Nosocomial infection liability: failure to prove causal link between hospitalization and bacterial infection via special antibiotic resistance and external cause defense

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2021

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 19 martie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov, să se instituie în sarcina pârâtului obligaţia de a-i achita suma minimă de 50.000 de RON, cu titlu de prejudiciu material suferit prin cheltuielile efectuate cu tratamentele medicale, intervenţiile şi reintervenţiile chirurgicale, cu procurarea unei proteze adecvate, precum şi prin diminuarea veniturilor pe care le obţinea cu titlu de salariu, urmare a concediilor medicale pe care a fost nevoit să le efectueze în urma infectării intraspitaliceşti (nosocomiale) cu Pseudomonas Aeruginosa (Pioceanic) în perioada de timp în care a fost internat în unitatea medicală pârâtă, obligaţia de a-i achita suma de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei infectări, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 193/S din 21 octombrie 2016, Tribunalul Braşov a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţe Braşov.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1260/Ap/2017, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 193/S/2016 a Tribunalului Braşov.

4. Hotărârea pronunţată în recurs:

Prin decizia nr. 1352 din 19 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A., a casat decizia nr. 1260/Ap/2017 şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

5. Hotărârea pronunţată în rejudecare:

Prin decizia civilă nr. 1628/Ap din 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 193/S din 21 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Braşov.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, reclamantul A. a declarat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate în raport de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu referire la primul temei de drept invocat, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat argumentele recurentului-reclamant formulate pe baza dispoziţiilor legale şi nu a aplicat aceste norme la situaţia de fapt stabilită prin probele administrate, inclusiv în funcţie de raportul de expertiză medico-legală care confirmă legătura de cauzalitate dintre infecţie şi consecinţele suportate de parte, mulţumindu-se să reproducă concluziile propuse de raport, care nu erau univoce şi în privinţa aprecierii că infectarea s-ar fi produs în timpul celor şase săptămâni cât pacientul a schimbat pansamentele la domiciliu. De altfel, această împrejurare nu îndeplinea condiţia de cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţia pârâtă, în sensul art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, având în vedere că recurentul-reclamant a plecat din spital din dispoziţia medicului curant, iar intimatul-pârât şi-a asumat răspunderea şi a păstrat controlul când, la şase săptămâni, acesta a revenit la spital pentru continuarea tratamentului până la externarea din ianuarie 2013. Dacă legiuitorul ar fi voit să scoată din sfera noţiunii de cauză externă aflată sub controlul instituţiei perioadele în care tratamentele de rutină se aplică, de regulă, la domiciliul pacienţilor, ar fi făcut-o expres, iar dacă nu a făcut-o înseamnă că nu a considerat necesar, aceste perioade fiind temporare, urmate de revenirea în unitatea spitalicească.

Recurentul-reclamant a mai arătat că nu există în considerentele soluţiei atacate vreo referire la dispoziţiile legale aplicabile în cazul infecţiilor nosocomiale, fără de care nu poate fi analizat şi stabilit raportul de cauzalitate într-o astfel de cauză, fiind imposibil orice raţionament corect în condiţiile în care premisa majoră a silogismului juridic (dispoziţiile legale în vigoare) este ignorată, iar premisa minoră (situaţia de fapt) este tratată în sensul că nu ar avea legătură cu legile aplicabile. În realitate, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale speciale pentru infecţia nosocomială şi trebuiau aplicate conform Legii nr. 95/2006.

Recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel s-a aflat în eroare cu privire la noţiunea de cauză externă, în sensul art. 655 alin. (1) lit. a) din acest act normativ. Astfel, afirmaţiile acestuia au fost în sensul nedovedirii unei cauze externe care să nu poată fi controlată de instituţie şi nu în cel al incapacităţii unităţii spitaliceşti de a contracara o eventuală cauză externă legată de infecţia părţii reclamante, cum s-a reţinut în considerente.

În fapt, recurentul-reclamant a formulat o plângere pentru malpraxis, a parcurs toate etapele până la Colegiul Medicilor, unde plângerea s-a respins pentru necompetenţa cercetării cauzelor nosocomiale ale cazului, şi a formulat acţiunea în răspundere de faţă pentru infecţia noscomială.

