Loss of civil interest in property revendication due to finalized state compensation under nationalization laws

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 11 decembrie 1996 sub nr. x/1996, în temeiul art. 480 din C. civ., reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. Herăstrău Nord S.A., Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, B., C., D., E. şi F., revendicarea imobilului situat în Bucureşti, str. x, sector 1 şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, pe de o parte, şi pârâţii B., C., D., E. şi F., pe de altă parte.

Prin sentinţa civilă nr. 7145 din 10 mai 1999, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în raport de valoarea obiectului dedus judecăţii, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 359 din 18 noiembrie 1999, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi contencios administrativ a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că statul a devenit, în mod legal, titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu având în vedere că autoarea reclamantului nu a fost menţionată în cuprinsul Decretului nr. 92/1950. Pe de altă parte, a reţinut că la momentul apariţiei decretului de expropriere, autoarea reclamantului făcea parte din categoria exploatatorilor de imobile, obţinând venituri din închirierea imobilelor pe care le deţinea în proprietate.

Cu privire la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, pe de o parte, şi pârâţii B., C., D., E. şi F., pe de altă parte, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. x, prima instanţă a reţinut că reclamantul nu a produs nicio dovadă care să demonstreze existenţa vreunei cauze de nulitate, pârâţii având calitatea de subdobânditori care se pot prevala de principiul de drept civil potrivit căruia cumpărătorii de bună-credinţă nu pot fi deposedaţi de imobilul dobândit cu titlu oneros.

Învestită cu apelul exercitat de reclamant, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IVa civilă, prin decizia civilă nr. 310 din 01 iunie 2000, a respins, ca nefondat apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 359 din 18 noiembrie 1999, a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi contencios administrativ.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut că imobilul a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar apartamentele din cadrul imobilului în litigiu au fost cumpărate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1996, fără a fi probată reaua-credinţă a acestora, existenţa vreunei cauze ilicite sau perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare prin fraudarea legii.

În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, s-a constatat că acestea nu au reprezentat temei pentru exercitarea acţiunii şi, prin urmare, nu poate fi examinată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acest text de lege fără modificarea temeiului acţiunii, ceea ce nu este permis în apel.

Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 09 iunie 2000, reclamantul A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel şi trimiterea pricinii, spre rejudecare, pentru constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobilul în litigiu.

În expunerea aspectelor de nelegalitate invocate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, următoarele:

În mod nelegal, instanţa de apel a constatat că, în apel, a fost modificat temeiul de drept al acţiunii, astfel că nu se poate pronunţa asupra nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, în contextul în care tribunalul a fost învestit cu această chestiune, analizând conformitatea Decretului nr. 92/1950 cu prevederile din Constituţia din 1948 şi cu celelalte acte normative.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat că decretul de naţionalizare a imobilului este în concordanţă cu prevederile constituţionale şi că se aplică prioritar în raport cu toate celelalte acte normative.

Contrar reţinerilor curţii de apel, prevederile Decretului nr. 92/1950 eludează dispoziţiile Constituţiei de la 1948, care nu permitea exproprierea imobilelor fără o justă şi prealabilă despăgubire şi care excludea de la naţionalizare imobilele deţinute de intelectuali, dobândite prin cumpărare, cum e cazul în speţă.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel referitor la exceptarea autoarei sale de la prevederile Decretului nr. 92/1950, susţinând că în mod greşit s-a apreciat că acesteia îi sunt aplicabile prevederile art. I în defavoarea celor de la art. II din acest act normativ, care, în opinia recurentului-reclamant, sunt speciale şi derogatorii, şi, prin urmare, se aplică cu prioritate. În plus, la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi care să probeze că autoarea reclamantului făcea parte din categoria persoanelor exploatatoare de imobile.

Cu privire la contractele de vânzare-cumpărare intervenite între pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, pe de o parte, şi pârâţii B., C., D., E. şi F., pe de altă parte, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. x, în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că achiziţionarea apartamentelor a fost făcută în mod legal în contextul în care valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare este în strânsă legătură cu valabilitatea titlului statului asupra imobilelor care au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare, iar în cazul nulităţii absolute, aceasta nu poate fi acoperită prin confirmarea actului juridic încheiat cu nesocotirea prevederilor legale. Ca atare, se impunea constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat decizia recurată arătând că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 225 din C. proc. civ. din perspectiva în care chiriaşii chemaţi la interogatoriu nu au fost prezenţi, instanţa apreciind că proba nu este relevantă.

