Civil liability for online defamation: limits of freedom of expression and the inapplicability of the satire/pamphlet defense to unverified factual imputations

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la 13 aprilie 2018 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâtului să posteze, în aceleaşi condiţii de grafică şi de volum, un drept la replică pe site-ul www.x.ro;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON reprezentând daune morale aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului, prin articolele publicate.

Prin sentinţa civilă nr. 114/27.07.2018 Curtea de Apel Ploieşti a dispus strămutarea judecăţii şi trimiterea dosarului la Judecătoria Târgovişte pentru soluţionarea cererii, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 16 octombrie 2018.

Prin sentinţa civilă nr. 3463 din 30 octombrie 2018, pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. x/2018 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Târgovişte, excepţie invocată din oficiu, s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 08 noiembrie 2018.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa:

Prin sentinţa nr. 717 din 18 aprilie 2019, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 de RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului să asigure exercitarea de către reclamant a dreptului la replică.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti:

Prin decizia nr. 3163 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., împotriva sentinţei civile nr. 717 din 18 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Buzău.

A admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 717 din 18 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi, în consecinţă:

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească suma de 15.000 RON, reprezentând daune morale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs pârâtul B., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Pârâtul invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, acestea fiind contradictorii, mare parte fiind străine cauzei.

Se învederează că au fost încălcate/aplicate greşit normele de drept material.

Recurentul susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că denumirea şi însemnul ataşat articolului în discuţie nu sunt de natură a-l cataloga în specia literară a pamfletului, pentru simplu motiv că titlul şi conţinutul conduc la concluzia că afirmaţile sunt îndreptate cu rea credinţă către intimat. Sub aspectul mai sus menţionat arată că extrem de important este că defăimarea şi calomnierea presupun rea-credinţă din partea autorului, scopul fiind ponegrirea unei persoane. În schimb, prin ironie şi pamflet se urmăreşte înfierarea unor moravuri, ridiculizarea unor trăsături şi atragerea atenţiei asupra unor probleme de interes public. Totodată, râsul şi buna dispoziţie sunt considerate a fi panaceu.

C. civ. este o lege generală, iar pamfletul, fiind o creaţie artistică, este protejat de Legea drepturilor de autor nr. 8/1996, care, fiind o lege specială, derogă de la general.

Recurentul arată că, potrivit dispoziţiilor art. 75. C. civ.:

"(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte; (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune".

Se susţine că instanţele de fond şi apel nu au ţinut cont de apărarea formulată, în sensul că articolul nu-i aparţine, informaţia fiind primită prin e-mail.

Recurentul mai arată că în cauză nu au fost dovedite cele susţinute, în ce a constat fapta ilicită, legătura ei cu prejudiciul de imagine suferit, legătura de cauzalitate.

De asemenea, recurentul învederează că suma la care s-a oprit instanţa este foarte mare, comparativ cu veniturile sale, dar şi cu faptul că nu se face vinovat de conţinutul informaţiei.

În opinia recurentului în mod greşit a fost admis apelul reclamantului şi respins apelul pârâtului faţă de libertatea de exprimare garantată prin art. 10 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 2 februarie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 3163 din 16 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

A fixat termen de judecată la data de 16 martie 2021, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul B. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, acestea fiind contradictorii, mare parte fiind străine cauzei.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere şi când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerile pârâtului, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia pronunţată în condiţiile în care, verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate, a reţinut că şi dacă s-ar "ignora expresiile de genul C., apreciindu-le că ar fi judecăţi de valoare cu tentă pamfletară ale autorului, din cuprinsul articolului supus analizei rezultă că primarului Municipiului Buzău i se impută, în esenţă, două fapte, pentru care, afirmă autorul, ar exista şi probe: că pe data de 27.03.2019, în jurul orei 14:00 ar fi fost mort de beat într-un restaurant, la o recepţie, şi că ar fi cheltuit nejustificat 70.000 Euro din banii contribuabililor. Cu toate că în articol se face referire la existenţa unor surse, care ar fi în posesia unor probe, aceste aspecte nu au fost în niciun mod probate".

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanţa a arătat că în ceea ce priveşte textul în cauză, acesta se referă la un eveniment concret şi conţine imputaţii faptice de natură a leza imaginea şi onoarea reclamantului. S-a reţinut că, deşi se învederează că se bazează pe fotografii, pe dovezi clare, acestea nu au fost depuse, ci, din contră, probele administrate în cauză infirmă, fără putinţă de tăgadă, aceste susţineri.

