Land restitution claim for nationalized property quashed and remanded due to failure to assess subsidiary equivalent compensation

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 20 ianuarie 2006, sub nr. x/2006, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună restituirea terenului în suprafaţă de 5529 mp, situat în Bucureşti, între str. x de Jos, Lacul Pantelimon, Intr. Lacul Lala şi Baza Sportivă Mecanica Fină, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că terenul a cărui restituire o solicită a aparţinut bunicului său, C., fiind obţinut în urma Reformei agrare din anul 1921; suprafaţa de 5529 mp reprezintă o parte din fosta moşie D. cu o suprafaţă totală de 3,50 ha, lot. 221, cunoscută sub denumirea de moşia Dudeşti, care era înregistrată ca aparţinând Prefecturii Judeţului Ilfov (dosar nr. x/1925).

Reclamantul a susţinut că terenul a intrat în posesia statului fără nici un titlu, deşi ulterior a fost emis un certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de 5529,14 mp în favoarea pârâtei S.C. B. S.A..

A învederat că, deşi a adresat în condiţiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 247/2005, solicitări de restituire a terenului atât Prefecturii Municipiului Bucureşti, cât şi pârâtei S.C. B. S.A., nu a primit nici un răspuns, societatea pârâtă comunicându-i faptul că solicitarea sa a rămas fără obiect ca urmare a faptului că a formulat o acţiune în justiţie prin care a cerut anularea titlului de proprietate al acesteia.

Reclamantul a arătat că are calitatea de proprietar al terenului anterior menţionat, în calitate de moştenitor al tatălui său, A., decedat la 16 ianuarie 2003.

La data de 24 februarie 2006, reclamantul a depus o cerere de modificare a acţiunii iniţiale, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării, a Agenţiei Domeniilor Statului, Prefecturii Ilfov, Primăriei Ilfov, Oficiului de Cadastru, Geodezie şi Cartografie al Municipiului Bucureşti şi Oficiului Judeţean de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Ilfov.

Cu privire la motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că preluarea terenului care a aparţinut bunicului său este una lipsită de bază legală, motiv pentru care consideră că acesta îi aparţine de drept, societatea B. S.A. ocupând abuziv terenul proprietatea sa.

În drept, au fost indicate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea de şedinţă din data de 06 octombrie 2006 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului.

La data de 08 decembrie 2006, în şedinţă publică, reprezentantul convenţional al reclamantului a arătat că înţelege să conteste hotărârea emisă de pârâta S.C. B. S.A. la data de 30 noiembrie 2015.

La termenul din data de 09 februarie 2007, la solicitarea instanţei de a lămuri obiectul cererii de chemare în judecată, reprezentantul convenţional al reclamantului a precizat, în şedinţă publică, faptul că înţelege să conteste hotărârea Consiliului de Administraţie din data de 30 noiembrie 2005, emisă de S.C. B. S.A..

Totodată, prin încheierea de şedinţă de la acelaşi termen a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Prefectura Municipiului Bucureşti, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Agenţia Domeniilor Statului, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din data de 01 iunie 2007, la solicitarea reclamantului, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Primăriei Municipiului Bucureşti.

La data de 26 octombrie 2007, prin cererea completatoare depusă la dosar, reclamantul a arătat că au calitate procesuală pasivă, în calitate de pârâţi, Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol şi S.C. B. S.A., înţelegând să conteste, în temeiul dispoziţiilor art. 21 şi ale art. 26 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, Hotărârea Consiliului de Administraţie a B. S.A. din data de 30 noiembrie 2005, precum şi răspunsul primit de la aceasta prin adresa cu nr. 269/20 decembrie 2005, adresă prin care i s-a comunicat respingerea cererii sale de restituire în natură a imobilului notificat.

Cauza a parcurs un prim ciclu procesual finalizat prin decizia civilă nr. 849/24 noiembrie 2008, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei primei instanţe, aceasta fiind desfiinţată, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe, soluţie menţinută, ca efect al constatării perimării recursului, prin decizia civilă nr. 1391/17 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În considerentele deciziei de casare s-a arătat că "cererea formulată de către reclamant şi înregistrată sub nr. x/17 noiembrie 2005, prin care se solicită restituirea, conform dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, a suprafeţei de 5529 mp are caracterul unei notificări şi trebuia soluţionată ca atare, prin emiterea unei decizii/dispoziţii astfel cum prevede Legea nr. 10/2001", fiind enunţate ulterior cele reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. XX/2007 pronunţată în interesul legii şi arătându-se că instanţa de fond nu a manifestat rol activ faţă de cererea formulată de reclamant şi aflată la dosar, impunându-se ca, în funcţie de aceasta, să se lămurească şi cadrul procesual pasiv în cauză.

Cauza a fost reînregistrară pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 31 mai 2011, sub nr. x/2006*.

La data de 02 decembrie 2011, au fost depuse la dosar precizări din partea pârâtei B. S.A., prin care a fost reiterată excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, învederându-se faptul că această pârâtă a înstrăinat terenul în suprafaţă de 5529,14 mp pe care îl deţinea în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/03 august 2001, eliberat de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, către E. S.R.L., prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14 aprilie 2006 de BNP F..

În ceea ce priveşte fondul cererii de chemare în judecată, s-a susţinut că notificarea nr. 249/17 noiembrie 2007 a fost formulată tardiv de reclamant, prin raportare la prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, învederându-se faptul că, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului imperativ de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

S-a susţinut, de asemenea, că terenul care face obiectul acţiunii nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 din acest act normativ neputând face obiectul acestei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data formulării notificării, motiv pentru care a solicitat respingerea acţiunii formulate, ca inadmisibilă.

La termenul din data de 02 decembrie 2011, la solicitarea pârâtei B. S.A., a fost introdusă în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 57 alin. (1) C. proc. civ., în calitate de intervenient în interes propriu, E. S.R.L..

La data de 07 iunie 2013, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatore, în sensul că formulează, în principal, o cerere de revendicare a imobilului în suprafaţă de 5529 mp, întemeiată pe prevederile art. 480 din C. civ. în subsidiar, a solicitat acordarea de despăgubiri, în ipoteza în care imobilul nu poate fi retrocedat în natură, prin raportare la Legea nr. 10/2001, solicitând, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, obligarea acestuia la emiterea unei dispoziţii de acordare de despăgubiri pentru imobilul ce a format obiectul notificării.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 44 din Constituţie şi Legea nr. 10/2001.

La acelaşi termen de judecată, faţă de precizările formulate de reclamant, s-a luat act că au calitatea de pârâţi în cauză B. S.A., precum şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, iar calitatea de intervenient în interes propriu E. S.R.L..

La data de 13 septembrie 2013, reclamantul a depus la dosar o nouă cerere precizatoare a acţiunii iniţiale, învederând faptul că obiectul dedus judecaţii este soluţionarea de către instanţă a notificării formulate în legătură cu terenul în suprafaţă de 5.529 mp, respectiv a notificării nr. 249/17 noiembrie 2005, la care a făcut referire şi curtea de apel, prin decizia civilă nr. 849 A/24 noiembrie 2008, temeiul de drept al acţiunii fiind art. 25 şi 27 din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a solicitat ca instanţa să constate că autorul său a fost proprietar al suprafeţei de teren ce face obiectul notificării, fiind deposedat fără titlu de către stat, să se constate faptul că titlul pârâtei B. S.A. nu este valabil şi să se dispună obligarea acesteia şi a intervenientei E. S.R.L. să restituie suprafaţa de teren de 5.529 mp, având în vedere că pârâta a vândut această suprafaţă de teren intervenientei în timpul procesului.