Examinând, cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei de interes a recurentului-reclamant în susţinerea căii de atac, Înalta Curte constată că este fondată şi urmează a fi admisă pentru considerentele ce succed:

Interesul, condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană pentru a justifica punerea în mişcare a acţiunii civile; în doctrină s-a statuat că interesul trebuie să fie legitim, respectiv corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale, actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea, şi, nu în ultimul rând, direct şi personal, respectiv să aparţină celui care a formulat cererea.

Interesul procesual este o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, în timp ce apelul şi recursul sunt forme de manifestare a acţiunii civile care presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac şi se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmăreşte protecţia unui drept subiectiv ori a unui interes legitim pentru a cărui realizare este necesară sesizarea instanţei.

Ca atare, existenţa interesului procesual actual, legitim şi personal este o condiţie de exerciţiu care trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, aşadar, şi în recurs.

Raportat la circumstanţele factuale din speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a învestit instanţa de judecată cu un recurs care vizează o acţiune în revendicare cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din trei unităţi locative distincte - apartamentele nr. x, nr. 2 şi nr. 3, care au făcut obiectul unor notificări formulate în mod distinct, în temeiul Legii nr. 10/2001.

La data de 24 aprilie 2001, recurentul-reclamant a formulat cerere de suspendare a judecăţii recursului, arătând că a demarat procedurile pentru retrocedarea imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001.

Măsura suspendării judecăţii recursului a fost dispusă în temeiul dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, menţinută, ulterior, în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, dar şi în raport de art. 33 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 165/2013, până la finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din cele 3 apartamente, preluat în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că, în ceea ce priveşte apartamentul nr. x situat în imobilul în litigiu, autorul recurentului-reclamant a formulat notificarea nr. x din 24 aprilie 2001, înregistrată pe rolul pârâtei Regiei Autonome a Patrimoniului Protocolului de Stat şi soluţionată prin decizia nr. 21 din 05 ianuarie 2005, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent bănesc.

Prin decizia nr. 20562 din 08 iunie 2018, în temeiul art. 17 alin. (1), art. 21 şi art. 25 din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a acordat autorului recurentului-reclamant 633096 puncte compensatorii pentru apartamentul nr. x, situat în imobilul din Bucureşti, str. x.

Cu privire la apartamentele nr. x şi nr. 3, situate în imobilul din Bucureşti, str. x, se reţine că notificarea nr. x din 24 aprilie 2001 a fost înregistrată pe rolul Primăriei Municipiului Bucureşti în dosarele administrative nr. x şi 1278.

Prin decizia civilă nr. 660 din 21 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la emiterea dispoziţiei de acordare de măsuri compensatorii pentru apartamentele nr. x şi nr. 3 din imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Urmare a dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti nr. 20693 din 25 octombrie 2018, în temeiul prevederilor art. 17 şi ale art. 21 din Legea nr. 165/2013, prin decizia nr. 32389 din 02 martie 2020, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a dispus acordarea de măsuri compensatorii prin puncte reclamantului G. pentru apartamentele nr. x şi nr. 3 din imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Aşa cum însuşi recurentul-reclamant a menţionat în cuprinsul notelor scrise depuse la dosar la data de 19, respectiv 20 octombrie 2020, decizia nr. 32389 din 02 martie 2020, emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a devenit definitivă, prin neexercitarea căii de atac reglementate de lege.

Se poate concluziona, aşadar, că procedura de acordare de măsuri reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost finalizată, în sensul în care persoanei îndreptăţite, respectiv reclamantului G., i s-a stabilit în mod concret şi irevocabil întinderea dreptului la măsuri reparatorii, în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 cu privire la toate cele trei unităţi locative care au compus imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Faţă de cele anterior redate, anume realizarea dreptului dedus judecăţii în procedura Legii nr. 10/2001, prin acordarea de măsuri compensatorii pentru cele trei apartamente care compun imobilul situat în Bucureşti, str. x, Înalta Curte constată lipsa de interes al reclamantului în susţinerea căii de atac, sens în care urmează să respingă recursul ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul G. împotriva deciziei civile nr. 310 din 1 iunie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca lipsit de interes.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2021.