Invalidity of conventional representation by a legal entity and non-compliance with mandatory written form requirements for legal assistance contracts in civil proceedings

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2020

Prin cererea înregistrată la data de 10.08.2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, sub nr. x/2016, reclamantele A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.R.L. şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală:

1.obligarea pârâtei C. S.R.L. să înceteze actele de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, depozitare, oferire spre vânzare precum şi orice altă folosire în scop comercial a produselor purtând mărcile nr. x/09.11.1995, y/05.11.1998 A., w/27.11.2013, z/14.11.2013 A., s/14.11.2013 A., t/06.07.1995, u/25.06.2012, v/15.05.1992 B., q/21.08.2014, atât de la societatea D. din Emiratele Arabe Unite, cât şi de la orice altă societate din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

2.interzicerea actelor de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, depozitare, precum şi a oricărei alte folosiri în scop comercial, dar şi a finalizării operaţiunilor de vămuire a celor 1.600 de piese de schimb pentru automobile, reţinute conform deciziei vamale nr. 9200/D119-2016/15-07.2016, purtând mărcile anterior menţionate şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

3.obligarea pârâtei C. S.R.L. să retragă de pe piaţă produsele purtând mărcile mai sus menţionate, provenite din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

4. obligarea pârâtei C. S.R.L. să distrugă produsele purtând mărcile mai sus menţionate, provenite din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

5. obligarea pârâtei C. S.R.L. să furnizeze informaţii complete privind provenienţa şi circuitele de distribuire a bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar, în special: numele/adresele furnizorilor şi ale deţinătorilor anteriori ai bunurilor, numele/adresele cumpărătorilor/clienţilor, cu excepţia consumatorilor fmali, informaţii cu privire la cantitatea de produse achiziţionate şi livrate, precum şi facturile sau alte documente de achiziţie relevante; 6. obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 36 şi 38 din Legea nr. 84/1998, art. 9, art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca UE, precum şi toate dispoziţiile legale la care s-au făcut referiri în acţiune.

Prin întâmpinare şi cerere reconvenţională, pârâta-reclamantă C. S.R.L. a solicitat:

1. să se constate că are dreptul de comercializare de piese de schimb B. şi A., acestea fiind puse în liberă circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene de către sau cu acordul titularului de marcă;

2. să se constate că importurile paralele de produse originale (cum sunt şi piesele de schimb auto în cauză), având ca destinaţie finală o ţară de pe teritoriul Uniunii Europene, prin urmare titularul mărcii UE nu are dreptul să interzică introducerea produselor pe piaţă în ţara de destinaţie finală, în temeiul art. 9 alin. (4) teza finală, unde dreptul la marcă al reclamantelor-pârâte este epuizat, în acest context, al epuizării dreptului la marcă, să se constate că importurile paralele sunt legale şi permise, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 344/2005, privind unele măsuri pentru respectarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, a pct. 6 din preambulul Regulamentului UE 608/2013, a art. 1 alin. (3) din Regulamentul nr. 608/2013, respectiv pct. 17 şi pct. 18 din Regulamentul UE 2015/2424;

3. să se constate că în cauză, produsele reţinute sunt originale şi destinate strict automobilelor produse de reclamantele-pârâte;

4. să se constate că utilizarea denumirilor şi a caracteristicilor determinante a pieselor de schimb originale se circumscrie prevederilor pct. 21 şi a art. 12 alin. (1) lit. b) şi c) şi a) alin. (2) din Regulamentul UE 2015/2424, art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998 republicată;

5. să se constate dreptul născut al pârâtei-reclamante la despăgubiri, şi anume pierderea financiară suferită, prin reţinerea pieselor de schimb originale, din cauza cererii de intervenţie a reclamantelor-pârâte nr. x/08.09.2015 în baza căreia s-au reţinut mărfurile corespunzătoare facturii externe nr. x/06.06.2016, ce fac obiectul ARB-ului x/14.07.2016, a deciziei nr. x/14.07.2016 a Direcţiei Regionale Galaţi, Biroul Vamal Constanta Sud şi a Adeverinţei de reţinere a bunurilor nr. x/14.07.2016, emisă de Biroul Vamal Constanţa Sud, prejudiciu atât actual, cât şi continuu, care se continuă până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile în cauză;

6. să se constate şi întinderea acestuia, respectiv, prejudiciul suferit constă în contravaloarea facturii externe nr. x/06.06.2016, în câştigul nerealizat estimat la 20% peste valoarea facturii externe, precum şi în cheltuielile de manipulare şi depozitare marfa reţinută, în valoare de 3.120 RON, facturată prin factura seria x nr. x/01.09.2016, precum şi în prejudiciul viitor, constând în achitarea operaţiunilor de depozitare şi a altor cheltuieli privind manipularea mărfurilor reţinute la iniţiativa reclamantelor-pârâte, precum şi posibilul prejudiciu, constând în vătămarea bunurilor, din cauza condiţiilor de depozitare şi a perioadei de timp cât acestea vor fi indisponibilizate;

6. să fie obligate reclamantele-pârâte, în solidar, la repararea integrala a prejudiciului cu întinderea acestuia arătate la pct. 5, potrivit art. 28 şi art. 29 din Regulamentul UE nr. 608/2013, şi în temeiul reglementarilor interne, respectiv a art. 1357 alin. (1) şi (2), a art. 1359, art. 1385, art. 1386 din Noul C. civ.