Totodată, în baza art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată, a solicitat ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. S.A. şi E. S.R.L., autentificat sub nr. x/14 aprilie 2006, vânzare efectuată în timpul prezentului proces, fără ca notificarea formulată în legătură cu terenul să fi fost soluţionată.

În subsidiar, în situaţia în care restituirea în natură a imobilului nu va fi posibilă, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri în echivalent, în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, reclamantul a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., E. S.R.L., Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, şi Agenţia Domeniilor Statului.

La data de 13 septembrie 2013, a fost depusă la dosar de către intervenientul în interes propriu E. S.R.L. o cerere de chemare în garanţie a B. S.A., solicitându-se ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, în situaţia admiterii acţiunii principale, să se dispună obligarea B. S.A. la plata sumei de 264.000 de euro, echivalentul a 1.183.960 RON, reprezentând preţul plătit pentru terenul ce face obiectul retrocedării din prezentul dosar, obligarea B. S.A. la plata sumei de 14.687 RON, reprezentând cheltuielile efectuate la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare al imobilului, precum şi obligarea B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentinţa civilă nr. 1287/23 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a calificat drept apărare de fond excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B. S.A. şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi intervenienta E. S.R.L.. Totodată, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi cererea de chemare în garanţie formulată de intervenienta E. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A., ca fiind lipsită de obiect; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 4340 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, precum şi la plata către intervenienta E. S.R.L. a sumei de 20.092 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru şi onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 308A din 14 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1287/23 octombrie 2015 şi a încheierii de şedinţă din data de 22 noiembrie 2013, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2006, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, Agenţia Domeniilor Statului şi B. S.A., prin administrator judiciar G., şi cu intimata-intervenientă E. S.R.L.. A fost obligat apelantul la plata către intimata-intervenientă a sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut ca fiind judicioase motivele pentru care a tribunalul a apreciat că nu există temeiuri suficiente pentru a considera că, la data preluării de către stat a terenului în discuţie, acesta s-ar fi aflat în patrimoniul autorului reclamantului.

S-a reţinut că autorului reclamantului (C.) i-a fost atribuită prin reforma agrară din anul 1921 o suprafaţă de 3,50 ha care a făcut parte din fosta Moşie D., iar, din această suprafaţă de teren, la nivelul anului 1948, o suprafaţă de 30.000 mp "teren viran", incluzând-o pe cea în litigiu, era menţionată într-o procură autentificată prin care proprietarul C. îl împuternicea pe fiul său A. să o vândă pe parcele.

S-a menţionat că, deşi nu se cunoaşte exact modalitatea de preluare a terenului de către stat la nivelul anului 1950, nu există niciun înscris care să ateste că preluarea s-a făcut de la autorul reclamantului, neexistând nici temeiuri solide pentru o prezumţie în favoarea tezei pretinse de reclamant în sensul că, la momentul preluării, autorul său era proprietar, în condiţiile în care în anul 1948 proprietarul (autorul reclamantului) împuternicea pe unul din fiii săi să lotizeze şi să vândă terenul în suprafaţă de 3,5 ha, coroborat cu faptul că în finalul procurii se menţiona dreptul mandatarului de a perfecta vânzarea pentru trei loturi din acelaşi corp ce fuseseră deja înstrăinate anterior prin chitanţă sub semnătură privată şi cu împrejurarea că, în legătură cu această suprafaţă ce a făcut obiectul procurii s-au derulat între reclamant şi numeroşi alţi posesori de parcele mai multe litigii având ca obiect uzucapiune sau revendicare; în plus, expertul în specialitatea topografie a identificat diferite curţi aparţinând unor posesori particulari care se situează în interiorul conturului terenului revendicat.

Curtea de apel a menţionat că reclamantul este cel căruia îi revine sarcina de a dovedi că autorul său era proprietar la data preluării bunului de către stat; în absenţa unui înscris care să ateste cu certitudine acest fapt, împrejurările ce rezultă din dovedirea unui titlu de proprietate sau a unor menţiuni legate de aceasta în perioada anterioară preluării, precum şi regăsirea ulterior a terenului în posesia statului pot susţine o prezumţie de preluare a imobilului de către stat de la reclamant (autorul acestuia); totuşi, această prezumţie este şubrezită în speţă şi nu mai poate opera atunci când apar elemente probatorii care sunt apte să fundamenteze o prezumţie contrară.

Prin urmare, s-a apreciat că în mod corect a reţinut tribunalul nu că terenul a fost preluat de stat de la alte persoane, ci că nu există suficiente temeiuri, în lipsa unei dovezi directe, pentru a prezuma că terenul a fost preluat de la autorul reclamantului.

A arătat curtea de apel că, nefiind dovedită preluarea terenului de către stat de la autorul reclamantului şi, deci, calitatea autorului reclamantului de a fi fost proprietar la momentul preluării, nu se poate reţine nici calitatea reclamantului de a fi persoană îndreptăţită la restituirea bunului conform Legii nr. 10/2001, ceea ce face ca soluţia de respingere a acţiunii formulate atât împotriva B. S.A., cât şi împotriva Municipiului Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, şi a intervenientei E. S.R.L., să fie corectă.

În ceea ce priveşte raportul litigios relativ la intervenienta E. S.R.L. s-a reţinut, suplimentar, că atât raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, cât şi cel efectuat în apel, confirmă lipsa unei suprapuneri între terenul intervenientei şi cel cu privire la care invocă drepturi reclamantul.

În ceea ce priveşte încheierea din data de 22 noiembrie 2013, curtea de apel a apreciat că în mod corect a fost respinsă, ca tardiv formulată, completarea ulterioară a acţiunii cu un nou petit (anularea vânzării-cumpărării nr. 749/2006), în condiţiile în care această completare a fost făcută fără acordul părţilor după prima zi de înfăţişare şi după ce se depusese o cerere precizatoare şi se pusese în discuţie probarea titlurilor a căror comparare s-a solicitat.

În baza art. 274 şi următoarele C. proc. civ. a fost obligat apelantul la plata către intervenientă a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 3780/6 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 308A din 14 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că motivarea este de esenţa hotărârilor şi constituie o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie şi oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar; analiza pe care judecătorul o face, în legătură cu motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în sensul unei anumite soluţii, trebuie să fie clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, să aibă putere de convingere. La fel de exactă trebuie să fie şi motivarea în ceea ce priveşte cererile pe care le-a respins sau argumentele pe care le-a înlăturat.

A reţinut Înalta Curte că acţiunea a fost completată cu un nou petit având ca obiect anularea vânzării-cumpărării nr. 749/14 aprilie 2006, încheiată între B. S.A. şi E. S.R.L., completare care a fost respinsă, ca fiind tardiv formulată, întrucât a fost depusă după prima zi de înfăţişare.

În motivele de apel s-au invocat argumente care arătau de ce, în opinia apelantului, termenul din 22 noiembrie 2013 nu constituia prima zi de înfăţişare. Astfel, apelantul a menţionat că, în mod greşit, instanţa de judecată, prin încheierea din 22 noiembrie 2013, a constatat tardivitatea cererii, calificând-o ca o cerere modificatoare când, în realitate, aceasta era o cerere precizatoare care era formulată în termen, cu respectarea dispoziţiilor art. 132 din C. proc. civ. la acel moment nu era stabilit cadrul procesual deoarece cauza fusese repusă pe rol, iar instanţa a dat termen în vederea depunerii de precizări şi nu fusese timbrată cererea de chemare în garanţie; în plus, părţile formulaseră cereri de amânare pentru a lua la cunoştinţă de precizare, astfel că nu era atinsă prima zi de înfăţişare.

Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a răspuns acestor critici atunci când a reţinut că termenul din 22 noiembrie 2013 nu reprezintă prima zi de înfăţişare, astfel că a fost găsită fondată critica recurentului potrivit căreia instanţa de apel nu a arătat care este elementul la care s-a raportat la stabilirea tardivităţii şi nu a justificat în vreun fel constatarea tardivităţii cererii.

Totodată, s-a reţinut că instanţa de apel a omis a analiza aspectele legate de contestarea obligării apelantului la plata cheltuielilor de judecată către E. S.R.L., în calitate de intervenient, de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte a constatat că motivele de apel au fost sintetizate de instanţa de apel extrem de succint; totodată, s-a apreciat că motivarea deciziei date în apel nu întruneşte cerinţele unei motivări convingătoare, fiind bazată pe o prezumţie la care s-a ajuns în lipsa unei analize riguroase a aspectelor invocate în cuprinsul cererii de apel tocmai pentru a răsturna prezumţia reţinută de instanţă (de vânzare, de către autorul recurentului, a imobilului în litigiu, anterior momentului naţionalizării).

Astfel, prin motivele de apel s-a cerut: să se ţină seama de adresa Administraţiei Financiare aflată la dosar, din care rezultă că din anul 1952 nu s-a mai plătit impozit de către A. (ceea ce, într-o interpretare per a contrario, înseamnă că până la acea dată acesta s-a considerat proprietar şi a achitat impozit pentru terenul în litigiu, dovedindu-se, implicit, că naţionalizarea s-a realizat de la acesta, de vreme ce nu apar alte persoane plătitoare de impozit, care să fie menţionate în Cartea Funciară); că o eventuală înstrăinare a imobilului nu putea privi întreaga suprafaţă a imobilului de 3,5 ha, ci doar o parte a acestuia; că nu s-a dovedit că din suprafaţa înstrăinată făcea parte terenul ocupat de E. S.R.L.; că motivarea acţiunii nu se poate întemeia pe prezumţia vânzării terenului de către autorul apelantului, anterior momentului naţionalizării, întrucât apelantul nu poate fi obligat să facă dovada unui fapt negativ, anume lipsa vânzării, câtă vreme titlul de proprietate al autorului său dovedeşte deţinerea dreptului de proprietate până la momentul naţionalizării; faptul că terenul a fost dat B. S.A. dovedeşte preluarea abuzivă de la bunicul apelantului deoarece, dacă era în posesia unor terţi-cumpărători, terenul nu mai putea fi dat de Ministerul Agriculturii acestei societăţi.

De asemenea, apelantul a solicitat efectuarea unei noi expertize în faza procesuală a apelului pentru identificarea suprafeţei de 3,5 ha, a persoanelor care ocupă această suprafaţă de teren şi a titlurilor de proprietate existente cu privire la această suprafaţă de teren, motivându-şi cererea în raport de împrejurarea că prima instanţă şi-a încălcat rolul activ, întemeindu-şi greşit soluţia pe o prezumţie, cu privire la suprafaţa de 5529 mp, care face parte din suprafaţa totală de 3,5 ha teren.

Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a analizat aceste critici, deşi aspectele supuse dezbaterii puneau în discuţie tocmai răsturnarea prezumţiei la care a ajuns prima instanţă.

A arătat Înalta Curte că motivarea hotărârii judecătoreşti presupune, în primul rând, stabilirea corectă, în formă concisă şi clară, a situaţiei de fapt, în ordine logică sau cronologică, pentru fiecare din faptele reţinute urmând a se arăta probele pe baza cărora au fost stabilite, pentru a nu se înţelege că este vorba de simple afirmaţii sau presupuneri, ci de probe legal administrate în cadrul procesului. Dacă probele sunt contradictorii, acestea trebuie examinate în mod comparativ şi motivat de ce au fost reţinute unele şi înlăturate celelalte, în acest fel judecătorul stabilind adevăratele raporturi dintre părţile aflate în conflict.

Aceste exigenţe nu au fost respectate de instanţa de apel care a pronunţat soluţia bazându-se pe o prezumţie neconvingător motivată, în absenţa analizei criticilor din apel şi a concludenţei şi pertinenţei tuturor probelor administrate în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., care are ca efect casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

A arătat Înalta Curte că, în acest context, celelalte critici, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ., nu se impun a fi analizate, în rejudecare, instanţa de apel urmând a se preocupa de stabilirea şi întinderea dreptului de proprietate al reclamantului în raport de titlul său de proprietate cu privire la suprafaţa de 3,5 ha teren, în sensul de a identifica dacă alte persoane au ocupat acest teren, care sunt actele de proprietate ale acestor persoane şi succesiunea lor în timp; se va stabili, în concret, în raport de această împrejurare şi de toate probele dosarului, dacă suprafaţa de teren în litigiu, de 5529 mp, a ieşit sau nu din patrimoniul autorului reclamantului, anterior momentului naţionalizării.

În rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 2036/17 decembrie 2019, a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1287/23 octombrie 2015 şi încheierii de şedinţă din data de 22 noiembrie 2013, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2006, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.A., prin Administrator judiciar G., şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi cu intimata-intervenientă E. S.R.L., ca nefondat; a fost obligat apelantul să plătească intimatei E. S.R.L. suma de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut că primul motiv de apel care vizează soluţia adoptată de prima instanţă asupra excepţiei tardivităţii cererii formulate de reclamant la 13 septembrie 2013 (cerere cu privire la care, prin încheierea de şedinţă de la 22 noiembrie 2013, a fost admisă excepţia tardivităţii), este nefondat.

În acest sens s-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfăţişare este cea la care părţile, legal citate, pot pune concluzii.

Acesta este momentul procesual până la care, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul îşi poate modifica cererea. Prin modificarea cererii urmează a se înţelege adăugarea unui nou capăt de cerere, indicarea unui nou pârât sau a unei noi cauze a cererii de chemare în judecată; faţă de cele expuse, cererea reclamantului din 13 septembrie 2013 reprezintă o modificare a cererii, în condiţiile în care a formulat un nou capăt de cerere, reprezentat de solicitarea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006.

Reclamantul a formulat cererea prin care a solicitat şi anularea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/14 aprilie 2006 la data de 13 septembrie 2013.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a constatat că la 13 septembrie 2013 cauza se afla în al doilea ciclu procesual. În primul ciclu procesual, cauza a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 849/24 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, pentru ca ulterior, prin decizia civilă nr. 849/14 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, să fie admis apelul declarat de reclamant, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.

Or, prima zi de înfăţişare, ca moment procesual al desfăşurării procesului în primă instanţă este unic şi poate fi marcat de un singur termen în faţa primei instanţe. În măsura în care, urmare admiterii căii de atac a apelului sau a recursului, cauza este trimisă spre rejudecare, în al doilea ciclu procesual este exclusă, în principiu, existenţa unui alt moment procesual care să poată fi considerat prima zi de înfăţişare. O singură excepţie este admisă, care nu se regăseşte însă în cauza de faţă, în care cauza de nulitate de care este afectată hotărârea primei instanţe influenţează întreaga desfăşurare a procesului, astfel încât acesta urmează a fi reluat integral, inclusiv în ceea ce priveşte prima zi de înfăţişare. În cauză de faţă, însă, nu ne regăsim într-o astfel de situaţie de excepţie, căci motivele care au stat la baza desfiinţării primei sentinţe pronunţate în cauză nu a vizat o astfel de cauză de nulitate, astfel cum rezultă din decizia nr. 849/2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. Cauza a fost trimisă spre rejudecare ca urmare a constatării greşitei calificări a cererii de chemare în judecată şi pentru lipsa de rol activ a judecătorului primei instanţe în lămurirea cadrului procesual.