Însă, ceea ce se impută intimatului-pârât este faptul că nu a asigurat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 95/2006, situaţie atestată de însăşi controalele compartimentului de specialitate.

Cât priveşte incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în speţă în cazul infecţiilor nosocomiale, respectiv a dispoziţiilor art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 şi a celor din Anexa 1 pct. I din Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 916/2006, în vigoare până la 6 septembrie 2016, când a fost înlocuit cu Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 1102/2016.

În speţă, deşi recurentul-reclamant a dovedit că infectarea sa cu Pioceanic s-a datorat spitalizării la intimatul-pârât şi că nu era în incubaţie cu Pioceanic sau în fază de debut/evoluţie clinică în momentul internării, că s-a aflat în permanenţă sub controlul intimatului-pârât, ale cărui directive le-a urmat întocmai, inclusiv pe perioada în care a schimbat pansamente timp de şase săptămâni, instanţa de apel, fără a administra vreo probă din care să rezulte că infecţia s-a datorat unei cauze externe care să nu se fi aflat sub controlul său, a respins apelul. Aşadar, în mod greşit nu a făcut aplicarea normelor de drept la situaţia de fapt stabilită prin probe necontestate.

7. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenta Braşov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

În esenţă, a arătat că din conţinutul deciziei recurate reiese că instanţa de rejudecare a ordonat efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se determina dacă infectarea a avut loc în spital sau nu, cu luarea în considerare a fişelor de temperatură şi a raportărilor privind infecţiilor nosocomiale cu 6 luni înainte şi după momentul la care s-a constatat infectarea recurentului-reclamant, şi, raportat la această probă, a concluzionat că pentru angajarea răspunderii civile a unităţii spitaliceşti este necesar a fi dovedite toate elementele acestui tip de răspundere, respectiv existenţa faptei ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei. Totodată, a susţinut că fiecare caz de infecţie nosocomială trebuie dovedit că se datorează spitalizării sau îngrijirilor medico-sanitare ambulatorii în unităţi sanitare şi că nu era în incubaţie sau în faza de debut/evoluţie clinică în momentul internării/actului medical/manevrei medicale. Or, recurentul-reclamant nu a făcut dovada că a fost contaminat cu pseudomonas aeruginosa (bacilul piocianic) în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenta Braşov.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1628/Ap din 27 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, şi a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 de RON, cu titlu de prejudiciu material constând în cheltuieli efectuate cu tratamente medicale, intervenţii chirurgicale, proteze, respectiv generate de diminuarea veniturilor pe care le obţinea cu titlu de salariu, urmare a concediilor medicale efectuate în urma infectării intraspitaliceşti (nosocomiale) cu pseudomonas aeruginosa (pioceanic), şi la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit urmare acestei infectări.

Pretenţiile formulate au fost fundamentate în drept pe dispoziţiile art. 1349, 1357, 1381, 1382, 1385 şi 1386 C. civ. şi pe cele ale art. 644 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 95/2006.

Instanţa de fond a constatat că prejudiciul pe care partea reclamantă l-a invocat nu este rezultatul săvârşirii de către partea pârâtă a unei fapte ilicite, aceasta întrucât materialul probator ce a fost administrat în cauză nu este de natură să ateste că reclamantul s-a infectat cu bacteria preudomonos aeruginoasa (pioceanic) în perioada de timp în care a fost internat în unitatea medicală pârâtă, urmare a neîndeplinirii în mod corespunzător de către aceasta a obligaţiei de a lua măsurile ce se impun pentru prevenirea infecţiilor nosocomiale.

Prin decizia nr. 1260/Ap/7.07.2017, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a avut în vedere raportul de expertiză medico-legală nr. x/24.09.2015 întocmit de către Serviciul Judeţean de Medicină Legală Braşov, prin care s-a concluzionat că, în cazul unei infecţii nosocomiale, din cauza neefectuării în mod corespunzător a intervenţiei chirurgicale, semnele şi simptomele acesteia se manifestă dramatic la cel mult 7 zile postoperator şi obligatoriu la nivelul ambelor plăgi postoperatorii suturate. În cazul reclamantului, după 6 săptămâni de la intervenţia chirurgicală a apărut o zonă de necroză tegumentară la nivelul calcaneului stâng (nu la nivelul plăgilor operatorii), pentru tratarea căreia a fost îndrumat către secţia de chirurgie plastică. Acelaşi raport a explicat evoluţia nefavorabilă a tratamentului administrat reclamantului din cauza unui deficit circulator, cauzat cel mai probabil de o fistulă artero - venoasă creată postraumatic, iar germenele patologic evidenţiat la două luni de la prima externare, respectiv preudomonos aeruginoasa (pioceanic) fiind de regulă prezent pe tegumente, a devenit patogen odată cu oportunitatea terenului patogen creat de tulburările circulatorii ale gambei şi piciorului drept posttraumatică.

