Admissibility of revision based on newly discovered documents held in public archives without proof of objective impossibility

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti sub numărul x/2017 revizuenţii A. şi B. în contradictoriu cu intimaţii BNR, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi C., au solicitat anularea sentinţei civile nr. 834/22.04.2011, pronunţată în dosarul civil nr. x/2010 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă, rejudecarea în fond a cauzei cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, în sensul obligării paratei C. S.A. la plata către revizuenţii reclamanţi a valorii actualizate a sumei de 4 milioane RON la nivel de an 1943, (valoare estimată provizoriu la suma de 4.320.532,4 RON) precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei pretinse, până la data plăţii efective.

În motivarea cererii de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza I din C. proc. civ., revizuenţii au arătat că au procurat înscrisuri doveditoare noi, după darea hotărârii ce face obiect la revizuirii, respectiv: -declaraţia numitei D., în calitate de tutore legal al minorilor A. şi B., redactată de avocat E., care, în calitatea sa de avocat, atestă şi identitatea părţii, (declaraţia atestată "spre neschimbare" la data de 24 februarie 1994 de Prim Preşedintele Tribunalului Covurlui); -procesul-verbal nr. x din 24 februarie 1944, prin care Prim Preşedintele Tribunalului Covurlui a atestat, în două exemplare, petiţiunea numitei D. înregistrată la nr. 4392; -declaraţia numitei D., redactată de avocat E., atestată "spre neschimbare" la data de 24 februarie 1994 de Prim Preşedintele Tribunalului Covurlui;-procesul-verbal nr. x din 24 februarie 1944, prin care Prim Preşedintele Tribunalului Covurlui, a atestat în două exemplare, petiţiunea numitei D., înregistrată la nr. 4391.

Revizuenţii au precizat că aceste înscrisuri le-au fost comunicate de Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi, în data de 14.07.2017, în urma cererilor repetate pe care le-au adresat, de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 de ani, tuturor instituţiilor publice care ar fi putut deţine înscrisuri doveditoare în susţinerea drepturilor lor.

În raport de înscrisurile menţionate mai sus, revizuenţii au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., în sensul că, deşi pârâta C. S.A. nu a fost în posesia acestor înscrisuri, aceasta a fost, cu siguranţă, şi este şi în prezent în posesia unor acte care atestă depunerea la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni de către Regia Autonomă CFR, pe numele minorilor A. şi B., a sumei de 4.000.000 RON, însă a refuzat, cu rea-credinţă, să le pună la dispoziţia instanţei.

În opinia revizuenţilor, cele patru înscrisuri menţionate sunt relevante pentru justa soluţionare a cauzei, deoarece în aprecierea lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa a constatat că, din înscrisurile depuse de reclamanţi la dosarul cauzei (respectiv sentinţa civilă nr. 289/1943) nu s-a făcut dovada faptului că sumele de bani la care a fost obligată Regia Autonomă CFR au fost achitate efectiv creditorilor F. şi nici că aceste sume au fost depuse pe numele minorilor la C., iar aceste aspecte sunt contrazise de înscrisurile noi, din care rezultă cu certitudine faptul că suma de 4.000.000 RON (câte 2.000.000 RON pentru fiecare minor) a fost plătită de către debitoarea CFR şi consemnată direct pe numele minorilor la C., unde a şi rămas până în prezent.

De asemenea, raportat la considerentele circumscrise soluţiei de admitere a prescripţiei dreptului la acţiune, revizuenţii au susţinut că, înscrisurile noi, dovedesc atât faptul juridic al depunerii sumelor în contul deschis la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni pe numele minorilor, cât şi faptul că acţiunea este imprescriptibilă extinctiv, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile legale referitoare la depozitul neregulat.

Pârâta Banca Naţională a României, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Pârâta C. S.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă, în raport de condiţiile prevăzute la art. 322 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 326 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.

Prin sentinţa civilă nr. 520 din 14.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a deciziei nr. 834/22.04.2011 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2010.

Pentru a statua astfel, tribunalul procedând la analizarea condiţiilor impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, a apreciat că, revizuenţii se prevalează de înscrisuri emise de către instituţii publice, ce puteau fi obţinute oricând de către aceştia, respectiv, că nu s-a probat faptul reţinerii de către partea adversă a înscrisurilor pretins doveditoare, nici a caracterului determinant al acestora.

În acest sens, s-a constatat că nu rezultă refuzul autorităţii administrative de a elibera înscrisurile nou descoperite, la dosarul de fond aflându-se înscrisuri care probau că părţile s-au adresat altor instituţii decât cea de la care au obţinut înscrisurile de care aceştia se prevalează în calea de atac promovată, de la care au primit răspuns.

Tribunalul a reţinut, aşa cum rezultă şi din jurisprudenţa constantă a CEDO, că principiul securităţii juridice este un pilon fundamental al statului de drept, iar desfiinţarea unei hotărâri definitive, având la bază culpa părţii care nu a prezentat un înscris în proces, ar fi de natură să încalce acest principiu, aspect ce nu poate fi primit.

Prin urmare, întrucât înscrisurile prezentate nu se circumscriu ipotezei prezentate de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel revizuenţii A., G. şi H., solicitând schimbarea, în tot, a sentinţei atacate şi, pe fondul cauzei, admiterea cererii de revizuire.

