul dintre aceste transferuri nu poate fi asociat cu pârâta.

În privinţa sumelor pretins transferate în data de 24.03.2017 (87.444,66 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 460.000 RON), în data de 31.03.2017 (suma de 1.732,67 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 9.188.90 RON); în data de 26.04.2017 (suma de 34.653.47 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 184.619,48 RON), în data de 14.07.2017 (suma de 9.999 USD, echivalentul la acea dată a sumei de 7.823.33 lire sterline), în data de 31.07.2017 (suma de 4.000 USD, echivalentul la acea dată a sumei de 3.073.85 lire sterline), în data de 09.08.2017 (suma de 10.000 euro, echivalentul la acea dată a sumei de 9.139,93 lire sterline), pentru achiziţionarea celui de-al doilea imobil, s-a apreciat că au fost dovedite doar pretenţiile ce vizează transferul bancar din data de 24.03.2017 - pentru suma de 87.444,66 lire sterline, cel din data de 31.03.2017 pentru suma de 1.732,67 lire sterline, cel din data de 26.04.2017 pentru suma de 34.653.47 lire sterline şi cel din data de 09.08.2017 în suma de 10.000 euro, echivalentul la acea dată a sumei de 9.139,93 lire sterline.

Pentru aceste sume, tribunalul a reţinut că acestea au fost trimise la J., deci nu într-un cont din România, respectiv că singura menţiune referitoare la pârâtă este cea de la rubrica "recipient details", însă aceasta nu certifică faptul că acel cont aparţine pârâtei.

De asemenea, s-a reţinut că aspectele invocate de pârâtă, care a susţinut că reclamantul (direct sau prin intermediul societăţilor comerciale la care este asociat el şi/sau pârâta) ar fi trimis unele sume direct în contul vânzătorilor celor două imobile, imobile de care apoi ar fi beneficiat efectiv pârâta, nu fac obiectul dosarului şi nu pot fi analizate în cadrul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de donaţie dintre reclamant şi pârâtă, întrucât în ipoteza în care reclamantul a remis unor terţi sume de bani, iar terţii au remis pârâtei un bun imobil, este evident că se conturează o mărire a patrimoniului acesteia, însă reclamantul nu poate solicita de la aceasta restituirea banilor remişi altcuiva, într-o astfel de situaţie nemaiexistând raportul contractual direct între reclamant şi pârâtă.

Prin urmare, prima instanţa a considerat că donaţia nu au fost dovedită şi a apreciat că nu se mai impune analiza suplimentară a fondului raporturilor juridice litigioase cu privire la titlul cu care s-au făcut viramentele bancare, verificarea temeiniciei pretenţiilor reclamantului fiind realizată exclusiv în privinţa transferurilor dovedite a fi fost efectuate în conturile pârâtei.

Prin cererea de apel formulată, apelantul reclamant, criticând sentinţa primei instanţe, a susţinut că sumele de bani au fost virate în contul vânzătorului, care are calitatea de terţ faţă de contractul de donaţie ce face obiectul prezentului litigiu, iar scopul transferului a fost acela de a fi gratificată intimata şi nu de a da naştere unui raport juridic separat cu vânzătorul, în sensul în care intenţia reclamantului nu a fost aceea de a achiziţiona imobilele dobândite de pârâtă pentru sine şi nici de a-l gratifica pe vânzător, ci finalitatea acestor operaţiuni a fost aceea de a dona pârâtei sumele de bani transferate către aceasta, astfel încât donatoarea să dobândească în proprietate imobilele.

În acest sens, apelantul reclamant a invocat că intenţia sa de a gratifica pârâta este dovedită prin faptul că ambele imobile au intrat în proprietatea acesteia şi nu în proprietatea apelantului.

A susţinut apelantul reclamant că, în aceste condiţii, nu se poate considera că a luat naştere vreun raport juridic distinct între acesta şi vânzător ce ar putea reprezenta o piedică pentru anularea donaţiei. În acest sens, a amintit apelantul faptul că, în practică, atunci când donaţia este concomitentă cu plata preţului către vânzător, regula consacrată în ipoteza finanţării, cumpărării sau construirii unei case, este aceea că, în cazul prestării unei sume de bani în vederea achiziţionării unui imobil, obiectul donaţiei este reprezentat de suma de bani şi nu de imobil, respectiv că în cazul în care donaţia se realizează prin transcrierea dreptului de proprietate asupra altei persoane decât aceea care plăteşte preţul imobilului, ceea ce se donează este preţul, iar nu imobilul, caz în care, nulitatea contractului de donaţie nu va afecta dreptul de proprietate al dobânditorului (donatarului) asupra imobilului, ci presupune restituirea sumei de bani primite.

Având în vedere faptul că, prin donaţia efectuată s-a realizat plata preţului imobilului ce se află în proprietatea pârâtei, a considerat apelantul reclamant că este cert stabilit raportul juridic între acesta şi pârâtă, iar faptul că banii au fost viraţi direct în contul vânzătorului şi nu în contul pârâtei, nu reprezintă un impediment în restituirea sumelor de bani donate, deoarece nu are nicio relevanţă raportul juridic dintre vânzător şi reclamant în analiza donaţiei.