Curtea a subliniat că din probele administrate în cauză nu s-a putut determina concluzia categorică, mai presus de orice dubiu, că reclamantul s-a infectat cu bacteria preudomonos aeruginoasa (pioceanic) în perioada de timp în care a fost internat în unitatea medicală pârâtă, urmare a neîndeplinirii în mod corespunzător de către aceasta a obligaţiei de a lua măsurile ce se impun pentru prevenirea infecţiilor nosocomiale; a observat că bacteria identificată pe tegumentele reclamantului a fost examinată în laborator, determinându-i-se o paletă largă de sensibilitate la antibiotice, ceea ce, în opinia specialiştilor, arată că este un germen din afara spitalului (aceasta deoarece, potrivit opiniei de specialitate, infecţiile de spital sunt foarte virulente şi apar la două, trei zile de la intervenţia chirurgicală şi sunt multirezistente la antibiotice).

Prin decizia nr. 1352/19.04.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia nr. 1260/Ap/7.07.2017 şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, constatând că nu a fost stabilit dacă reclamantul a fost infectat în cadrul spitalului unde a suferit multiple internări sau în afara unităţii spitaliceşti.

A dispus ca instanţa de rejudecare să stabilească situaţia de fapt, prin administrarea de noi probe, în special fişa de temperatură şi raportările infecţiilor nosocomiale la nivelul lunilor anterioare şi posterioare momentului la care s-a constatat infestarea reclamantului, înscrisuri care vor fi avute în vedere la întocmirea unei noi expertize medico-legale. A statuat ca întregul material probatoriu administrat în cauză să fie coroborat şi supus analizei prin prisma dispoziţiilor Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 916/2006 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire şi control al infecţiilor nosocomiale în unităţile sanitare, care cuprind criteriile de definire a infecţiei nosocomiale.

În rejudecare, instanţa de apel a ordonat efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se determina dacă infectarea a avut loc în spital sau nu, cu luarea în considerare a fişelor de temperatură şi raportările infecţiilor nosocomiale, cu 6 luni înainte şi după momentul la care s-a constatat infectarea reclamantului. De asemenea, urma să se stabilească legătura de cauzalitate între infecţia nosocomială şi consecinţele infecţiei nosocomiale cu pioceanic asupra evoluţiei stării de sănătate a reclamantului de la momentul infectării şi până la a doua amputaţie de necesitate, respectiv în cât timp era normal ca reclamantul să se însănătoşească fără contactarea infecţiei nosocomiale.

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a analizat argumentele sale formulate pe baza dispoziţiilor legale şi nu a aplicat aceste norme la situaţia de fapt stabilită prin probele administrate, inclusiv în funcţie de raportul de expertiză medico-legală, mulţumindu-se să reproducă concluziile propuse de raport. A susţinut că nu există în considerentele soluţiei atacate vreo referire la dispoziţiile legale aplicabile în cazul infecţiilor nosocomiale, fără de care nu poate fi analizat şi stabilit raportul de cauzalitate într-o astfel de cauză. A precizat că afirmaţiile sale au fost în sensul nedovedirii unei cauze externe care să nu poată fi controlată de instituţie şi nu în cel al incapacităţii unităţii spitaliceşti de a contracara o eventuală cauză externă legată de infecţia părţii reclamante, cum s-a reţinut în considerente.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant invocă, pe de o parte, lipsa de motivare a hotărârii recurate, iar, pe de altă parte, o motivare contradictorie, critici subsumate art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Din această perspectivă, raportat şi la garanţiile date de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele acesteia. Astfel, motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

În situaţia de faţă, Înalta Curte observă că instanţa de apel, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, a valorificat concluziile furnizate de specialişti, ce au fost prezentate în considerentele hotărârii recurate, iar, pe baza acestor constatări tehnico-ştiinţifice a reţinut, raportat la temeiul de drept invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată, că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unităţii spitaliceşti este necesar a fi dovedite toate elementele acestui tip de răspundere, respectiv existenţa faptei ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei.