În motivarea apelului, revizuenţii au susţinut, în esenţă, că nu le poate fi imputabil acestora faptul că nu le-au fost comunicate înscrisurile menţionate, decât la data de 14.07.2017, de către Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi.

Au precizat revizuenţii că au formulat cereri repetate de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 de ani, pe care le-au adresat tuturor instituţiilor publice care ar fi putut deţine înscrisuri doveditoare în susţinerea drepturilor lor, respectiv, Arhivele Naţionale, Banca Naţională a României, Casa de Economii si Consemnaţiuni etc.

În opinia revizuenţilor, fapta funcţionarului public de a nu răspunde cu rea-credinţă unei cereri, implică în mod obligatoriu culpa acestuia şi nu a celui care cu bună credinţa, face toate demersurile în vederea recunoaşterii drepturilor sale, astfel că este greşită aprecierea primei instanţe, în sensul că, în cauză, trebuie reţinută culpa revizuenţilor care nu ar fi făcut suficiente demersuri pentru obţinerea acestor înscrisuri.

Revizuenţii au mai arătat că prima instanţă nu a argumentat neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate a revizuirii, referitoare la caracterul determinant al înscrisurilor noi. În opinia acestora, cele patru înscrisuri noi sunt relevante pentru justa soluţionare a cauzei, atât pentru excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a BNR si C., cât şi pentru prescripţia dreptului la acţiune, prezenta cerere fiind imprescriptibilă. Cu înscrisurile noi se dovedeşte atât faptul juridic al depunerii sumelor în contul deschis la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni pe numele minorilor, cât şi caracterul imprescriptibil extinctiv al acţiunii introductive, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile legale referitoare la depozitul neregulat.

Prin decizia civilă nr. 1594A din 31 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanţii revizuenţi A., G. împotriva sentinţei civile nr. 520/14.03.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii Banca Naţională a României, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că, revizuenţii numesc a fi acte noi, patru înscrisuri procurate ulterior pronunţării hotărârii ce se solicită a fi revizuită (sentinţa civilă nr. 834/22.04.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă), prin obţinerea acestora la data de 14.07.2017, de la Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi.

Răspunzând criticilor din apel, instanţa de apel a constatat că prin sentinţa civilă apelată s-a reţinut, corect, că nu s-a dovedit de către revizuenţi îndeplinirea condiţiilor stabilite de art. 325 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la reţinerea înscrisurilor de către partea potrivnică ori lipsa înfăţişării actelor dintr-o cauză mai presus de propria lor voinţă, întrucât, în speţă, nu s-a probat faptul reţinerii de către partea adversă a înscrisurilor, ci eliberarea lor de către alte instituţii decât pârâţii, la o dată ulterioară soluţionării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire. Or, pentru împrejurarea în care nu se răspunde în termenul legal de 30 de zile, la solicitarea de comunicare a unui act, părţile au la îndemână acţiunea în contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, procedură pe care revizuenţii nu au dovedit că au folosit-o, pentru a se reţine refuzul autorităţilor de eliberare a actelor solicitate.

Astfel, s-a reţinut că nu este probată de către revizuenţi nici împrejurarea mai presus de voinţa lor, de a prezenta actele noi, câtă vreme demersul de obţinere a acestora nu a fost finalizat cu o acţiune judiciară împotriva autorităţii ce se pretinde a nu fi dat la timp răspuns, cererilor de comunicare a înscrisurilor.

Referitor la critica vizând caracterul determinant al înscrisurilor, ce ar fi generat o altă soluţie în sentinţa ce se solicită a fi revizuită, curtea de apel a reţinut că aceasta reprezintă o altă condiţie a revizuirii, ce nu se mai impune a fi analizată, câtă vreme nu este îndeplinită o condiţie preliminară de exerciţiu pentru revizuire şi care a atras respingerea ca inadmisibilă a cererii, astfel cum s-a expus.

Împotriva deciziei civile nr. 1594A din 31 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs revizuenţii H., G. şi I..

În motivarea recursului, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., revizuenţii au susţinut că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii.

În acest sens, se susţine că, instanţa de apel, în motivarea soluţiei de respingere a apelului, face afirmaţii contradictorii.

Astfel, pe de o parte menţionează că, în mod corect instanţa de fond a arătat că nu se poate reţine culpa revizuenţilor în ceea ce priveşte descoperirea cu întârziere a înscrisurilor noi, iar pe de altă parte, reţine că nu s-a probat de către revizuenţi faptul reţinerii de către partea adversă a înscrisurilor, ci eliberarea lor de către alte instituţii decât pârâţii, la o dată ulterioară soluţionării cauzei şi nici împrejurarea mai presus de voinţa lor, de a prezenţa actele noi, câtă vreme demersul de obţinere a acestora nu a fost finalizat cu o acţiune judiciară împotriva autorităţii ce se pretinde a nu fi dat la timp răspuns cererilor de comunicare a înscrisurilor.

Revizuenţii precizează că deşi pârâta C. S.A. afirmă că nu a fost în posesia acestor înscrisuri, acestea se află şi prezent în posesia intimatei menţionate, respectiv, că aceasta, cu rea credinţă, a refuzat să pună la dispoziţia instanţei aceste înscrisuri doveditoare şi cu aceeaşi rea credinţă susţine şi în prezent că nu se afla în posesia lor.