Referitor la opinia primei instanţe, în sensul insuficientei dovezi a tranzacţiilor efectuate, a invocat apelantul reclamant că instanţa, în baza rolului activ, în măsura în care a considerat că nu este clară dovada efectuată, avea posibilitatea de a pune în vedere vânzătorului să ataşeze la dosar înscrisurile bancare ce fac dovada faptul că preţul apartamentului a fost virat de către reclamant, în temeiul art. 297 C. proc. civ.

A considerat apelantul reclamant că inexistenţa altor înscrisuri doveditoare, în afara documentelor bancare, care să facă dovada transferului bancar, este irelevantă din moment ce dovada plăţii se poate face cu orice mijloc de probă, conform art. 1499 C. civ.

Astfel învestită, instanţa de apel a respins apelul declarat în cauză de către reclamant, reţinând, în esenţă, că este corect raţionamentul instanţei de fond, în sensul că sumele de bani în privinţa cărora pretenţiile reclamantului au fost respinse au fost virate de acesta direct în contul vânzătorilor, astfel că nu se poate concluziona că fost gratificată pârâta, respectiv că, împrejurarea că vânzătorul/cesionarul şi pârâta au încheiat contractele de vânzare/cesiune cu privire la cele două imobile pe numele pârâtei şi nu ale plătitorului preţului imobilelor, vizează un alt raport juridic, nu acela de gratificare a pârâtei de către reclamant.

Reţinând că nu a existat un raport contractual direct cu pârâta pentru această sumă de bani, respectiv că reclamantul nu a stabilit corect şi complet cadrul procesual, pentru verificarea tuturor relaţiilor juridice dintre părţi şi a dispoziţiilor legale la încheierea contractelor de vânzare, instanţa de apel a apreciat că, în mod corect a conchis instanţa de fond că se impune respingerea acţiunii pentru această sumă.

Acesta fiind contextul procesual al litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte apreciază că, prioritar, se impune a fi făcute câteva clarificări teoretice.

Potrivit art. 985 coroborat cu art. 1011 din C. civ., donaţia reprezintă un contract solemn, unilateral, cu titlu gratuit, prin care donatorul, cu intenţia de a gratifica, transmite donatarului, unul sau mai multe drepturi, fără a obţine în schimb vreun avantaj. În acest caz, forma autentică este necesară pentru formarea valabilă a acordului de voinţă.

Ca varietate a contractelor cu titlu gratuit, contractul de donaţie presupune trecerea unor valori dintr-un patrimoniu în altul, fără echivalent, donatorul urmărind gratificarea donatarului prin diminuarea ireversibilă a patrimoniului său.

Caracterul gratuit al donaţiei constă în aceea că donatarul acceptă să dobândească unul sau mai multe bunuri fără să se oblige la plata vreunui echivalent al bunurilor respective. Micşorarea patrimoniului donatorului, corelativ cu mărirea patrimoniului donatarului, are drept cauză intenţia liberală sau animus donandi, caracteristică donaţiei ca specie de liberalitate.

Astfel, donaţia presupune existenţa a două elemente: un element material, obiectiv - diminuarea patrimoniului dispunătorului şi mărirea corelativă a patrimoniului gratificatului, şi un element subiectiv, intenţional - intenţia liberală - animus donandi, respectiv, motivele determinante ale actului: intenţia liberală şi interesul.

În plus, caracterul translativ de proprietate este de natura, iar nu de esenţa contractului de donaţie, aceasta putând avea ca obiect nu doar un drept de proprietate, ci şi un drept de creanţă.

Fiind un contract, acordul de voinţe al părţilor constituie temeiul juridic al transferării dreptului din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului, în timp ce tradiţiunea (care conferă valoare şi efecte juridice concursului de voinţe, cea care creează donaţia şi naşte operaţiunea de transmitere a dreptului donat) reprezintă exteriorizarea acordului intervenit între părţile donaţiei.

În acelaşi timp, aşa cum s-a cristalizat în practică, noţiunea de "tradiţiune" a bunului nu presupune neapărat o deplasare fizică a bunului, sau o preluare din mâna donatorului, în cazul donaţiei având ca obiect o sumă de bani, tradiţiunea putând fi realizată prin predarea acesteia - direct sau prin virament -pe seama donatarului. În acest sens, în jurisprudenţa fostului Tribunalul Suprem s-a statuat, că donaţia "poate avea ca obiect şi sume de bani, iar pentru transferul de proprietate nu este neapărată nevoie de predarea ei efectivă în mâna donatarului, ci, ea poate fi înmânată de donator, direct vânzătorului, pe seama cumpărătorului donatar" (decizia nr. 774/09.04.1988 a Tribunalului Suprem, secţia civilă).

Deopotrivă se impune a fi menţionat că, actualul C. civ., nu reglementează ipoteza în care o persoană pune la dispoziţia cumpărătorului unui bun (respectiv procură acestuia), cu titlu gratuit, fondurile necesare pentru achitarea preţului unei vânzări, fără însă ca procuratorul de fonduri să aibă calitatea de cumpărător, prevederile art. 2.386 alin. (3) din C. civ., care fac trimitere la instituţia procuratorului de fonduri având drept sferă de reglementare dreptul de ipotecă legală "pentru cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil asupra imobilului astfel dobândit, până la restituirea împrumutului".