Prin urmare, formularea cererii modificatoare, în al doilea ciclu procesual, este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de lege, reprezentat de prima zi de înfăţişare.

În subsidiar, curtea de apel a arătat că şi în măsura în care s-ar considera că, urmare desfiinţării primei sentinţe şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, procesul în primă instanţă se reia în integralitate, inclusiv în ceea ce priveşte prima zi de înfăţişare, cererea depusă la 13 septembrie 2013 apare ca fiind tardiv formulată.

S-a reţinut de către instanţa de apel că după trimitere cauzei spre rejudecare, la termenul de judecată din 10 februarie 2012, reclamantului i s-au solicitat lămuriri privind obiectul şi cadrul procesual al cererii de chemare în judecată. La termenul din data de 9 martie 2012 reclamantul a depus în acest sens o cerere precizatoare, care era însă nesemnată, motiv pentru care la următorul termen de judecată, din 4 mai 2012, cererea precizatoare a fost anulată, iar cauza a fost suspendată. Cauza a fost repusă pe rol, termenul din 7 iunie 2013, fiind primul termen după repunerea cauzei pe rol, când reclamantul a depus precizările solicitate de instanţă.

Prin urmare, şi în această ipoteză subsidiară, prima zi de înfăţişare a fost marcată de termenul de judecată din 7 iunie 2013, căci la acel moment toate părţile erau legal citate şi puteau pune concluzii. Reclamantul a depus, însă, cererea prin care a solicitat pentru prima dată în cadrul litigiului anularea contractului de vânzare-cumpărare la data de 13 septembrie 2013, aşadar cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de lege sub sancţiunea decăderii.

Examinând, în continuare, motivele de apel privitoare la fondul cauzei, instanţa de apel le-a apreciat a fi nefondate.

Sub aspectul limitelor judecăţii din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu este cel cu suprafaţa de 5529 mp, aflat în patrimoniul pârâtei B. S.A., înstrăinat ulterior către intervenienta E. S.R.L., o asemenea concluzie rezultând din cererea de chemare în judecată în care s-a menţionat că se solicită "restituirea, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, a întregii suprafeţe de 5529 mp", cerere formulată iniţial numai în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

A mai constatat curtea de apel că în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul a susţinut că terenul ar fi fost situat în Bucureşti, între străzile Intr. Vişeul de Jos, Lacul Pantelimon, Intr. Lacul Lala şi Baza Sportivă Mecanica Fină, fără a arăta însă dacă acestea sunt limitele terenului de 3,5 ha (în care ar fi fost inclus şi terenul de 5529 mp) sau sunt limitele terenului de 5529 mp. Faţă de contradicţiile din cuprinsul cererii de chemare în judecată (având în vedere trimiterile pe care reclamantul le-a făcut la titlul de proprietate al pârâtei B., reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Alimentaţiei şi Pădurilor la 3 august 2001), curtea de apel a reţinut că obiectul litigiului este terenul în suprafaţă de 5529 mp care a făcut parte din patrimoniul pârâtei B. S.A., vândut ulterior intervenientei E..

Instanţa de apel a apreciat că din considerentele deciziei de casare, precum şi din considerentele încheierii prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale, rezultă că obiectul litigiului este reprezentat de suprafaţa de 5529 mp.

Sub un alt aspect, curtea de apel a arătat că în cauză prezintă relevanţă nu numai suprafaţa de teren asupra căruia poartă litigiul, dar şi amplasarea acestuia; pentru aceleaşi considerente, a conchis că litigiul de faţă vizează exclusiv terenul pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei B. S.A..

Cât priveşte pretenţia concretă a reclamantului, astfel cum a fost precizată prin cererile succesive depuse la dosar, curtea de apel a arătat că pricina are ca obiect soluţionarea pe fond a notificării depuse la Primăria Municipiului Bucureşti, precum şi contestaţie împotriva răspunsului emis de pârâta B. S.A. prin hotărârea din 30 noiembrie 2005, prin care a fost respinsă cererea reclamantului de restituire a terenului, precum şi revendicarea terenului în condiţiile dreptului comun.

S-a reţinut că, deşi notificarea depusă la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 5043/13 noiembrie 2011 a avut ca obiect întregul teren în suprafaţă de 3,5 ha, în cauza de faţă solicitarea de soluţionare pe fond a acestei notificări vizează numai suprafaţa de 5229 mp, identificată ca amplasament în incinta B. S.A..

Pe fondul cauzei s-a reţinut că reclamantul a notificat Primăria Municipiului Bucureşti pentru întregul terenul în suprafaţă de 3,5 ha şi pe B. S.A., pentru terenul de 5229 mp, solicitând, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.

Curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamantul a făcut dovada că autorul său, C., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 3,5 ha, lotul x, din fosta moşie D., cunoscută ca moşia Dudeşti, astfel cum rezultă din "tabloul de locuitori din satul Dudeşti împroprietăriţi în moşia d-lui D. după ordinea numerică a sorţilor traşi, dosar nr. x/1925, fila nr. x, poziţia nr. 221."

Totodată, prin certificatul de moştenitor nr. 2403/2 noiembrie 1993, eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti, reclamantul a dovedit că este moştenitorul defunctului C..

În ceea ce priveşte preluarea imobilului, curtea de apel a constatat că nu există dovezi privind preluarea de către stat a terenului în suprafaţă de 3,5 ha.

Este real că în noţiunea de preluarea abuzivă se includ şi preluările realizate fără niciun titlu, astfel cum rezultă neechivoc din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, însă, pentru a putea conchide în sensul unei preluări abuzive, fără titlu, dedusă chiar din situaţia juridică actuală a terenului, este obligatoriu ca raportarea să se facă la terenul ce face obiectul litigiului, astfel cum acesta este amplasat în prezent.

S-a arătat că în măsura în care acesta a făcut parte din terenul în suprafaţă de 3,5 ha, care la nivelul anului 1921 a devenit proprietatea defunctului C., prezintă relevanţă continuarea analizei cu privire la caracterul abuziv al preluării, dovada calităţii de proprietar a defunctului la momentul preluării şi, în consecinţă, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.

Or, din probele administrate în cauză, reprezentate de rapoartele de expertiză administrate atât în primă instanţă, cât şi în apel, cel de al doilea fiind avizat de OCPI prin procesul-verbal de recepţie nr. x/29 octombrie 2019, rezultă că terenul în suprafaţă de 5229 mp ce face obiectul prezentei cauze, nu a făcut parte din terenul în suprafaţă de 3,5 ha.

Instanţa de apel a reţinut că, deşi notificarea depusă la Primăria Municipiului Bucureşti vizează întregul teren de 3,5 ha, în prezenta cauză această notificare nu poate fi analizată sub restul aspectelor (preluarea abuzivă, calitate de persoană îndreptăţită) în limita a 5229 mp cuprinşi în interiorul suprafeţei fostului lot x de 3,5 ha, căci o astfel de abordare ar însemna încălcarea principiului disponibilităţii în sensul depăşirii limitelor cererii de chemare în judecată.