În condiţiile unui astfel de răspuns negativ, o plângere formulată în temeiul Legii contenciosului administrativ, la care face trimitere instanţa de apel, nu ar fi putut avea niciun efect.

De altfel, faptul că C. se află în posesia acestor dovezi este dovedit chiar de conţinutul înscrisurilor depuse în susţinerea cererii de revizuire şi care fac trimitere concretă la "consemnarea sumei de 2.000.000 RON la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni de către Regia Autonomă CFR" pe numele minorilor A. şi B..

Precizează revizuenţii că înscrisurile ce stau la baza formulării cererii de revizuire le-au fost comunicate de Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi, în data de 14.07.2017, în urma cererilor repetate pe către le-au adresat, de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 de ani, tuturor instituţiilor publice care ar fi putut deţine înscrisuri doveditoare în susţinerea drepturilor acestora: Arhivele Naţionale, Banca Naţională a României, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, etc.

Faptul că aceste instituţii publice, care aveau obligaţia comunicării tuturor înscrisurilor pe care le deţin, la cererea părţii interesate, nu au făcut acest lucru, nu le poate fi imputabil reclamanţilor, deoarece fapta funcţionarului public de a nu răspunde cu rea credinţă unei cereri implică, în mod obligatoriu, culpa acestuia şi nu a celui, care, cu bună credinţă, face toate demersurile în vederea recunoaşterii drepturilor sale.

Consideră recurenţii că au demonstrat pe deplin că înscrisurile noi nu au putut fi înfăţişate la judecarea pe fond a cauzei dintr-o împrejurare mai presus de voinţa acestora, respectiv că, este suficient a demonstra depunerea tuturor diligenţelor pentru a intra în posesia înscrisurilor necesare pentru valorificarea dreptului, sens în care subliniază că legiuitorul nu menţionează (nici nu ar fi posibil acest lucru) care sunt diligenţele necesare, ori întinderea acestora, pentru a demonstra că nu au stat în pasivitate pentru a fi sancţionaţi.

În plus, reaua-voinţă a părţii adverse poate fi cu uşurinţă observată prin prisma faptului că, în cadrul tuturor litigiilor anterioare, a lăsat să se înţeleagă, fără a se preciza în mod concret, faptul că nu ar exista înscrisuri care să demonstreze pretenţiile reclamanţilor.

În demonstrarea diligenţelor depuse, recurenţii au enumerat acţiunile întreprinse pentru identificarea documentelor doveditoare despăgubirilor cuvenite, respectiv:

- iniţierea unei acţiuni de "restituire metale preţioase", formulată în contradictoriu cu Banca Naţionala a României, Statul Român, prin Ministerul de Finanţe şi Compania Naţionala Căi Ferate Romane (ca continuatoare a Regiei Autonome Căile Ferate Romane). În cazul acestei acţiuni, pârâţii nu au oferit niciun indiciu, ci s-au limitat să declare că nu deţin informaţii şi să invoce prevederi legislative pentru evitarea oricărui demers de recuperare a despăgubirilor cuvenite;

- cereri adresate Băncii Naţionale a României, Companiei Naţionale CFR;

- formularea acţiunii înregistrate sub nr. x/2010 la Tribunalul Bucureşti, în care se observa că toate instituţiile pârâte, respectiv C., Banca Naţională a României şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au respins orice demers de identificare a unor documente doveditoare a existentei depunerilor recunoscute în declaraţia invocată în revizuire, cât şi în cadrul cercetărilor arhivistice desfăşurate;

- cereri adresate către Arhivele Statului: cererea nr. x din martie 2001 (când a fost obţinută sentinţa civilă nr. 289 din 18 decembrie 1943, pronunţată de Tribunalul judeţului Covurlui); cererea nr. x din 20 noiembrie 2002; cererea nr. x din 12.07.2017, prin care au fost obţinute declaraţiile autentificate de Tribunalul Covurlui şi prezentată situaţia cercetărilor arhivistice la nivelul C. şi CFR.

Recurenţii precizează că abia odată cu depunerea cererii nr. 1171-C în 12.07.2017, au fost obţinute declaraţiile autentificate de Tribunalul Covurlui, contrar tuturor răspunsurilor anterioare ale autorităţilor menţionate.

Susţin recurenţii că procesul de identificare a unor documente în general este de durată, acesta necesitând cercetări arhivistice în diferite fonduri de arhivă. Arhivele organizate sunt situate atât în sediile proprii Arhivelor Naţionale, cat şi la diferite instituţii ale statului, astfel încât o perioadă de 30 zile, invocată de instanţa de apel, este insuficientă în majoritatea cazurilor de cercetare arhivistică.

Arată recurenţii că interesul manifestat de reclamanţi pentru obţinerea documentelor edificatoare, care să probeze fără echivoc esenţa cererii acestora, a fost continuu, însă, pârâta C., prin toate mijloacele avute la dispoziţie a dat dovadă de rea credinţă, în sensul că, în loc ca această instituţie să clarifice aspectele relevate şi să asigure transparenţa adecvată, a dat dovada de opacitate, în scopul confiscării unor valori care nu îi aparţin.