O atare constatare nu exclude însă, în considerarea principiului libertăţii contractuale consacrat de art. 1169 din C. civ., posibilitatea ca procuratorul de fonduri să facă o liberalitate faţă de cumpărător, acesta având posibilitatea fie de a încheia cu cumpărătorul un contract de împrumut prin care pune la dispoziţie preţul bunului cumpărat, în sensul art. 2386 din C. civ. (contract în care procuratorul de fonduri are calitatea de împrumutător, în vreme ce cumpărătorul are calitatea de împrumutat), fie un contract de donaţie (contract în care procuratorul de fonduri are calitatea de donator, în vreme ce cumpărătorul are calitatea de donatar), fie o altă convenţie prin care să urmărească stingerea unei alte obligaţii.

În acest caz, prin voinţa părţilor, raporturile juridice care iau naştere între vânzător, cumpărător şi cel care efectuează plata preţului bunului vândut, pot să fie concretizate fie în acte juridice separate - acte care deşi se află în interdependenţă, dau naştere unor raporturi juridice distincte, autonome-, fie într-un singur act juridic cu caracter complex.

Altfel spus, simplul fapt că în cuprinsul contractului de vânzare nu există menţiuni cu privire la provenienţa preţului sau că nu sunt întocmite două înscrisuri ad probaţionem (unul care să justifice provenienţa banilor ce constituie preţul şi cel de vânzare), nu poate justifica, de plano, concluzia că în acest caz, nu ar lua naştere un raport juridic direct între cel care pretinde că a plătit preţul bunului cumpărat şi cumpărător, ci numai cel probat de contractul de vânzare încheiat şi care, în ipoteza analizată, îi vizează pe cumpărător şi vânzător.

În ceea ce priveşte raportul juridic născut între cumpărătorul care dobândeşte bunul cumpărat şi cel care efectuează plata preţului acestui bun, stabilirea intenţiei celui care procură fondurile necesare plăţii preţului vânzării şi implicit a naturii juridice a depunerii în contul unui terţ (vânzătorul bunului) a unei sume de bani, pe seama cumpărătorului, mai exact a scopului urmărit de către depunător se realizează în urma analizei probelor administrate.

În acest caz, cel care invocă încheierea unei donaţii trebuie să facă dovada că acea plată a fost facută cu intenţia de gratificare.

Astfel, în funcţie de voinţa reală a deponentului sumelor de bani pe seama cumpărătorului de la data efectuării acestei operaţiuni, se poate determina natura actului juridic efectuat, fiind de observat, totodată, că atunci când plata preţului vânzării se face cu titlu de donaţie, obiectul donaţiei îl constituie suma de bani pusă la dispoziţie de către procuratorul de fonduri, iar nu dreptul de proprietate asupra bunului vândut, care este dobândit de către cumpărător, în temeiul contractului de vânzare.

Ipoteza încheierii între părţile litigante a unui contract de donaţie prin care este achitat preţul stipulat în contractul de vânzare cumpărare încheiat de donatar nu schimbă natura juridică contractului de donaţie, şi nici nu îl plasează pe vânzătorul imobilului în categoria părţilor contractului de donaţie, câtă vreme acesta nu participă la încheierea acestui contract. Este firesc ca actul juridic în discuţie, contractul de donaţie, să îşi păstreze această configuraţie, deoarece, ca în cazul tuturor actelor juridice, natura contractului nu poate fi stabilită decât prin intermediul manifestării de voinţă a părţilor convenţiei respective şi conform celor stipulate de aceste părţi la momentul perfectării sale.

Împrejurarea că bunul donat nu este predat direct donatarului, ci vânzătorului acestuia reprezintă un element exterior şi ulterior perfectării acordului de voinţe şi care, în consecinţă, nu poate influenţa nici natura actului, nici conţinutul acestuia şi nici nu poate modifica părţile care şi-au exprimat voinţa la încheierea contractului şi care sunt donatorul şi donatarul. Acest raţionament specific analizării încheierii oricărui act juridic produce consecinţe şi în ceea ce priveşte părţile între care se poartă litigiul, de vreme ce disputa judiciară în cazul invocării nulităţii unui contract, are loc doar între părţile contractului, terţii putând fi atraşi în proces doar în condiţiile stabilite de art. 59 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că, pentru a opera consideraţiile teoretice de mai sus în situaţia de faţă în condiţiile în care reclamantul pretinde că a realizat o donaţie pârâtei, se impunea, prioritar, a se stabili, în concret, în considerarea prevederilor art. 479 din C. proc. civ., desigur cu respectarea limitelor devoluţiunii stabilite prin cererile de apel şi prin întâmpinările formulate, pe baza analizei probelor administrate în condiţii de contradictorialitate şi publicitate, dacă a fost realizată o plată a preţului vânzării de către reclamant, în contul vânzătorilor, prin intermediul transferurilor bancare ce au constituit fundamentul criticilor apelantului reclamant, urmând ca, în cazul constatării caracterului real al acestor susţineri, să se procedeze la determinarea intenţiei şi scopului urmărit de reclamant prin plata realizată, conform obligaţiei impuse de art. 129 din C. proc. civ., în sarcina instanţei de apel de a da o corectă calificare juridică aspectelor deduse judecăţii.