S-a arătat că analiza pe fond a notificării în limita a 5229 mp din totalul de 3,5 ha este împiedicată şi de faptul că reclamantul nu a indicat, în concret, o astfel de suprafaţă, în afara celei anterior analizate şi care este în afara terenului de 3,5 ha. O astfel de precizare era absolut necesară pentru că numai prin raportare la situaţia din prezent a terenului, astfel cum este indicat de notificator, poate fi stabilită situaţia juridică a acestuia, dacă poate fi restituit în natură, precum şi dacă există probe care să conducă la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la criticile aduse de apelant hotărârii primei instanţe, cu referire la caracterul deficitar al raportului de expertiză administrat în primă instanţă, s-a constatat că instanţa de apel, înainte de casare, a procedat la administrarea unei noi expertize, ale cărei concluzii au fost similare cu cea din primă instanţă. Mai mult, cel de al doilea raport a fost supus şi avizării de către OCPI, la dosar fiind depus procesul-verbal de recepţie la care s-a făcut anterior referire.

Cât priveşte motivul de apel prin care a fost criticată măsura obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către intervenienta E. S.R.L., curtea de apel a constatat că nu este fondat.

În acest sens, a reţinut că intervenienta a devenit parte în proces ca urmare a cererii formulate de B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ., dobândind calitatea de intervenient propriu în temeiul dispoziţiilor art. 58 C. proc. civ., potrivit cărora "cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă".

Hotărârea primei instanţe, de respingere a cererii de chemare în judecată, este favorabilă intervenientei în interes propriu, în condiţiile în care, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14 aprilie 2006, aceasta a devenit proprietarul terenului care face obiectul prezentului litigiu. În plus, atragerea în proces a intervenientei a fost determinată de reclamant care, prin cererea de chemare în judecată, a pus în discuţie dreptul de proprietate asupra acestui teren.

Cele de mai sus reprezintă temeiuri pentru a constata că în mod corect prima instanţă a reţinut culpa procesuală a reclamantului în raport cu intervenienta în interes propriu şi, astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenţii, reclamantul a fost obligat la suportarea cheltuielilor de judecată avansate de această parte.

Pentru toate aceste motive, instanţa de apel a respins apelul, ca nefondat, şi l-a obligat pe apelant să plătească intimatei-interveniente cheltuieli de judecată în sumă de 6.000 de RON.

Împotriva deciziei civile nr. 2036 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi ale art. 312 alin. (3) şi 315 alin. (1) din acelaşi act normativ, recurentul-reclamant a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel; în subsidiar, a solicitat casarea deciziei şi reţinerea cauzei, spre rejudecare, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori modificarea deciziei, admiterea apelului, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu s-a conformat deciziei anterioare de casare, prin care s-a statuat cu privire la administrarea de probe în vederea corectei stabiliri a situaţiei de fapt.

Astfel, prin decizia civilă nr. 3780/06 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în vedere instanţei de apel să administreze probe pentru a stabili: întinderea dreptului de proprietate al reclamantului, persoanele care ocupă terenul, actele în baza cărora stăpânesc terenul şi succesiunea lor în timp. Totodată, s-a pus în vedere instanţei de apel să stabilească dacă terenul în litigiu, de 5529 mp, a ieşit din patrimoniul autorului reclamantului prin naţionalizare sau anterior.

Prin încheierea din data de 16 septembrie 2019, instanţa de apel a încuviinţat probe în acest sens, asupra cărora a revenit ulterior, reţinând cauza spre soluţionare. Cum decizia de casare este obligatorie pentru instanţa apel, a cărei hotărâre a fost casată, aceasta nu avea posibilitatea de a opta în sensul administrării sau nu a unor probe, ci era obligată să lămurească situaţia de fapt, conform îndrumărilor obligatorii ale Înaltei Curţi.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia supusă controlului judiciar cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În opinia recurentului-reclamant, adoptarea motivelor hotărârii primei instanţe presupune arătarea într-o manieră clară şi explicită a acestui fapt, nefiind suficient, pentru a satisface cerinţa referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti, prevăzută de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., aprecierea în sensul că:

"(...) Or, sintetizând motivele de apel şi analizându-le în raport de motivarea fondului se concluzionează că acestea au fost avute în vedere de prima instanţă, care le-a analizat şi le-a dat o soluţie argumentată, sentinţa fiind legală şi temeinică. Nu se mai reiau amplu şi detaliat fiecare motiv de apel pentru a se răspunde la acestea ... ci instanţa de apel le sintetizează şi din analiza lor se constată că nu pot fi primite (...)".

Or, această modalitate de motivare poate fi adoptată atunci când chestiunile de fapt şi problemele de drept care au fost supuse judecăţii prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate la judecata în primă instanţă, iar, prin hotărârea pronunţată, aceasta le-a analizat în mod efectiv, nu şi în cazul în care, în apel au fost invocate apărări noi sau critici privind omisiunea primei instanţe de a analiza, în cuprinsul hotărârii pronunţate, apărările invocate la judecata în fond.

A mai arătat recurentul că instanţa de judecată nu este ţinută de concluziile raportului de expertiză, însă acesta nu ar putea fi înlăturat decât printr-un mijloc de probă de o valoare ştiinţifică egală, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1230/2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În opinia recurentului, motivarea instanţei de apel cu privire la restituirea prin echivalent a suprafeţei de 5529 mp este una străină de natura pricinii şi aceasta deoarece cererea dedusă judecăţii a avut, în esenţă, două capete de cerere, unul de revendicare şi unul de restituire în echivalent, suprapunerea dintre terenul recurentului şi terenul deţinut de E. S.R.L. fiind relevantă doar pentru primul capăt de cerere, nu şi pentru cererea de restituire prin echivalent întrucât pentru restituirea prin echivalent instanţa de apel trebuia să cerceteze dacă pe terenul de 3,5 ha, identificat de raportul de expertiză din apel, există o suprafaţă liberă de 5529 mp care să poată fi restituită în natură, iar, dacă nu, să dispună restituirea prin echivalent, acesta fiind şi motivul pentru care în procesul anterior s-a dispus casarea cu trimitere şi completarea probatoriului.

S-a arătat că motivarea instanţei de fond în sensul că reclamantul nu a indicat ca sursă a restituirii decât terenul de 5529 mp aparţinând lui E. S.R.L. este o motivare străină de natura unei restituiri prin echivalent, unde contează numai dovada dreptului de proprietate, pe care şi instanţa de apel a reţinut-o ca fiind probată, obiectul dedus judecaţii fiind stabilit în mod irevocabil de către instanţa de fond.

Recurentul a învederat că prin cererea de chemare în judecată a menţionat că terenul intervenientei E. S.R.L. se suprapune cu terenul său, ceea ce, dacă s-ar fi dovedit, ar fi permis restituirea în natură prin revendicarea terenului şi deposedarea E. S.R.L. şi ar fi făcut inutilă analizarea cererii privind restituirea de către Municipiul Bucureşti, în echivalent; a impune condiţia suprapunerii de terenuri, susţinând că doar acest teren a fost solicitat reprezintă o contradicţie în sine deoarece înseamnă, practic, că restituirea prin echivalent nu s-ar admite decât dacă s-ar admite restituirea în natură.

Totodată, a considerat că admiterea acţiunii ar însemna să se dea mai mult decât ceea ce s-a cerut, considerent care nu are susţinere faţă de obiectul acţiunii deoarece prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat echivalentul unei suprafeţe de teren în natură sau prin echivalent (unde plasarea concretă a terenului nu contează decât sub aspectul analizei cerinţelor Legii nr. 10/2001).