De asemenea, recurenţii susţin că, raportat la considerentele sentinţei apelate, se impunea şi analiza criticii formulate în apel referitoare la dovedirea de către revizuenţi a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate a revizuirii, vizând caracterul determinant al înscrisurilor noi, în condiţiile în care instanţa de fond s-a pronunţat şi pe aceasta condiţie, fără a motiva însă de ce a considerat că nu este îndeplinită.

În acest sens, arată că cele patru înscrisuri noi sunt relevante pentru justa soluţionare a cauzei câtă vreme din cuprinsul acestora rezultă cu certitudine faptul că suma de 4.000.000 RON (câte 2.000.000 RON pentru fiecare minor) a fost plătită de debitoarea CFR şi consemnată direct pe numele minorilor la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, unde a şi rămas până în prezent, nefiind solicitată a fi restituită.

De asemenea, înscrisurile noi, dovedesc, în opinia revizuenţilor, atât faptul juridic al depunerii sumelor în contul deschis la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni pe numele minorilor, cât şi faptul că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la depozitul neregulat.

Prin întâmpinarea formulată, la data de 19.02.2021, intimata pârâtă Banca Naţională a României, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, intimata a precizat că la termenul de judecată din data de 14.02.2018, cu ocazia susţinerii concluziilor în faţa instanţei de fond, reprezentantul revizuenţilor a arătat că pretenţiile acestora sunt formulate în contradictoriu cu C. S.A., Banca Naţională a României fiind chemată în judecată numai din considerente de opozabilitate a hotărârii judecătoreşti; or, chemarea în judecată a unei persoane exclusiv pentru opozabilitatea hotărârii ce urmează a se pronunţa nu este de natură a justifica legitimitatea procesuală pasivă a acesteia, având în vedere opozabilitatea ex lege a hotărârii faţă de orice terţ.

Intimata arată că, în mod corect, a fost respins apelul declarat de revizuenţi, ca neîntemeiat, întrucât aceştia nu au făcut dovada faptului că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile impuse imperativ de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la reţinerea înscrisurilor de partea adversă ori lipsa înfăţişării actelor dintr-o cauză mai presus de voinţa lor, întrucât, ţinând cont chiar de precizările revizuenţilor, înscrisurile solicitate existau, puteau fi solicitate şi respectiv, obţinute în vederea soluţionării cauzei.

Mai mult, astfel cum reiese din adresa Arhivelor Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi, nr. SJANGL-1171-C din data de 14.07.2017, înscrisurile noi au fost obţinute ca urmare a unei singure solicitări adresate acestei instituţii de către revizuenţi, şi nu ca urmare a unor cereri repetate adresate de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 ani.

Suplimentar, se susţine că nu este îndeplinită nici condiţia ca înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în realitate, înscrisurile noi, depuse de revizuenţi, neavând relevanţă în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Băncii Naţionale a României.

Prin întâmpinarea depusă la data de 22.02.2021, intimata pârâtă C. S.A., a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, această intimată consideră aplicabile, în cauză, dispoziţiile noului C. proc. civ., respectiv Legea nr. 134/2010 şi nu dispoziţiile vechiul C. proc. civ., invocate de recurenţi în susţinerea recursului, având în vedere data înregistrării cererii de revizuire.

De asemenea, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului susţinând, în esenţă, că recurenţii nu au indicat, în concret, în ce a constat aplicarea greşită a legii în cauză şi nici nu au încadrat motivele de recurs, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ci s-au limitat la reluarea motivelor de netemeinicie invocate în apel, conduita sancţionată cu nulitatea, conform dispoziţiilor art. 489 C. proc. civ.

De asemenea, intimata a susţinut că recursul este neîntemeiat din perspectiva solicitării ce vizează "modificarea"deciziei apelate, o astfel de soluţie nefiind posibilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 şi art. 497 C. proc. civ.

În opinia intimatei, hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală având în vedere că cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza I din vechiul C. proc. civ. ce are în vedere situaţia în care, după darea hotărârii a cărei revizuire se cere, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, în speţă, nefiind făcută o astfel de dovadă.

Se arată în acest sens, făcându-se trimitere şi la jurisprudenţa instanţelor naţionale, că, în cazul în care înscrisul se află într-o arhivă publică şi putea fi solicitat printr-o simplă cerere, el nu poate fi invocat ulterior într-un proces de revizuire ca fiind nou, respectiv că, lipsa de diligenţă din partea recurenţilor, precum şi pasivitatea acestora în obţinerea actului, nu este de natură să prelungească termenul de revizuire în favoarea acestora.

În ceea ce priveşte condiţia ca înscrisul să fi fost reţinut de partea potrivnică sau să nu fi putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, se arată că revizuentul trebuie să facă dovada că a solicitat înscrisul de la deţinător, în speţă, de la Arhivele Naţionale, însă nu i-a fost prezentat, sau i s-a transmis că nu poate fi găsit.

Susţine intimata că, înscrisurile invocate de revizuienţi în justificarea cererii de revizuire puteau fi prezentate prin simpla diligenţă a acestora, astfel că nu se poate vorbi de o reţinere a înscrisului de către partea potrivnică sau de un caz mai presus de voinţa părţii interesate şi care a condus la împiedicarea acesteia de a lua la cunoştinţă de existenţa acestuia.