În speţă, însă, procedând la verificarea silogismului judiciar expus în justificarea soluţiei de respingere a apelului declarat de apelantul reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel, spre deosebire de analiza realizată în privinţa apelului declarat de pârâtă, s-a limitat la a reţine, în privinţa acestor pretenţii, lipsa unui raport juridic direct între reclamant şi pârâtă şi caracterul incomplet al cadrului procesual, construcţie juridică care, pe lângă faptul că nu a fost temeinic argumentată, nu este nici coerentă, în condiţiile în care, premisa avută în vedere de către instanţa devolutivă pare a fi aceea a existenţei realităţii plăţii realizate de reclamant drept preţ al vânzării încheiate de pârâtă.

Astfel, deşi instanţa de apel a recunoscut existenţa unei donaţii având ca obiect preţul/partea din preţ a imobilelor dobândite în proprietate de pârâtă - constatând nulitatea absolută a donaţiei având ca obiect sumele virate de reclamant în contul pârâtei şi utilizate de aceasta pentru dobândirea acestor bunuri - silogismul judiciar expus în explicitarea soluţiei de respingere a apelului reclamantului, nu face decât să confirme că instanţa de apel nu a dovedit consecvenţă în aplicarea propriului raţionament, limitându-se la a prelua necritic considerentele primei instanţe, fără a răspunde printr-o construcţie juridică proprie, care să tindă la a demonstra lipsa de temeinicie a argumentelor reclamantului.

Or, în măsura în care o parte litigantă invocă în scris un argument suficient de clar şi de precis, de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific, cerinţa motivării hotărârii judecătoreşti prezentând o importanţă particulară dacă argumentul invocat poate avea o incidenţă decisivă asupra obiectului litigiului sau dacă sensul dispoziţiei legale care trebuie aplicată este ambiguu sau imprecis.

Ignorând considerentele sentinţei apelate şi plecând de la teza că reclamantul ar fi realizat total sau parţial plata preţului ambelor imobile dobândite de către pârâtă în proprietate, fără însă a substitui, sub acest aspect, motivarea primei instanţe, instanţa de apel nu a justificat concluzia sa referitoare la lipsa unui raport juridic direct stabilit între reclamant şi pârâtă şi nici pe cea referitoare la caracterul incomplet al cadrului procesual sub aspect subiectiv, aceasta cu atât mai mult cu cât, nu s-a invocat de către părţile litigante şi nici nu s-a reţinut în considerente, faptul că, în contractele de vânzare/cesiune încheiate de pârâtă cu terţii vânzători, ar exista inserată vreo menţiune referitoare la sursa din care a fost realizată plata preţului imobilelor de către pârâtă, respectiv că aceste convenţii ar consacra existenţa unor obligaţii sau drepturi în sarcina reclamantului în raport cu părţile contractului de vânzare/cesiune.

Or, raportat la aceste circumstanţe factuale ale cauzei, instanţa de apel nu putea ignora faptul că în prezenta pricină, disputa judiciară nu poartă asupra valabilităţii plaţii preţului vânzării/cesiunii, ci asupra valabilitaţii donaţiei pretins realizate de către recurent prin tradiţiunea unor sume de bani, prin transfer bancar.

Astfel, reclamantul urmăreşte, în speţă, restituirea sumelor pretins donate, iar nu dobândirea proprietăţii asupra bunurilor cumpărate de către pârâtă, prin intermediul unui act juridic în care reclamantul nu are calitatea de parte (bunuri care, de altfel, nu s-au aflat niciodată în patrimoniul acestuia, pentru a putea fi transferate în patrimoniul pârâtei), respectiv că modalitatea de predare a obiectului donaţiei, efectiv în contul donatarului sau direct vânzătorului, nu era de natură a influenţa însăşi formarea acordului de voinţă specific donaţiei.

O atare analiză s-ar fi impus mai ales în contextul în care, în speţă, recurenta pârâtă susţine, inclusiv în cererea sa de recurs că "pentru plata avansului de achiziţie reclamantul în mod direct şi societatea C. mi-au virat diverse sume de bani . . . . . . . . . .o parte din banii viraţi au fost folosiţi pentru plata notarului, taxelor etc., iar suma rămasă a fost virată cu titlu de preţ . . . . . . . . . .cea mai mare parte a preţului a fost virată de către reclamant direct în contul vânzătorului", respectiv că . . . . . . . . . ."În scopul achiziţionării acestor imobile, subsemnata prin intermediul societăţii C. - pe care o deţin în mare parte, reclamantul fiind asociat minoritar - mi-am trimis în ţară banii necesari, alături de reclamant care mi-a trimis diferenţa de bani necesară, bani folosiţi pentru achiziţionarea imobilelor".