Curtea de Apel Ploieşti a mai constatat că articolul nu se înscrie în nicio dezbatere relativă la o temă de interes public, ci face parte dintr-un lung şir de afirmaţii profund defăimătoare la adresa unui ales local, care a continuat şi după declanşarea acestui proces şi chiar după pronunţarea sentinţei de către instanţa de fond. Conduita pârâtului este departe de standardele de bună-credinţă care permit o doză de exagerare şi chiar pamflete, ironii, etc. faţă de persoanele publice. Întregul articol este o denaturare gravă a realităţii, din dorinţa de a crea un prejudiciu de imagine primarului Municipiului Buzău, considerând că aceste fapte ar fi de natură să influenţeze electoratul. În aceste circumstanţe, demersul ziaristului se îndepărtează de practica jurnalistică, iar ziaristul îşi pierde menirea de a sluji drept câine de pază a democraţiei.

Prin urmare, se constată că instanţa a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., indicând motivele pentru care a pronunţat decizia atacată, hotărârea recurată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă.

Nefondate sunt şi criticile legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 72 C. civ.:

"(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

Conform dispoziţiilor art. 75 C. civ.:

"(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune".

De asemenea, în temeiul art. 252 C. civ.:

"Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică".

Potrivit dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) C. civ.:

"Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", iar conform prevederilor art. 1357 C. civ.:

"(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Totodată, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Rezultă astfel că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se reflectă în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a arătat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Potrivit celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, ingerinţe ce trebuie să îndeplinească anumite condiţii, anume să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" de care sunt ţinuţi ziariştii în exercitarea activităţii lor.

În cauza dedusă judecăţii se reţine că instanţa a aplicat în mod corect principiile ce rezultă din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, constatând faptul că articolul nu se înscrie în nicio dezbatere relativă la o temă de interes public, ci face parte dintr-un lung şir de afirmaţii profund defăimătoare la adresa unui ales local, care a continuat şi după declanşarea acestui proces şi chiar după pronunţarea sentinţei de către instanţa de fond.

În speţă, în condiţiile în care articolul respectiv redă o serie de fapte imputate reclamantului şi nu doar afirmaţii care au caracterul unor judecăţi de valoare ale autorului articolului, în mod întemeiat s-a reţinut de instanţa de apel că lipsa de veridicitate a faptelor respective şi caracterul defăimător al acestora denotă încălcarea obligaţiei jurnalistului de a acţiona cu bună credinţă în activitatea sa de informare a publicului, ceea ce constituie o faptă ilicită, atrăgând răspunderea delictuală a pârâtului.

Se reţine că nu este întemeiată distincţia pe care recurentul o creează între limitele libertăţii de exprimare în cadrul unui pamflet, în comparaţie cu cele ale unui articol de presă obişnuit, luând în considerare că asocierea unui text de presă cu o creaţie literară, chiar sub forma pamfletului, nu poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere pentru conţinutul articolului, întrucât indiferent de forma de exprimare, chiar şi una artistică, ce poate permite o libertate mai mare de expresie literară, conţinutul nu trebuie să încalce dreptul la viaţa privată a persoanei, chiar luând în considerare doza de satiră pe care o presupune pretinsa apartenenţă la acest gen literar.

Reţinând existenţa faptei ilicite (afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului), a prejudiciului (afectarea dreptului la imagine, demnitate, onoare, dat fiind că reclamantul ocupa la momentul publicării articolului o funcţie electivă, anume primar al municipiului Buzău, iar o bună reputaţie este necesară atât pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii sale şi pentru evitarea unor reacţii de adversitate din partea cetăţenilor, cât şi pentru menţinerea şansei de a obţine un nou mandat într-un context electoral bazat pe fair-play), stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa ziaristului, în mod legal instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului.

Antrenarea acestei răspunderi nu poate fi înlăturată, raportat la art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenţie, fiind depăşite în cauză.

Referitor la despăgubirea acordată, instanţa de apel a reţinut că modalitatea de difuzare a articolului publicat de pârât, anume sub formă de text scris în mediul on-line "este de natură a asigura transmiterea către un număr foarte mare de persoane (distribuire, apreciere, vizualizare, fără posibilitate concretă de determinare a numărului, mai ales că aceste publicări rămân mult timp după publicare în acest mediu), care, coroborată cu relatarea defăimătoare la adresa apelantului-reclamant afectează sensibil imaginea acestuia, în contextul în care nu a apărut un drept la replică al reclamantului, iar pârâtul nu a dat o dezminţire, ci, din contră, a continuat publicarea/postarea de articole jignitoare şi după formularea acţiunii şi chiar după pronunţarea de către instanţa de fond".

În contextul menţionat, instanţa de apel a apreciat că o despăgubire adecvată pentru a acoperi prejudiciul concret suferit de reclamant are o valoare de 15.000 RON.

Din această perspectivă, critica recurentului în sensul că suma la care s-a oprit instanţa este foarte mare nu relevă greşita interpretare sau aplicare a vreunei dispoziţii legale, ci se referă la aspecte de netemeinicie a aprecierii relative la cuantificarea despăgubirilor. Or, asemenea aspecte de netemeinicie nu sunt apte a forma obiect de analiză în recurs faţă de exigenţele stabilite prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ce permit reformarea unei hotărâri, în recurs, numai pentru motive de nelegalitate.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 3163 din 16 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.