De asemenea, în opinia intimatei înscrisurile prezentate şi utilizate ca atare de recurenţi nu îndeplinesc condiţia prevăzută de lege pentru a putea conduce prin ele însele la o altă soluţie decât cea adoptată în cauză.

Analizând recursul, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte constată următoarele:

Preliminar, în ceea ce priveşte apărarea intimatei pârâte C. S.A., vizând aplicarea, în cauză, a dispoziţiilor Legii nr. 134/2010, Înalta Curte o apreciază ca vădit nefondată.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că în cauză, cererea de revizuire a fost formulată împotriva sentinţei civile nr. 834/22.04.2011, pronunţată în dosarul civil nr. x/2010 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă.

Aşadar, revizuirea vizează, în speţă, retractarea unei hotărâri pronunţate într-un proces început înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ.

Întrucât revizuirea este o cale extraordinară de atac, în aplicarea prevederilor art. 25 alin. (1), respectiv, art. 27 din Legea nr. 134/2010 şi a normelor tranzitorii reprezentate de art. 3 din Legea nr. 76/2012, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente prevederile C. proc. civ. de la 1865 (C. proc. civ.), iar nu dispoziţiile Noului C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 17.03.2021, Înalta Curte a constatat că, la data de 03.01.2019, a intervenit decesul revizuentului reclamant A., sens în care a luat act de transmiterea calităţii procesuale active către recurentul I., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 1 din 10.01.2019, eliberat de Biroul Individual Notarial J., reţinând, totodată, în raport şi de poziţia procesuală a acestui recurent, reprezentat de apărătorul ales, exprimată la acelaşi termen de judecată (confirmată şi de actele dosarului), incidenţa prevederilor art. 108 alin. (4) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata C., din perspectiva imposibilităţii încadrării motivelor de recurs în dispoziţiile limitative ale art. 304 din C. proc. civ., excepţie care se imupune a fi analizată cu prioritate, în considerarea dispoziţiei înscrise în art. 137 din C. proc. civ., instanţa de recurs reţine următoarele:

Prin cererea de recurs este criticată, în esenţă, aprecierea instanţei de apel în sensul că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile specifice de admisibilitate prevăzute de 322 pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii susţinând că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, relative la existenţa culpei recurenţilor în privinţa diligenţelor pe care aceştia trebuiau să le depună pentru procurarea înscrisurilor noi, anterior soluţionării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire, respectiv că acest text de lege a fost interpretat şi aplicat în mod greşit, în sensul că, deşi s-a constatat existenţa unor "înscrisuri noi" în sensul dispoziţiei menţionate, s-a considerat în mod eronat că nu s-a probat că revizuenţii au fost împiedicaţi, printr-o împrejurare mai presus de voinţa lor, să le fi prezentat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, aceştia având obligaţia de a depune şi alte diligenţe pentru obţinerea înscrisurilor noi.

Or, aceste critici pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 5 din C. proc. civ.

În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de revizuenţii reclamanţi, urmează să fie respinsă ca nefondată.

În referire la criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:

Potrivit art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Subsumat acestui caz de nelegalitate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a dezvoltat un raţionament contradictoriu atunci când a reţinut că "instanţa de fond a revizuirii nici nu a reţinut o culpă în acest sens revizuenţilor, ci a arătat că nu s-au dovedit de către aceştia, condiţiile conţinute de art. 325 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la reţinerea înscrisurilor de către partea potrivnică ori lipsa înfăţişării actelor dintr-o cauză mai presus de propria lor voinţă", şi a constatat că "aceste concluzii sunt corecte, întrucât nu s-a probat faptul reţinerii de către partea adversă a înscrisurilor, ci eliberarea lor de către alte instituţii decât pârâţii, la o dată ulterioară soluţionării", respectiv că, "pentru împrejurarea în care nu se răspunde în termenul legal de 30 de zile, la solicitarea de comunicare a unui act, părţile au la îndemână acţiunea în contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, procedură pe care revizuenţii nu au dovedit că au folosit-o, pentru a se reţine refuzul autorităţilor de eliberare a actelor solicitate".

Înalta Curte apreciază că pentru a fi în prezenţa unor motive contradictorii, în sensul avut în vedere de legiuitor la edictarea acestei norme legale, trebuie să existe contradicţie între ipotezele reţinute de instanţă şi concluzia trasă de aceasta; or, în cauză argumentele anterior evocate nu conţin concluzii contradictorii, ci au menirea de a susţine raţionamentul potrivit cu care revizuenţii nu au făcut dovada unei imposibilităţi obiective, mai presus de voinţa acestora, de a obţine, anterior soluţionării irevocabile a litigiului prin hotărârea ce face obiect al revizuirii, înscrisurile noi.

Astfel, cerinţa prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la imposibilitatea obiectivă de prezentare a unor înscrisuri, presupune ca faptul nedescoperirii înscrisurilor noi să fi fost determinat fie de ascunderea acestora de către partea potrivnică, fie de existenţa unor împrejurări de fapt care să fi împiedicat partea să le descopere, împrejurări care să fi fost mai presus de voinţa acesteia.