De altfel, reţinând caracterul incomplet al cadrului procesual, curtea de apel nu s-a preocupat să expliciteze, prin trimitere la normele procedurale sau de drept substanţial apreciate ca fiind incidente, acest raţionament, de natură să configureze un litisconsorţiu pasiv obligatoriu, în sensul art. 59 C. proc. civ., cu consecinţa respingerii cererii în condiţiile art. 78 alin. (2) din acelaşi cod, omiţând, totodată, să aibă în vedere principiul relativităţii efectelor contractului, consacrat de prevederile art. 1280 din C. civ., potrivit cu care efectele obligatorii ale contractului privesc numai părţile contractante; nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altor persoane, iar drepturile născute din contract aparţin şi profită părţilor contractuale, care au calitate de titulare ale lor.

Concluzionând, se reţine că, în apel, nu s-a realizat o analiză particulară a cauzei deduse judecăţii, în sensul că nu s-a analizat, în mod concret, natura raporturilor juridice existente între părtile litigante, derivate din pretinsa plată de către reclamant a preţului imobilelor dobândite în proprietate de pârâtă, în contul vânzătorului şi nici nu s-a examinat incidenţa cauzei de nulitate a donaţiei invocată de reclamant, deşi aceste chestiuni litigioase ar fi trebuit să primească un răspuns specific şi explicit din partea instanţei devolutive.

Cum potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că prin intermediul acestei căi de atac se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, iar, în speţă, raportat la cele anterior constatate, situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce face imposibilă verificarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală (în limitele deduse analizei prin prezentul recurs) din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ceea ce determină casarea parţială a hotărârii recurate, în cadrul impus de dispoziţiile art. 496-497 din C. proc. civ. şi trimiterea dosarului la aceeaşi instanţă de apel în vederea rejudecării apelului reclamantului, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

În acest context, Înalta Curte nu va proceda la verificarea pertinenţei şi concludenţei probelor administrate în recurs, rămânând în sarcina instanţei devolutive, ca în rejudecarea apelului declarat de reclamant să realizeze o atare evaluare.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta pârâtă.

Examinând, în limitele în care a fost învestită, criticile de nelegalitate formulate de recurenta pârâtă, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Invocând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat greşit natura relaţiilor personale şi profesionale dintre aceasta şi reclamant şi prin raportare la această interpretare a făcut aplicarea greşită a prevederilor legii române privitoare la donaţie.

Astfel, plecând de la considerentele deciziei recurate prin care se reţine că între părţi "s-au derulat relaţii complexe, de la relaţii personale până la cele de afaceri", recurenta susţine că, în ciuda probaţiunii administrate, instanţa de apel a ajuns să valideze raţionamentul greşit al instanţei de fond, care a reţinut că reclamantul, fie personal, fie prin intermediul societăţii sale comerciale i-a donat sume de bani.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că aceasta conţine o analiză efectivă a criticilor pe care acesta le-a susţinut prin cererea sa de apel, instanţa de apel făcând referiri concrete la actele procedurale îndeplinite de părţi în derularea procesului, la argumentele părţilor, dar şi la aspectele de fapt apreciate ca rezultând din probatoriul administrat în cauză.

În acest context, este necesar a fi reamintit că apelul reprezintă o cale de atac în cadrul căreia se efectuează un control al legalităţii şi temeiniciei judecăţii realizate de prima instanţă, limitele acestui control fiind determinate de criticile care se regăsesc în cererile de apel care respectă condiţiile legale de învestire a instanţei. Aceste coordonate de judecată în calea de atac sunt impuse prin prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. care stabileşte că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".

În condiţiile în care în considerentele deciziei recurate este explicitat raţionamentul care a justificat însuşirea de către instanţa de apel a raţionamentului primei instanţe în ceea ce priveşte natura juridică a transferurilor bancare făcute de reclamant în conturile pârâtei, faptul că instanţa de apel a apreciat în acelaşi mod în care a făcut-o prima instanţă situaţia de fapt şi de drept din dosar, nu înseamnă că hotărârea este afectată de un viciu de nelegalitate în sensul celor invocate de recurenta pârâtă.

Deopotrivă, se observă că recurenta susţine că aprecierea instanţei de apel privitoare la donarea sumelor de bani ar fi contrazisă de probatiunea scrisă administrată la dosarul cauzei, respectiv că s-ar fi ignorat strânsa relaţie existentă între părţi, respectiv dorinţa acestora de a derula împreună afaceri producătoare de profit, în România (în considerarea calităţii recurentei de cetăţean român) şi contextul care a justificat adoptarea acestei hotărâri-derularea de diverse operaţiuni comerciale în întreaga lume (calitatea pârâtei de reprezentant al societăţilor C. şi D. - societate deţinută de reclamant şi calitatea ambelor părţi de deţinători ai unor părţi sociale ale C.) scop în care pârâta a acţionat la momentul achiziţionării unor imobile situate în Cluj şi Bucureşti, corespunzătoare folosinţei dorite.

Înalta Curte constată, însă, că de vreme ce, în speţă, stabilirea intenţiei de a dona, respectiv a scopului urmărit de titularul transferului bancar şi a naturii juridice a actului de depunere a sumelor de bani în contul pârâtei depinde de probele administrate, aprecierea instanţei de apel, contestată în recurs, prin argumentele evocate anterior, poartă asupra elementelor de fapt şi nu asupra elementelor de drept, criticile recurentei anterior menţionate tinzând la a aduce în discuţie modul de interpretare a materialului probator de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt, raportat la probele administrate, iar nu o ipoteză de aplicare greşită în cauză a prevederilor art. 985 din C. civ.