A conchis recurentul-reclamant că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 304 punctul 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată conţine motive contradictorii şi străine de natură pricinii în sensul că:

a) instanţa de apel, fără a respecta principiul contradictorialităţii, a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi a pronunţat o hotărâre cuprinzând motive străine de natură pricinii;

b) i-a creat apelantului-reclamant o situaţie mai grea în propria cale de atac-deoarece doar acesta a declarat atât apel, cât şi recurs, singura critică în apel fiind aceea că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că terenul nu se afla în patrimoniul autorilor săi la momentul preluării, toate celelalte aspecte fiind tranşate în mod irevocabil de către instanţa de fond prin respingerea excepţiilor invocate de intimatele-pârâte;

c) toate celelalte elemente aduse cu titlu de noutate pe cale motivării de către instanţa de apel nu au legătură cu hotărârea instanţei de fond, cu criticile din cererea de apel şi cu hotărârea instanţei de casare, în sensul în care instanţa de apel, prin motivare, a menţionat că se impune respingerea apelului ţinând seama de faptul că suprafaţa de teren solicitată nu se suprapune cu cea a pârâtului - ori identificarea obiectului cererii nu reprezentă o critică în apel decât cu privire la restituirea în natură, cu privire la restituirea prin echivalent fiind tranşată cu titlu definitiv şi irevocabil de către instanţa de fond, care a stabilit obiectul dedus judecăţii.

Faţă de criticile expuse în dezvoltarea primului motiv de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 304 punctul 5 coroborate cu cele ale art. 304 punctul 7 C. proc. civ. se impune casarea hotărârii recurate deoarece:

i) instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 din vechiul C. civ. având în vedere că, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare (atât în natură cât şi prin echivalent), obiectul acţiunii a fost stabilit de către instanţa de fond;

ii) instanţa de apel i-a înrăutăţit apelantului-reclamant situaţia în propria cale de atac deoarece a recercetat obiectul revendicării în condiţiile în care avea de cercetat dacă, sub aspectul restituirii în natură, terenul solicitat se suprapune cu terenul intervenientei, iar, sub al doilea aspect, restituirea prin echivalent dacă terenul solicitat ca echivalent valoric mai era în patrimoniul autorilor acestora la momentul preluării (aspecte reţinute şi de către instanţa de casare) şi iii) instanţa de apel a creat un nou obiect dedus judecăţii, încălcând principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii şi al oralităţii, precum şi limitele învestirii instanţei.

În ceea ce priveşte tardivitatea cererii modificatoare cu referire la care instanţa de apel a apreciat că modificarea cererii nu poate fi realizată în al doilea ciclu procesual în rejudecare după casare, recurentul a arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că, prin raportare la dispoziţiile art. 132 coroborate cu cele ale art. 134 C. proc. civ., termenul din 13 septembrie 2013 nu reprezintă prima zi de înfăţişare, deoarece chiar dacă la dată de 07 iunie 2013 părţile au fost legal citate, la această dată nu era îndeplinită şi cea de-a doua condiţie imperativă, respectiv aceea ca părţile să poată pună concluzii, la acea dată dispunându-se amânarea judecăţii.

Cu referire la capătul de cerere având că obiect constatarea nulităţii actului de proprietate al celor două pârâte, în opinia recurentului-reclamant excepţia tardivităţii a fost greşit reţinută de către instanţa de apel, deoarece la termenul la care a fost invocată părţile erau legal citate, însă nu puteau pune concluzii.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect acţiunea în revendicare, recurentul-reclamant a învederat că revendicarea în natură a fost solicitată în contradictoriu cu posesorii neproprietari E. S.R.L. şi B. S.A. care au tranzacţionat în timpul procesului, ca urmare a identificării unei suprapuneri de teren.

Revendicarea prin echivalent a fost solicitată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General. Astfel, instanţa de apel ar fi trebuit să verifice, în principal, dacă sunt îndeplinite condiţiile revendicării în natură şi, în subsidiar, dacă sunt îndeplinite condiţiile revendicării prin echivalent în raport de cele reţinute de instanţa de fond; sigurul lucru care este de analizat vizează împrejurarea dacă imobilul se afla în patrimoniul autorilor reclamantului la momentul preluării, celelalte aspecte intrând sub autoritatea de lucru judecat.

În opinia recurentului, considerentele cuprinse în încheierea de îndreptare eroare materială nu au relevanţă juridică şi nu pot înlătura caracterul obligatoriu al hotărârii de casare căci ar însemna să se nesocotească întreaga judecată din etapa recursului, lucru care s-a întâmplat la ultimul termen de judecată, când instanţa de apel a nesocotit decizia de casare şi a dat o valoare absolută încheierii de respingere a cererii de îndreptare eroare materială.

În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că a formulat notificarea nr. 249/17 noiembrie 2005, în temeiul Legii nr. 10/2001, precum şi notificarea nr. 5043/13 noiembrie 2001, formulată tot în baza Legii nr. 10/2001, către Primăria Municipiului Bucureşti, prin intermediul executorului judecătoresc, prin care a solicitat restituirea în natură a întregului imobil de 3,5 ha, delimitat de Şos. Gării Căţelu, str. x de Sus, Lacul Pantelimon şi Intrarea Lacul Lala, deci inclusiv a terenului de 5529 mp, aflat în patrimoniul pârâtei, teren care a fost ulterior vândut, în cursul procesului, către intervenienta E. S.R.L., deşi aceasta avea cunoştinţă că titlul de proprietate al vânzătorului este contestat.

Recurentul-reclamant a învederat că la momentul depunerii cererii către B. S.A. a ataşat următoarele documente din care reieşea calitatea sa de proprietar şi demersurile făcute de-a lungul timpului pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra celor 3,5 ha, în care intră şi suprafaţa de 5529 mp deţinută de pârâtă: notificarea trimisă către S.C. B. S.A.; răspunsul S.C. B. S.A. la această notificare; notificarea nr. 5043/15 noiembrie 2001 către Primăria Municipiului Bucureşti făcută în baza Legii nr. 10/2001 trimisă prin intermediul executorului judecătoresc H.; certificate de deces pentru C., A. şi I.; declaraţia de acceptare a întregii moşteniri de pe urma defunctului său tată, A., din care reiese că este unic moştenitor; certificatul de moştenitor nr. 2403/2 noiembrie 1993 de pe urma bunicului său, C.; certificatul de moştenitor suplimentar nr. 79/14 iulie 2003 de pe urmă mamei sale, I., şi încheierea de rectificare nr. 531/19 ianuarie 2004 a acestui certificat de moştenitor; extras de la Arhivele Statului referitor la tabloul de locuitori din satul Dudeşti-moşia D.; extras de la Arhivele Statului referitor la Tablou locuitori împroprietăriţi moşia Dudeşti- D. unde apare C.; extras de la Arhivele Statului referitor la Tablou "locuitori care au primit pământ şi găsiţi bine împroprietăriţi"; planul cadastral al loturilor Comunei Dudeşti Cioplea unde apare şi lotul x; extras de la Arhivele Statului referitor la Partaj J. unde apare că vecin C. şi plan de situaţie; sentinţa civilă definitivă şi irevocabilă nr. 3398/02 aprilie 1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti; raportul de expertiză omologat de către instanţă prin sentinţa amintită, planul cadastral efectuat de către expert şi adresa nr. x/26 septembrie 1996 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti din care reiese faptul că la acea dată terenul nu figura a fi fost trecut în proprietatea statului prin vreun act normativ.

Cu privire la suprapunerea terenurilor, recurentul a arătat că instanţa de apel în mod greşit a statuat că nu există suprapunere între terenul acestuia şi terenul intervenientei E., bazându-se pe o expertiză faţă de care a invocat vicii credibile de fond. În primul rând, în mod greşit instanţa de apel nu a ţinut cont la evaluarea valorii probatorii a expertizei de înscrisul emanat de la Serviciul Judeţean de Cadastru şi Cartografie Ilfov prin care se arată că documentaţia cadastrală în baza căreia s-a constituit dreptul de proprietate al pârâtei B. S.A. este greşită şi că s-a decis anularea procesului-verbal de recepţie nr. x/18 noiembrie 1999, emis de OCOT Ilfov.

În opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel a aplicat greşit dreptul material la acţiune cu referire la acţiunea în revendicare din prisma a două aspecte:

1. revendicarea în natură în contradictoriu cu B. S.A. şi E. S.R.L. unde trebuia analizată problematica suprapunerii de terenuri, greşit analizată de instanţa de judecată prin raportare la dispoziţiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ., având în vedere faptul că nu s-a respectat decizia de casare, ci doar s-a avizat raportul OCPI fără a se lămuri situaţia menţionată de OCPI cu privire la problemele de ordin cadastral şi fără a se identifica, conform deciziei de casare, de cine este ocupat terenul şi în baza cărui titlu.

2. revendicarea prin echivalent în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, prin raportare la menţiunile deciziei de casare, reţinându-se o situaţie nouă creată în apel de către instanţă prin considerente. A mai arătat recurentul că în prezentul ciclu procesual au fost rezolvate şi aspecte privind vânzarea terenului de către antecesorii săi în sensul că aceste vânzări au fost cele indicate de către Arhivele Naţionale şi depuse la dosarul cauzei, astfel că existenţa şi întinderea dreptului de proprietate dedus judecăţii nu este la acest moment în niciun fel în dubiu, acesta făcând adrese la Arhivele Naţionale pentru a fi comunicate vânzările pe care le au înregistrate. Au fost depuse contracte de vânzare-cumpărare care au răsturnat prezumţia reţinută greşit de prima instanţă prin care aceasta a dat procurii din cuprinsul hotărârii, aflată la dosarul cauzei, o valoare absolută, apreciind că face dovada că imobilul nu mai era în patrimoniul autorilor reclamantului la momentul preluării. De aceea era necesar a se da curs soluţiei instanţei de casare pentru a se verifica şi indica cine ocupă terenul în litigiu şi care este titlul în baza căruia îl ocupă.

S-a mai arătat că dincolo de aspectele privind depăşirea limitelor disponibilităţii, instanţa de apel a considerat că reclamantul nu a indicat o suprafaţă de 5229 mp în cadrul terenului de 3,5 ha, considerând că astfel s-ar împiedica analiza corectă a cererii, deoarece nu s-au indicat limitele concrete ale terenului de 5529 mp. Interpretarea instanţei de apel este una greşită deoarece, atâta timp cât a fost indicat corect terenul de 3,5 ha, limitele acestuia şi izvorul dreptului de proprietate, se putea determina, prin administrarea probelor impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărârea nr. 3780/06 noiembrie 2018, dacă în cadrul terenului în suprafaţă de 3,5 ha există 5529 mp neocupaţi, care să fie restituiţi în natură, iar dacă nu era posibilă restituirea în natură, trebuia să se dispună restituirea în echivalent.

A conchis recurentul-reclamant că în mod greşit instanţa de apel a considerat că nu poate analiza pe fond cererea de chemare în judecată, atâta timp cât s-a solicitat o parte dintr-un teren mai mare, care a fost identificat topografic prin expertize judiciare, decizia supusă controlului judiciar fiind dată cu încălcarea Legii nr. 10/2001, în special a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005 Titlul I, pct. 46, art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. 480 din vechiul C. civ., art. 12,13, 36 din Constituţia din 1965, art. 17 din Declaraţia ONU privind drepturile omului şi art. 1şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constatate nulitatea recursului declarat iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimata-pârâtă a arătat că motivele de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate ale deciziei de apel, ci o analiză a probelor administrate în cauză şi a situaţiei de fapt.

A susţinut că în baza dispoziţiilor art. 304 din vechiul C. proc. civ., reformarea unei hotărâri în recurs este permisă numai pentru motive de nelegalitate, astfel că instanţa de recurs nu are posibilitatea de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că decizia recurată este legală şi temeinică.

De asemenea, a formulat întâmpinare intimata-intervenientă E., prin care a invocat excepţia nulităţii căii de atac susţinând că motivele de recurs sunt încadrate formal în prevederile art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ., în realitate fiind dezvoltate exclusiv critici de netemeinicie.

Pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând, cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile prin care intimaţii au invocat nulitatea recursului, Înalta Curte constată că nu sunt fondate şi urmează a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Art. 306 C. proc. civ. dispune că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor când există motive de ordine publică, ce pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs; indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304, din acelaşi act normativ.

Faţă de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, pentru a răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile legale mai sus menţionate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuţie modalitatea de interpretare şi aplicare a legii la cazul particular dedus judecăţii de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe cale de consecinţă, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuţie situaţia de fapt şi analiza probatoriului, întrucât acestea vizează temeinicia hotărârii atacate.

Însă, dacă prin cererea de recurs au fost formulate atât critici de nelegalitate, cât şi critici de netemeinicie, nu va fi incidentă excepţia nulităţii căii de atac, recursul declarat urmând a fi examinat în limita criticilor de nelegalitate formulate.

Aşa cum se va arăta în cele ce urmează, recurentul-reclamant a formulat prin cererea de recurs critici de nelegalitate ce pot fi subsumate dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., astfel că excepţiile urmează a fi respinse.

Examinând recursul formulat, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia supusă controlului judiciar, curtea de apel a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva încheierii din 22 noiembrie 2013 şi a sentinţei civile nr. 12187/23 octombrie 2015, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V - a civilă în dosarul nr. x/2006, reţinând, în esenţă, că cererea formulată de reclamant la data de 13 septembrie 2013, reprezintă o cerere modificatoare care a fost formulată cu depăşirea termenului legal. Pe fond, a reţinut că terenul solicitat prin cererea de chemare în judecată, în suprafaţă de 5529 mp, este cel care s-a aflat în patrimoniul pârâtei B. S.A., înstrăinat ulterior către intervenienta E. S.R.L. şi care nu se suprapune cu terenul pentru care a deţinut titlu de proprietate autorul reclamantului.

În ceea ce priveşte dezlegarea dată de instanţa de apel criticilor privitoare la soluţia cuprinsă în încheierea din 22 noiembrie 2013, de respingere, ca tardiv formulată, a cererii pe care a depus-o la data de 13 septembrie 2013, recurentul a susţinut, prin cererea de recurs, că în mod greşit curtea de apel a apreciat că, prin raportare la dispoziţiile art. 132, coroborate cu cele ale art. 134 C. proc. civ., termenul din 13 septembrie 2013, nu reprezintă prima zi de înfăţişare, deoarece, chiar dacă la dată de 07 iunie 2013 părţile au fost legal citate, la aceast moment nu era îndeplinită şi cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ, respectiv aceea ca părţile să poată pună concluzii, de vreme ce s-a dispus amânarea judecăţii.

Examinând această critică, Înalta Curte constată că în mod corect curtea de apel a reţinut că termenul de judecată din data de 07 iunie 2013 a reprezentat prima zi de înfăţişare, întrucât părţile, legal citate, ar fi putut pune concluzii.

Împrejurarea că tribunalul a dispus amânarea judecăţii pentru a da posibilitate avocatului pârâtei să ia cunoştinţă de conţinutul cererii precizatoare nu reprezintă un argument în susţinerea recursului, întrucât dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevăd în mod expres că instanţa de judecată trebuie să comunice cererea prin care se întregeşte sau se modifică cererea de chemare în judecată, amânând în acest sens judecata.