Aşadar, trebuie ca respectivul înscris să fi existat la data judecăţii, dar nevalorificarea sa în proces să se fi datorat conduitei culpabile a părţii adverse (care l-a reţinut) sau împrejurării mai presus de voinţa părţii care se prevalează de înscrisurile noi (care, de asemenea, a împiedicat administrarea).

În consecinţă, logica construcţiei instanţei anterioare este pe deplin pertinentă şi coerentă, întrucât explicitează neîndeplinirea condiţiei impuse de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., pentru a justifica revizuirea hotărârii atacate, anume aceea ca actul doveditor să fi fost descoperit după soluţionarea pricinii, pentru că a fost reţinut de partea potrivnică sau dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii care solicită revizuirea.

În raport de cele arătate, Înalta Curte constată critica formulată în temeiul art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., ca fiind nefondată.

În referire la criticile vizând greşita apreciere a instanţei de apel în sensul inadmisibilităţii cererii de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Aşa cum judicios au reţinut instanţele de fond, dispoziţiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. impun existenţa mai multor condiţii pentru reţinerea acestei ipoteze: înscrisul să fie nou; înscrisul să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în cadrul procesului în care s-a pronunţat hotărârea fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; înscrisul să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie a fi confirmat prin alte mijloace de probă; înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată; înscrisul să fie depus de partea care îl invocă.

În acest sens, admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. este condiţionată nu numai de descoperirea, ulterior judecăţii, a unor acte noi, dar şi de imposibilitatea înfăţişării lor în instanţă, ceea ce presupune ca faptul nedescoperii lor să fi fost determinat fie de ascunderea acestora de către partea potrivnică, fie datorită unor împrejurări mai presus de voinţa părţii, în sensul de imposibilitate absolută de a înfăţişa aceste înscrisuri, invocate cu titlu de "înscris doveditor".

Această din urmă condiţie a fost asimilată, în doctrină şi în jurisprudenţă, forţei majore, fiind vorba despre acele împrejurări care nu pot fi controlate, aflate în afara oricărei imputabilităţi a părţii sub aspectul aptitudinii ori posibilităţii acesteia de a procura înscrisurile relevante în chiar cursul judecării în fond a procesului.

În acest caz, revizuenţilor le incumbă dovada, alternativ, fie a conduitei adversarului, conduită de natură a nu le fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluţionării procesului în fond, fie a unor împrejurări, cu acelaşi impact, ivite mai presus de voinţa acestora, cât şi a intimaţilor.

Ca urmare, simplul fapt că partea a descoperit ulterior soluţionării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voinţa sa a împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire.

Fiind vorba despre condiţii distincte, dar cumulative, de admisibilitate a revizuirii, ele trebuie analizate gradual, neîndeplinirea chiar şi numai a uneia dintre acestea având drept consecinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

În speţă, raportat la circumstanţele factuale stabilite în faza procesuală anterioară, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă concluzia instanţei care a pronunţat decizia recurată, în sensul că revizuenţii nu au dovedit împrejurarea mai presus de voinţa acestora care să îi fi împiedicat să înfăţişeze înscrisurile invocate ca fiind "înscris nou" în procesul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Astfel, în referire la pretinsul impediment insurmontabil care nu le-a permis revizuenţilor accesul la aceste înscrisuri, instanţa de recurs apreciază că este judicioasă aprecierea din cuprinsul deciziei recurate în sensul că acesta nu a fost dovedit în cauză, raportat la conţinutul adreselor nr. x din martie 2001 şi nr. 1171-C din 12.07.2017 înregistrate la Arhivele Naţionale- Serviciul Judeţean Galaţi, şi respectiv nr. 107.234 din 20 noiembrie 2002 înregistrată la Arhivele Naţionale- Serviciul Municipiului Bucureşti.

În justificarea prezentului demers procesual, revizuenţii au invocat în mod susţinut particularitatea cauzei, faptul că a fost nevoie de cercetări extinse, pentru identificarea de documente relevante, situaţia particulară a acestora, existenţa unor dificultăţi insurmontabile de verificare arhivistică.

Or, deşi în argumentarea recursului, recurenţii fac trimitere la culpa unor funcţionari publici, trebuie observat că înscrisurile noi, invocate în susţinerea cererii de revizuire, au fost exclusiv cele eliberate la data de 14.04.2017, la solicitarea expresă a revizuenţilor adresată Arhivelor Naţionale din România-Serviciul Judeţean Galaţi, cu adresa nr. x din 12.07.2017.

În acest context factual, analiza ambelor instanţe vizând verificarea condiţiei legale a imposibilităţii procurării "înscrisurilor noi" dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, prin raportare la realitatea aflării acestora, într-o arhivă deschisă publicului, respectiv cea naţională, astfel cum se confirmă prin chiar înscrisurile procurate de revizuenţi este corectă, câtă vreme Arhivele Naţionale eliberează copii şi extrase de pe documentele din acest fond la cererea persoanelor fizice şi juridice, cu respectarea prevederilor art. 29 din Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, republicată.

Afirmarea unei ample documentări arhivistice întreprinse odată cu formularea unor alte acţiuni în justiţie nu este relevantă, sub aspectul admisibilităţii cererii de revizuire, astfel de informaţii fiind, cel mult, relevante în măsura în care ar fi fost corelate cu dovezi asupra încercărilor revizuenţilor de a obţine înscrisurile pretins noi, încă din acea etapă şi nereuşita acestora, din motive independente de voinţa şi diligenţa acestora, cum ar fi motive organizatorice defectuoase la nivelul arhivelor, comunicarea de informaţii eronate, inductive în eroare, etc.