În consecinţă, Înalta Curte urmează a reţine că aceste critici, care tind să conducă la reevaluarea elementelor de fapt, nu pot fi primite, întrucât vizează modalitatea în care judecătorii fondului au evaluat probatoriile şi şi-au format convingerea asupra temeiniciei cererii deduse judecăţii, neconstituindu-se în critici de nelegalitate în înţelesul dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ.

Nu pot fi validate nici susţinerile recurentei, care deşi recunoaşte neechivoc atât faptul transferului unor sume de bani realizat de către reclamant (alături de societatea C.), cât şi utilizarea banilor astfel remişi pentru plata preţului imobilelor dobândite conform celor două contracte anterior menţionate, pretinde că nu a existat o donaţie a sumelor de bani transferate de reclamant în contul acesteia şi utilizate ulterior de către pârâtă pentru achiziţionarea acestor imobile, ci o înţelegere comună a părţilor litigante de a face afaceri în România.

În acest sens, recurenta pârâtă a susţinut că este eronat raţionamentul instanţelor de fond în sensul că nu a făcut dovada faptului că sumele trimise în contul său de către reclamant, nu i-au fost donate, şi că sarcina probei nu îi revenea.

O atare construcţie juridică ignoră însă silogismul judiciar expus în decizia recurată, respectiv prezumţia simplă trasă de instanţele devolutive plecând de la faptul remiterii unor sume de bani de către reclamant şi utilizării acestor sume de către recurentă pentru achiziţionarea unor imobile, în nume propriu, iar nu în contul societăţilor comerciale deţinute de părţile litigante, respectiv constatarea că, sumele astfel remise au un cuantum care excede unor cheltuieli de întreţinere sau unor daruri obişnuite, chiar în considerarea naturii relaţiilor personale existente la data transferului bancar între părţile litigante.

Or, susţinând că sarcina probei a fost răsturnată, în speţă, argumentele critice ale recurentei, nu numai că ignoră probatoriul cu înscrisuri şi prezumţii valorificat de către instanţa devolutivă, ci şi caracterul prezumţei judiciare de mijloc de dovadă admis de legea procesuală (art. 329 din C. proc. civ.) şi regimul juridic al prezumţiilor.

Altfel spus, câtă vreme, în speţă, instanţele de fond au înţeles să valorifice prezumţiile judiciare invocate de reclamant, pentru a reţine existenţa animus donandi, în speţă nu este incidentă o ipoteză de aplicare eronată a prevederilor art. 249 din C. proc. civ.

Mai afirmă recurenta că nu există nicio prezumţie relativă legală că banii trimişi sunt o donaţie (a cărei combatere să cadă în sarcina sa, după modelul stabilirii caracterului de bunuri proprii pentru a combate prezumţia relativă legală că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune).

Or, în speţă, instanţa de apel nu a valorificat o prezumţie legală, ci o prezumţie judiciară, iar un asemenea demers analitic al instanţei devolutive este expresia exercitării atribuţiei jurisdicţionale, care include - conform art. art. 264 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., analiza şi evaluarea probelor.

Tot astfel, în mod greşit susţine recurenta că prin decizia recurată i se solicită să facă dovada unui fapt negativ sau o probatio diabolica, de vreme ce, răsturnarea prezumţiei simple utilizate de instanţa devolutivă putea fi făcută prin administrarea de probe pertinente şi concludente care să ateste că viramentul bancar efectuat de reclamant şi utilizat pentru achiziţionarea unor imobile, în nume propriu, a fost efectuat cu alt titlu.

În realitate, această argumentaţie a recurentei ce aduce în discuţie calitatea probatoriilor administrate de părţi şi aprecierea dată de judecători valorii probatoriilor administrate în acest scop pun în discuţie o problemă de temeinicie a hotărârii, vizând modalitatea în care judecătorii fondului au evaluat probatoriile şi şi-au format convingerea asupra temeiniciei cererii deduse judecăţii, iar nu critici de nelegalitate în înţelesul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Cum aceste chestiuni de fapt sunt date în competenţa exclusivă a instanţelor de fond, ele nu pot face obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs deoarece, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Deopotrivă, se impune a fi precizat că, prezenţa titlului gratuit într-un act juridic nu poate fi stabilită decât prin coroborarea elementelor obiective ale operaţiunii, cu factorul ei subiectiv. Or, în speţă, instanţa de apel nu a ignorat, în justificarea soluţiei adoptate, natura complexă a relaţiilor existente între părţi la momentul transferului sumelor în contul pârâtei, ci a avut în vedere, atât existenţa unor relaţii de afaceri existente între părţi, cât şi circumstanţele în care pârâta a încheiat cele două contracte, şi a evaluat voinţa reală a părţilor la data încheierii donaţiei, inclusiv prin raportare la cuantumul sumelor transferate luând drept reper darurile obişnuite sau sumele necesare întreţinerii unei persoane aflate în relaţii de afecţiune cu cel care prestează întreţinerea, argumentând prin trimiterea la aceste împrejurări de fapt apreciate ca fiind relevante, soluţia adoptată în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtă.