De asemenea, pe baza întregului probatoriu administrat, curtea a concluzionat că recurentul-reclamant nu a făcut dovada că s-a infectat cu bacteria pioceanic în perioada de timp în care a fost internat în unitatea spitalicească, urmare a neîndeplinirii necorespunzătoare de către aceasta a obligaţiei de a lua măsurile ce se impun pentru prevenirea infecţiilor nosocomiale. A considerat că starea de fapt a fost corect reţinută de prima instanţă, astfel că nu există elemente probatorii care să confirme o faptă ilicită din partea intimatului-pârât.

Totodată, legat de învestirea instanţei de judecată, curtea a constatat că recurentul-reclamant nu a formulat o acţiune în malpraxis, care să vizeze aspecte privind neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii sau alte acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament, motiv pentru care a înlăturat susţinerile recurentului-reclamant referitoare la incapacitatea unităţii spitaliceşti de a contracara o eventuală cauză externă legată de infecţia suferită de către reclamant.

Or, valorificând aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a răspuns criticilor formulate în apel, a analizat cererea recurentului-reclamant din perspectiva întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, fapta imputată instituţiei pârâte fiind aceea de a nu asigura îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 95/2006, privind controlul infecţiilor nosocomiale. Curtea a reţinut şi a înlăturat susţinerile recurentului-reclamant formulate în apel, chiar dacă nu exhaustiv, cu referire directă la dispoziţiile de drept aplicabile în cauză, şi a explicat de o manieră convingătoare, prin raportare la situaţia de fapt astfel stabilită în urma probatoriului administrat, raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, ceea ce face posibil efectuarea controlul judiciar de către instanţa ierarhic superioară.

Totodată, Înalta Curte constată că motivarea contradictorie la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când priveşte considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Or, această împrejurare nu rezultă din conţinutul deciziei recurate. Faptul că afirmaţiile recurentului-reclamant au fost în sensul nedovedirii unei cauze externe care să nu poată fi controlată de instituţie şi nu în cel al incapacităţii unităţii spitaliceşti de a contracara o eventuală cauză externă legată de infecţia părţii reclamante ţine de aplicarea dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt dedusă judecăţii, iar nu de nemotivarea hotărârii din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În consecinţă, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a criticat decizia recurată şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel s-a aflat în eroare cu privire la noţiunea de cauză externă, în sensul art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 şi că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale speciale şi trebuiau aplicate conform acestui act normativ, întrucât acesta a dovedit că infectarea s-a datorat spitalizării la intimatul-pârât şi că infecţia nu era în stare de incubaţie sau în fază de debut/evoluţie clinică în momentul internării, că s-a aflat în permanenţă sub controlul intimatului-pârât, ale cărui directive le-a urmat întocmai, inclusiv pe perioada în care a schimbat pansamente timp de şase săptămâni la domiciliu.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 168 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, "(1) Spitalul asigură condiţii de investigaţii medicale, tratament, cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nosocomiale, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice. (2) Spitalul răspunde, în condiţiile legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nosocomiale, precum şi pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienţilor."

În acest context, răspunderea unei unităţi spitaliceşti pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod necorespunzător a obligaţiei de a lua măsurile ce se impun pentru prevenirea infecţiilor nosocomiale se circumscrie răspunderii civile delictuale.

Astfel cum s-a reţinut la judecata în fond, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o răspundere subiectivă, deci va fi angajată dacă sunt întrunite cumulativ elementele acesteia.

Or, în cauză nu s-a probat existenţa unei fapte ilicite a intimatului-pârât, în acord cu dispoziţiile art. 644 din Legea nr. 95/2006, care prevăd că "(1) Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa: a) infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie."

Prin criticile expuse în apel, recurentul-reclamant a arătat că intimatul-pârât a formulat apărări subiective, ca şi cum acesta s-ar fi adresat pentru malpraxis, deşi acţiunea sa a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile legale care obligau Spitalul Judeţean de Urgenţă Braşov la asigurarea condiţiilor de îngrijire şi tratament care să nu facă posibile infecţiile nosocomiale, pentru care este instituită o răspundere specială, distinctă de răspunderea pentru malpraxis.