În alţi termeni, imposibilitatea de înfăţişare a înscrisurilor noi ar fi fost prezentă atunci când revizuenţii s-ar fi adresat şi ar fi stăruit la Arhivele Naţionale-Serviciul Judeţean Galaţi pentru eliberarea înscrisurilor înainte de judecată sau în timpul judecăţii, dar documentele nu ar fi putut fi obţinute la data judecăţii, ci numai ulterior, din diverse motive neimputabile revizuenţilor, ci aspectelor de ordin organizatoric din cadrul Arhivelor Naţionale.

Or, deşi afirmă formularea de numeroase demersuri, pe o perioadă de cca. 20 ani pentru identificarea acestor documente, trebuie observat că aceste susţineri se află în afara oricărei baze probatorii, în speţă, înscrisurile noi fiind procurate de recurenţii revizuenţi prin formularea unei simple cereri adresate Arhivelor Naţionale-Serviciul Judeţean Galaţi.

Deopotrivă, trebuie observat că, deşi recurenţii s-au adresat, în anul 2001 (cu cererea nr. x/2001), Serviciului Judeţean Galaţi al Arhivelor Naţionale, care le-a eliberat copie de pe sentinţa civilă nr. 289/1943 a Tribunalului Judeţului Covurlui, aceştia nu au probat nici faptul că ar fi solicitat acestui serviciu şi alte înscrisuri doveditoare în sprijinul cererii formulate, respectiv că s-ar fi adresat acestei arhive, ulterior primirii răspunsului la cererea menţionată anterior, pentru a solicita informaţii cu privire la eventuale alte înscrisuri relevante în dovedirea raportului juridic litigios, deţinute în păstrare, aşa cum au procedat în anul 2017 şi nici împrejurarea că această autoritate le-ar fi comunicat, fie un răspuns eronat în privinţa calităţii sale de detentor al acestor noi înscrisuri, fie ar fi refuzat eliberarea acestora.

În acest context factual, care relevă că înscrisurile noi s-au aflat în păstrare şi depozitare într-o arhivă cu regim deschis, teza împiedicării revizuenţilor dintr-o împrejurare insurmontabilă de a procura înscrisurile pretins a fi noi, încă din timpul judecării în fond a cauzei, nu putea fi primită de instanţele de fond, întrucât nimic din situaţia acestora nu justifică reţinerea existenţei unui caz de forţă majoră ori a unei împrejurări insurmontabile în a cunoaşte şi valorifica la momentul potrivit aceste înscrisuri.

Altfel spus, în situaţia în care înscrisurile noi au existat şi puteau fi procurate de la Arhivele Naţionale- Serviciul Judeţean Galaţi, cu respectarea procedurii speciale privind eliberarea înscrisurilor, nu se poate reţine că revizuenţii au fost în imposibilitate de prezentare a acestora din motive mai presus de voinţa lor.

Raportat la circumstanţele particulare ale pricinii anterior evidenţiate, care evidenţiază existenţa unei premise puternice în sensul că deţinătorul sentinţei civile nr. 289/1943 a Tribunalului Covurlui era cel mai bine plasat în a păstra şi arhiva şi alte înscrisuri emise în legătură cu acest act jurisdicţional, invocarea de către aceştia a unor demersuri realizate în perioada 2001-2002 către alte arhive publice, respectiv solicitarea de informaţii altor autorităţi publice, sau chemarea acestor autorităţi în judecată în alte litigii, demersuri finalizate prin primirea unor răspunsuri în care se afirmă necunoaşterea/nedeţinerea în păstrare de către acestea din urmă a unor înscrisuri care să conţină date în legătură cu fondul raportului juridic litigios, este lipsită relevanţă în soluţionarea cauzei.

În considerarea argumentelor anterior evocate, este corectă aprecierea instanţelor anterioare în sensul că aspectele invocate de către revizuenţi în susţinerea faptului că au fost în imposibilitate de a prezenta înscrisurile dintr-o împrejurare mai presus de voinţa acestora, nu se verifică probator, în realitate, aspectele invocate ţinând de conduita lor procesuală în soluţionarea pe fond a cauzei.

În consecinţă, câtă vreme revizuenţii, cărora le incumbă sarcina probei, nu au făcut dovada unor împrejurări obiective, mai presus de voinţa lor, care să nu le fi permis să intre în posesia înscrisurilor aflate într-o arhivă deschisă publicului pe durata soluţionării procesului în fond, susţinerea acestora în combaterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire, nu poate fi primită.

Simpla invocare a unei pretinse lipse a posibilităţii de a solicita Arhivelor Naţionale copia acestor înscrisuri nu poate susţine un atare impediment, după cum trebuie observat că nici argumentele ce vizeză lipsa unor evidenţe, apte să releve informaţiile pe care revizuienţii ar fi trebuit să le solicite acestei instituţii, pe lângă faptul că nu sunt probate, nu au aptitudinea de a conduce la concluzia unei aplicări eronate, în cauză, a prevederilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

Fiind vorba de o instituţie publică, în calitate de detentor al acestor înscrisuri, recurenţii erau în situaţia de a le putea procura şi înfăţişa în cadrul procedurii judiciare desfăşurate, în măsura în care le considerau relevante pentru obţinerea de consecinţe juridice.