În consecinţă, recurenta nu poate pretinde incidenţa unui motiv de nelegalitate a deciziei recurate întemeiat pe faptul că analiza realizată ar fi ignorat calitatea părţilor de profesionişti, respectiv că achiziţionarea imobilelor în discuţie s-a făcut în considerarea unor relaţii strict comerciale, aşa cum se pretinde în recurs.

Tot astfel trimiterea din recurs la petitul acţiunii înregistrată sub nr. x/2018 - în condiţiile în care această probă a fost administrată în apel - nu are o atare aptitudine, în realitate, demersul procesual al recurentei care face trimitere la aspecte de fapt ce tind la a determina efectuarea controlului judiciar prin raportare la o situaţie de fapt diferită de cea care a fost stabilită prin decizia recurată, precum şi reevaluarea dovezilor administrate în considerarea unei "mărturisiri extrajudiciare" a reclamantului fiind incompatibil cu structura căii de atac a recursului.

Pentru considerente similare nu pot fi validate nici argumentele recurentei formulate la momentul dezbaterii asupra recursului de faţă, prin raportare la proba constând în cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2021, înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor, acest mijloc de dovadă, tinzând, în realitate, la o reevaluare a situaţiei de fapt a pricinii, iar nu la a demonstra temeinicia motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 sau 8 din C. proc. civ., pe care şi-a întemeiat recurenta prezenta cale de atac.

De altfel, aşa cum s-a arătat deja, orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanţei de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi nici rediscutarea probatoriului administrat.

Deşi recurenta face ample consideraţii teoretice referitoare la caracteristicile contractului de donaţie şi la problematica juridică a catalogării operaţiunii de transfer de bani ca fiind un contract de donaţie, susţinând în mod just că, criteriul principal pentru calificarea contractului ca donaţie este reprezentat de intenţia liberală (animus donandi) a donatorului, se observă că, în speţă, în concret, argumentele aduse de această parte - ce vizează considerentele deciziei recurate - se rezumă la faptul că nu există nicio ofertă de donaţie făcută în formă autentică potrivit legii române, ci simple viramente bancare realizate fie către pârâtă, fie către vânzătorul imobilelor dobândite pentru derularea de operaţiuni comerciale, respectiv că extrasele privitoare la transferurile bancare depuse de către reclamant fie nu poartă nicio menţiune cu privire la titlul cu care au fost remise sumele, fie cuprind menţiuni lacunare ("apartment purchase", "A.", "apt. cluj"), aceasta opinând că aceste mijloace de probă dovedesc că banii astfel remişi nu au fost trimişi în scopul gratificării sale, ci cu o destinaţie directă:

"cumpărare de apartament", "apartament Cluj".

Or, pe lângă faptul că, aceste argumente ignoră raţionamentul expus de instanţa devolutivă, care nu s-a întemeiat exclusiv pe înscrisurile administrate de reclamant, ele conduc la reevaluarea elementelor de fapt, astfel că nu pot face obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs raportat la dispoziţiile imperative ale art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât evaluarea probelor nu se circumscrie vreunui motiv de recurs dintre cele care se regăsesc în art. 488 din C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că excedează limitelor recursului o analiză a criticilor din recurs care se referă la inaptitudinea înscrisurilor care consemnează viramentele bancare de a dovedi intenţia de a dona a reclamantului.

Tot astfel, nerespectarea formei solemne a contractului de donaţie, în ipoteza încheirii acestui contract între absenţi, ca urmare a omisiunii de a încheia în formă autentică oferta de donaţie şi acceptarea acesteia reprezintă (cu excepţia darului manual care îndeplineşte condiţiile stipulate prin art. 1011 alin. (4) din C. civ.) o cauză de nulitate absolută a contractului de donaţie, însă nu este de natură a influenţa existenţa intenţiei de a gratifica a reclamantului, ci valabilitatea exprimării consimţământului părţilor la încheierea donaţiei. Ca atare, nu se poate reţine nici din această perspectivă, aplicarea eronată, în speţă, a art. 1187 C. civ.

În ceea ce priveşte critica vizând determinarea greşită a legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte constată că, în speţă, recurenta fără a contesta competenţa generală a instanţei de fond, pretinde că, în mod eronat, instanţa de apel a refuzat să facă aplicarea prevederilor legale interne în materia stabilirii conţinutului legii străine, care justificau aplicarea, în speţă, a legii cetăţeniei reclamantului şi nu a stabilit conţinutul legii engleze.

Aşa cum s-a reţinut prin decizia recurată, pârâta este cetăţean român şi american şi are declarat un domiciliu atât în România (aşa cum rezultă din cartea de identitate emisă de autorităţile române şi din verificările realizate în recurs, în baza de date a Direcţiei pentru evidenţa informatizată a persoanelor) cât şi în SUA, iar pretenţiile deduse judecăţii au ca obiect restituirea unor sume de bani virate de către reclamant, cetăţean britanic, în România şi folosite de pârâtă pe teritoriul statului român, pentru achiziţionarea a două imobile situate pe teritoriul statului român.