A învederat că numai neasigurarea acestor condiţii a dus la infectarea sa, cu consecinţele dramatice arătate în acţiune, iar nu malpraxis-ul, şi că intimatul-pârât nu a dovedit o cauză externă care să nu poată fi controlată de instituţie, de natură a înlătura repararea prejudiciului material şi moral imputat.

Înalta Curte constată, însă, că recurentul-reclamant nu a făcut dovada că a fost contaminat cu pseudomonas aeruginosa (bacilul piocianic) în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov, astfel că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Făcând aplicarea dispoziţiilor speciale, faţă de concluziile raportului de expertiză medico-legală, apreciază că nu s-a probat că pe timpul internării la unitatea pârâtă recurentul-reclamant a contractat o infecţie intraspitalicească, iar, în cauză, s-a dovedit existenţa unei cauze externe care a determinat această infecţie.

Astfel, potrivit concluziilor raportului de expertiză, datele epidemiologice nu au relevat existenţa altor infecţii cu pseudomonas aeruginosa în secţia de ortopedie în perioada internării recurentului-reclamant; creşterile de temperatură şi fenomenele inflamatorii locale şi sistemice cu caracter autolimitat au fost cauzate de obicei de răspunsul inflamator local şi sistemic atât consecutiv politraumatismului, cât şi intervenţiilor operatorii; în cazul de faţă tulpina de pseudomonas aeruginosa detectată a fost sensibilă la majoritatea antibioticelor, spre deosebire de germenii prezenţi intraspitaliceşti care sunt de regulă rezistenţi la majoritatea antibioticelor, ceea ce pledează pentru o sursă non-spitalicească a germenului; în intervalul dintre externarea din 19.09.2012 şi revenirea din 26.10.2012, îngrijirea şi pansarea plăgilor operatorii a avut loc în mediu extraspitalicesc; leziunile ischemice calcaneene au precedat fenomenele infecţioase locale cu circa 1-2 săptămâni, ceea ce a impus efectuarea unei arteriografîi care a detectat o fistulă posttraumatică arterio-venoasă ce poate explica o hipoperfuzie şi ischemie a piciorului drept; infecţia tegumentară şi de părţi moi de la nivel calcanean a precedat cu circa 2 luni şi 1/2 infecţia de la nivel osos (osteomielită), ceea ce sugerează o infectare dinspre suprafaţă spre profunzime. În acest context, s-a opinat în sensul că cel mai probabil infectarea locală cu germenul pseudomonas aeruginosa s-a produs la nivel tegumentar, după data de 25.09.2016, pe fondul unei ischemii locale dezvoltate posttraumatic şi favorizate de statusul pacientului (imobilizare prelungită cu afectarea ambelor membre inferioare, traumatism local sever, obezitate, fractură calcaneană cu risc major de ischemie locală).

Or, în fiecare caz de infecţie nosocomială trebuie dovedit că se datorează spitalizării sau îngrijirilor medico-sanitare ambulatorii în unităţi sanitare şi că infecţia nu era în incubaţie sau în faza de debut/evoluţie clinică în momentul internării/actului medical/manevrei medicale.

În consecinţă, faţă de situaţia de fapt constatată ştiinţific, nu există dovezi care să confirme întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale.

În mod contrar exigenţelor căii de atac promovate, în memoriul de recurs formulat, recurentul-reclamant a reiterat aspecte ale situaţiei de fapt a cauzei, a prezentat şi analizat probe care, în opinia sa, erau de natură a stabili cu precizie că infectarea sa a avut loc pe durata spitalizării şi tratării sale la unitatea pârâtă ori care dovedeau că acesta a fost infectat cu o tulpină intraspitalicească şi a criticat modul de interpretare şi apreciere a expertizei medico-legale de către instanţa de apel, contestând concluziile deduse în urma unei atare analize.

Astfel de critici, care ţin de modul în care instanţa anterioară a stabilit situaţia de fapt ca urmare a administrării şi interpretării probatoriului administrat şi în mod formal sunt circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ.

În concluzie, sunt nefondate argumentele invocate de recurentul-reclamant prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, văzând prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1628/Ap din 27 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1628/Ap din 27 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2021.