Contrar afirmaţiilor din recurs, împrejurarea că legea procesuală nu detaliază intensitatea, durata şi nici natura demersurilor care trebuie îndeplinite de titularul cererii de revizuire, pentru descoperirea înscrisurilor noi, anterior soluţionării irevocabile a cauzei, nu poate conduce la concluzia că această cale de atac extraordinară ar putea fi considerată admisibilă în speţă.

Astfel, conform unei jurisprudenţe constante, partea care înţelege să uzeze de o atare cale de atac extraordinară trebuie să facă dovada unei imposibilităţi obiective de obţinere a acestor înscrisuri, asimilată unui caz de forţă majoră, aşadar o conduită diligentă, ireproşabilă, lipsită de orice culpă a acesteia în organizarea apărării.

Ca urmare, nu este întrunită ipoteza textului de lege şi nu este permisă revizuirea atunci când asemenea înscrisuri sunt procurate de parte ulterior finalizării procesului, dintr-o arhivă cu regim deschis, ignorarea ori simpla necunoaştere a înscrisurilor aflate într-o astfel de arhivă reprezentând în realitate o deficienţă de apărare/de pregătire a apărării în acţiunea soluţionată prin hotărârea atacată cu revizuire, ca urmare a unei atitudini subiective a părţii interesate, iar nu a unui impediment insurmontabil de obţinere şi prezentare a înscrisurilor invocate drept cauză de revizuire.

Aşadar, luând în considerare natura revizuirii - de cale de atac extraordinară - este corectă evaluarea conduitei revizuenţilor pe parcursul judecării în fond a cauzei realizată prin decizia recurată, sub aspectul demersurilor întreprinse/omise a fi făcute de aceştia pentru clarificarea chestiunii litigioase relative la identificarea posesorilor sumelor ce se solicită a fi restituite, indicarea cu titlu exemplificativ, în cuprinsul deciziei civile recurate, a mijloacelor procesuale avute la dispoziţie pentru a putea intra în posesia înscrisurilor noi neavând valenţa unei cerinţe excesive impuse acestora, ci de a evidenţia neîndeplinirea condiţiei vizând imposibilitatea fortuită a recurenţilor de a obţine, în timpul judecăţii a fondului raportului juridic litigios, înscrisurile noi.

Deopotrivă, reaua-credinţă a intimaţilor, ca împrejurare care să fi condus la imposibilitatea prezentării înscrisurilor, nu a fost dovedită în sarcina pârâţilor din prezenta cauză, în condiţiile în care înscrisurile noi s-au aflat, în speţă, în păstrarea Arhivelor Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi, iar aspectele privind fondul judecăţii nu pot fi analizate şi cenzurate în prezenta cauză, având în vedere limitele învestirii.

În consecinţă, aprecierea instanţelor anterioare, în sensul că revizuirea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile nu poate fi primită cât timp partea interesată nu probează existenţa unor motive obiective, mai presus de voinţa acesteia, pentru care nu a prezentat instanţelor învestite cu analiza fondului cauzei, anumite înscrisuri, astfel cum prevede legea, nu relevă o ipoteză de aplicare greşită a art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., în speţă.

Altminteri, prezentând un mijloc de probă nou - în sensul de înscris procurat ulterior judecăţii - şi pretinzând ca pe baza acestuia să fie revizuită hotărârea, părţile tind, de fapt, la nesocotirea autorităţii de lucru judecat a celor statuate irevocabil.

Or, funcţia revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăţilor irevocabile, în afara condiţiilor strict reglementate procedural.

În sens contrar, dacă procurarea unui simplu mijloc de probă - fără ca partea să dovedească împrejurările excepţionale, mai presus de voinţa sa, care au împiedicat-o să-l înfăţişeze în cadrul procesului - ar fi suficientă pentru retractarea unei hotărâri, atunci stabilitatea juridică şi puterea de lucru judecat de care trebuie să se bucure hotărârile ar rămâne fără niciun fel de eficienţă.

În acest context, trebuie reamintit că instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obţinerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumţiei de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti irevocabile şi principiului securităţii raporturilor juridice (Cauza Mitrea contra României, Hotărârea din 29 iulie 2008).

Nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate impuse cumulativ de lege, analizarea îndeplinirii celorlalte condiţii, aşa cum au fost expuse mai sus, pentru admisibilitatea cererii de revizuire formulate de recurenţii-revizuenţi în temeiul acestor înscrisuri este de prisos, astfel că este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că nu mai era necesară verificarea temeiniciei criticii referitoare la caracterul determinant al înscrisurilor noi. În consecinţă, nici critica cu acest obiect formulată de recurenţi nu poate fi validată.

Constatând că instanţele fondului au aplicat în mod corect, în speţă, dispoziţiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., criticile recurenţilor, în ansamblul lor, fiind nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii H., G. şi I. împotriva deciziei civile nr. 1594A din 31 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă C..

Respinge recursul formulat de revizuenţii H., G. şi I. împotriva deciziei civile nr. 1594A din 31 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2021.