De asemenea, Înalta Curte reţine că la termenul de judecată din data de 07 iunie 2013 era îndeplinită condiţia ca părţile să fi putut pune concluzii; aşa cum s-a arătat, susţinerile recurentului sub acest aspect, argumentate exclusiv prin faptul că instanţa a dispus la acel termen amânarea judecăţii nu pot fi primite.

Prin urmare, cererea prin care reclamantul a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14 aprilie 2006 apare ca fiind formulată cu depăşirea termenului legal.

Examinând, în continuare, criticile de recurs prin care s-a susţinut că instanţa de apel nu s-a conformat deciziei anterioare de casare (decizie prin care s-a statuat cu privire la administrarea de probe în vederea corectei stabiliri a situaţiei de fapt), respectiv că decizia supusă controlului judiciar cuprinde considerente străine de natura pricinii, dar nu conţine considerente privitoare la criticile deduse judecăţii în apel, Înalta Curte constată că, prin decizia civilă nr. 3780/06 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în vedere instanţei de apel să administreze probe pentru a stabili întinderea dreptului de proprietate al reclamantului, persoanele care ocupă terenul, actele în baza cărora stăpânesc terenul şi succesiunea lor în timp. Totodată, s-a pus în vedere instanţei de apel să stabilească dacă terenul în litigiu, de 5529 mp, a ieşit din patrimoniul autorului reclamantului prin naţionalizare sau anterior.

Prin decizia supusă controlului judiciar, instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamant reţinând, din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, că terenul în litigiu este cel cu suprafaţa de 5529 mp, aflat în patrimoniul pârâtei B. S.A., teren care a fost înstrăinat ulterior către intervenienta E. S.R.L..

S-a arătat că o asemenea concluzie rezultă din cererea de chemare în judecată în care s-a menţionat că se solicită "restituirea, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, a întregii suprafeţe de 5529 mp", cerere formulată iniţial numai în contradictoriu cu pârâta B. S.A., respectiv din faptul că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a susţinut că terenul ar fi fost situat în Bucureşti, între străzile Intr. Vişeul de Jos, Lacul Pantelimon, Intr. Lacul Lala şi Baza Sportivă Mecanica Fină, fără a arăta însă dacă acestea sunt limitele terenului de 3,5 ha (în care ar fi fost inclus şi terenul de 5529 mp) sau sunt limitele terenului de 5529 mp.

Această circumstanţiere pe care instanţa de apel a făcut-o în debutul considerentelor privitoare la analiza motivelor de apel a condus la respingerea căii de atac în considerarea faptului că, potrivit probatoriului administrat, terenul suprafaţă de 5529 mp, care s-a aflat în patrimoniul pârâtei B. S.A., fiind înstrăinat ulterior către intervenienta E. S.R.L., nu se suprapune cu terenul care a aparţinut autorului reclamantului.

Recurentul a criticat această modalitate de soluţionare a cauzei, arătând, pe de o parte, că instanţa de apel nu a respectat îndrumările obligatorii ale instanţei de recurs, iar, pe de altă parte, că a motivat soluţia adoptată prin considerente străine de natura pricinii, fără a examina criticile de apel.

Criticile sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte reţine că, aşa cum şi instanţa de apel a reţinut, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată succesiv, are ca obiect revendicarea unei suprafeţe de teren de 5229 mp, cerere formulată în condiţiile dreptului comun în contradictoriu cu intimatele persoane juridice, iar, în subsidiar, soluţionarea pe fond a notificării depuse la Primăria Municipiului Bucureşti, respectiv contestaţie împotriva răspunsului emis de pârâta B. S.A. prin hotărârea din 30 noiembrie 2005, prin care a fost respinsă cererea reclamantului de restituire a terenului.

De asemenea, Înalta Curte constată că reclamantul a formulat aceste solicitări în considerarea faptului că este succesorul lui C. care a fost împroprietărit cu 3,5 ha la reforma agrară din 1921; cererea de chemare în judecată nu vizează întreaga suprafaţă de 3,5 ha de teren, ci doar suprafaţa de 5229 mp, despre care reclamantul a arătat că ar fi fost preluată de stat, fără titlu legal de la autorul său.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu B. S.A. şi cu intervenienta E. S.R.L., reclamantul a susţinut că suprafaţa de teren rămasă în proprietatea autorului său este cea pentru care Ministerul Agriculturii, Administraţiei şi Pădurilor a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/03 august 2001.

Învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, care a criticat modalitatea de administrare şi interpretare a probelor, respectiv valorizarea unor prezumţii simple în contra unui titlu de proprietate vechi, dar necontestat sub aspectul valabilităţii, precum şi stabilirea în sarcina acestuia a dovedirii faptului negativ conform căruia autorul său nu a înstrăinat întreaga suprafaţă de teren, curtea de apel a ignorat dezlegările cuprinse în decizia nr. 3780/6 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, dar şi specificul modalităţii de soluţionare a capătului de cerere formulat în subsidiar, restrângând argumentarea soluţiei pronunţate la lipsa suprapunerii terenului în suprafaţă de 5229 mp, identificată ca amplasament în incinta B. S.A., cu terenul de 3,5 ha care a aparţinut autorului reclamantului.

Dacă în privinţa capătului de cerere formulat în principal (revendicarea imobiliară) verificarea acestei suprapuneri este esenţială, putând determina respingerea cererii de restituire în natură a terenului solicitat, în ceea ce priveşte soluţionarea capătului subsidiar de cerere, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat un veritabil fine de neprimire, lăsând necercetat acest petit sub pretextul respectării principiului disponibilităţii.

Or, principiul disponibilităţii obliga, în realitate, instanţa de trimitere ca, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, în limita criticilor de apel, să administreze probele menţionate în decizia de casare pentru a stabili întinderea dreptului de proprietate al reclamantului, persoanele care ocupă terenul, actele în baza cărora stăpânesc terenul şi succesiunea lor în timp.

De asemenea, era necesar să se stabilească dacă terenul în litigiu, în suprafaţă de 5529 mp, a ieşit din patrimoniul autorului reclamantului prin naţionalizare sau anterior, în condiţiile în care soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată s-a bazat pe împrejurarea că reclamantul, care a probat dreptul de proprietate al autorului său, "nu a făcut dovada certă a faptului că terenul ce face obiectul notificării a fost în proprietatea bunicului său la data preluării acestuia de către stat", preluare fără titlu legal, care ar fi intervenit la nivelul anilor 1950.

În acord cu principiul aflării adevărului, Înalta Curte observă că administrarea de probe noi era necesară cu atât mai mult cu cât probatoriu administrat până în prezent nu a lămurit nici situaţia juridică a terenului pentru care a fost eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate intimatei B. S.A., respectiv modalitatea în care acesta a intrat în patrimoniul statului.

Or, prin cererea de apel reclamantul a formulat critici şi sub aspectul probei cu expertiză judiciară administrată pentru identificarea terenului, pe care instanţa de apel le-a înlăturat cu motivarea că instanţa de apel, înainte de casare, a procedat la administrarea unei noi expertize, ale cărei concluzii au fost similare cu cea din primă instanţă, iar cel de-al doilea raport a fost supus şi avizării de către OCPI, considerente care, în contextul particular al cauzei nu sunt pe deplin lămuritoare.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi act normativ va admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2036 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel, reţinând, totodată că nu se impune examinarea celorlalte critici de nelegalitate subsumate de recurent motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile nulităţii recursului, invocate de intimata -pârâtă B. S.A., prin Administrator Judiciar G., şi de intimata-intervenientă E. S.R.L..

Admite recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2036 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2021.