Este adevărat că litigiul conţine mai multe elemente de extraneitate - cetăţenia americană a pârâtei, cetăţenia britanică a reclamantului, faptul că părţile nu au reşedinţa în România, iar sumele ce se solicită a fi restituite au fost virate din conturi deschise în străinătate, însă potrivit art. 2565 alin. (1) din C. civ. "în mod excepţional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărţi poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături".

Din interpretarea acestei norme, rezultă că, în ipoteza existenţei unei situaţii excepţionale, configurată de circumstanţele concrete ale raportului juridic litigios, independent de conţinutul normei conflictuale, judecătorul poate stabili legea aplicabilă cea mai indicată în cauză.

Cum în speţă, definitorii pentru lămurirea situaţiei juridice sunt elementele clarificate în apel privind raporturile de drept internaţional privat, respectiv faptul că pârâta este cetăţean român şi are un domiciliu declarat în România, respectiv că pretenţiile deduse judecăţii au ca obiect restituirea unor sume de bani donate, virate prin transfer bancar, în România şi folosite în scopul achiziţionării a două imobile situate pe teritoriul României (remiterea sumelor donate şi acceptarea donaţiei materializându-se în acte realizate pe teritoriul statului român) este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că raportul juridic dedus judecăţii are o strânsă legătură nu cu legea statului din care s-au făcut transferurile de bani şi nici cu legea statului american, ci cu legea română.

Tot astfel, contrar afirmaţiilor din recurs, determinarea legii aplicabile raportului juridic litigios trebuie raportată la actul juridic în privinţa căruia se invocă incidenţa cauzei de nulitate, iar nu la modalitatea în care s-au derulat în trecut raporturile personale/patrimoniale dintre părţile litigante sau la alte acte juridice încheiate între părţile litigante în afara teritoriului statului român.

Astfel, deşi recurenta pretinde că nu este posibilă extragerea din ansamblul raporturilor patrimoniale existente între părţile litigante a raportului juridic ce face obiectul prezentului proces, un atare argument ignoră nepermis prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care stabileşte în mod imperativ că judecatorul trebuie să se pronunte asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii. Or, în speţă, instanţele de fond au fost învestite exclusiv cu analiza valabilităţii donaţiei având ca obiect sumele de bani menţionate în cererea de chemare în judecată, sume transferate prin viramente bancare de către reclamant în România şi utilizate, aşa cum chiar recurenta pârâtă susţine în recurs, pentru plata preţului unor imobile din România.

Cum circumstanţele concrete ale cauzei relevă existenţa unor elemente de legătură apte să creeze legături mai strânse între raportul juridic litigios şi legea română, apare ca nefondată critica pârâtei privind aplicarea legii britanice pentru condiţiile de fond şi de formă ale donaţiei.

Raportat la aceste circumstanţe factuale ale cauzei, este nefondată şi critica recurentei pârâte care tinde la a demonstra aplicarea eronată, în speţă, a prevederilor art. 2562 din C. civ.

Astfel, invocând refuzul nejustificat al instanţelor devolutive de a derula procedura de obţinere de informaţii referitoare la dreptul străin şi stabilirea eronată, în speţă, a sarcinii probei conţinutului acestuia, în sarcina pârâtei, argumentele recurentei, pe lângă faptul că, raportat la considerentele anterior expuse în privinţa legii aplicabile fondului raportului juridic litigios, nu au aptitudinea de a influenţa hotărâtor soluţia adoptată în cauză (fiind corect reţinută incidenţa legii române, în speţă) ignoră nepermis dispoziţiile art. 2562 alin. (2) din C. civ.

În acest sens, instanţa de recurs, reţine aşa cum s-a statuat şi în doctrina de specialitate, că potrivit art. 2562 din C. civ. sarcina probei legii străine se împarte între judecător şi părţi, astfel că iniţiativa judecătorului de a lămuri toate împrejurările cauzei şi de a dispune din oficiu orice mijloace de probă, inclusiv pentru aflarea conţinutului sau înţelesului legii străine nu exclude concursul părţilor, care, în cadrul probaţiunii judiciare pot fi obligate, să facă dovada conţinutului legii străine.

Or, în speţă, trebuie observat că recurenta nu pretinde o imposibilitate obiectivă în care s-ar fi aflat de a face această dovadă, deşi în apel, s-a dispus amânarea judecăţii în acest scop (la termenul din 14.10.2019), ci susţine că, era în sarcina exclusivă a instanţei obligaţia de a administra probe sub acest aspect, critică interzisă de art. 254 alin. (6) din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 5 sau pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 939/A/2019 din 16 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, ca nefondat.

Dat fiind că, în speţă, soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa apelului declarat de reclamant s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate în cele ce preced, revine în sarcina instanţei de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicaţiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor de drept material incidente, asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului în privinţa cărora au fost formulate critici în apelul formulat de această parte, în cauză, analiză care, în mod firesc va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie respectiv, necesitatea respectării principiului disponibilităţii procesului civil şi limitele devoluţiunii stabilite în apel.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor litigante şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererile formulate de către cei doi recurenţi având ca obiect obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile ataşate şi, evident, de poziţia procesuală finală a părţilor referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 939/A/2019 din 16 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Respinge recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 939/A/2019 din 16 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2021.