7. să se constate că pârâtele-reclamante îi încalcă drepturile prevăzute prin dispoziţiile art. 101 şi art. 102 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014, privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene, dispoziţiile Regulamentului UE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă, aplicarea articolelor 101 şi 102 TFUE;

8. să fie obligate pârâtele-reclamante la repararea integrala a prejudiciului cauzat, prejudiciu constând în contravaloarea facturii externe nr. x/06.06.2016, de asemenea, a prejudiciului constând în câştigul nerealizat estimat la 20% din valoarea facturii externe, şi a cheltuielilor de manipulare şi depozitare marfa reţinută, în valoare de 3.120 RON, facturată prin factura seria x BUC nr. x/01.09.2016, precum şi în prejudiciul viitor, privind achitarea operaţiunilor de depozitare şi eventuala manipulare a mărfurilor reţinute la iniţiativa reclamantelor-pârâte, pe tot parcursul judecării prezentei cauze, până la rămânerea sa definitiva, în temeiul Directivei 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014, privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene, a aplicării art. 28 şi art. 29 din Regulamentul UE nr. 608/2013, precum şi în temeiul reglementarilor interne respectiv a art. 1357 alin. (1) şi (2), a art. 1359, art. 1385, art. 1386 din Noul C. civ.

9.să se dispună acordarea liberului la vamă pentru bunurile reţinute prin Decizia nr. x/14.07.2016 a Direcţiei Regionale Galaţi, Biroul Vamal Constanţa Sud şi a Adeverinţei de reţinere a bunurilor nr. x/14.07.2016 emisă de Biroul Vamal Constanţa Sud;

10.obligarea reclamantelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 398 din 21.03.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a Civilă a admis acţiunea principală, formulată de reclamatele-pârâte A.. şi B., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L., şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

A obligat pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. să înceteze actele de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, depozitare, oferire spre vânzare precum şi orice altă folosire în scop comercial a produselor purtând mărcile nr. x/09.11.1995, y/05.11.1998 A., w/27.11.2013, z/14.11.2013 A., s/14.11.2013 A., t/06.07.1995, u/25.06.2012, v/15.05.1992 B., q/21.08.2014, atât de la societatea D. din Emiratele Arabe Unite, cât şi de la orice altă societate din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă; a interzis pârâtei-reclamante actele de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, depozitare, precum şi a oricărei alte folosiri în scop comercial, dar şi a finalizării operaţiunilor de vămuire a celor 1600 de piese de schimb pentru automobile, reţinute conform Deciziei vamale nr. 9200/D119-2016/15.07.2016, purtând mărcile nr. x/09.11.1995,y/05.11.1998 A.,w/27.11.2013,z/14.11.2013 A.,s/14.11.2013 A., t/06.07.1995, u/25.06.2012, v/15.05.1992 B., q/21.08.2014, şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă.

A obligat pârâta-reclamantă să retragă de pe piaţă produsele purtând mărcile menţionate, provenite din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă; a obligat pârâta-reclamantă să distrugă produsele purtând mărcile menţionate, provenite din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă.

A obligat pârâta-reclamantă să furnizeze informaţii complete privind provenienţa şi circuitele de distribuire a bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar,în special: numele/adresele furnizorilor şi ale deţinătorilor anteriori ai bunurilor,numele/adresele cumpărătorilor/clienţilor,cu excepţia consumatorilor finali, informaţii cu privire la cantitatea de produse achiziţionate şi livrate, precum şi facturile sau alte documente de achiziţie relevante; a respins ca inadmisibile capetele de cerere nr. x, 2, 3, 4, 5, 7 din cererea reconvenţională;a respins ca neîntemeiate capetele de cerere nr. x, 8, 9 din cererea reconvenţională; a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 10.001,8 RON, cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, onorariu avocaţial).

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L..

Prin decizia nr. 41 l/A/04.04.2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul şi a obligat pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 21.652,73 RON.

Împotriva acestei decizii (inclusiv a încheierilor din 31.01.2018 de respingere a cererii de sesizare a CJUE cu chestiunile prejudiciale şi din 28.02.2018 de respingere a cererii de recuzare) a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L..

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a învederat următoarele.

Menţiunea din încheierea pronunţată la data de 28.02.2018 în sensul că soluţia instanţei cu privire la cererea de recuzare ar fi definitivă/fară cale de atac, este de natură să suprime, în mod nelegal, o cale de atac prevăzută de lege (art. 53 alin. (1) C. proc. civ. reţine că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza), sens în care instanţa s-a pronunţat asupra cererii prin exces de putere, cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti;

Instanţa s-a pronunţat cu ignorarea cadrului procesual al litigiului, respectiv, prin considerentele hotărârii recurate, instanţa din oficiu, fără să fie învestită de reclamante, abuzând de rolul sau activ, reţine că actul de contrafacere reclamat este folosirea mărcii prin comercializarea în România, a produselor importate din afara Spaţiului Economic European (Emiratele Arabe Unite), în lipsa unui acord al titularului. Prin cererea de chemare în judecată însă, reclamantele s-au prevalat doar de încălcarea art. 36,38, 94 din Legea nr. 84/1998, a art. 9 şi 13 din Regulamentul nr. 207/2009, art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005, fără a solicita constatarea contrafacerii întemeiată pe dispoziţiile art. 90 alin. (1) lit. a) sau b din Legea nr. 84/1998. Reclamantele au susţinut, în mod constant, că încălcarea drepturilor lor s-a realizat prin lipsa unui acord explicit din partea acestora privind importul de bunuri originale din afara spaţiului UE/SEE în interiorul acestuia;

În mod greşit instanţa de apel a refuzat, prin încheierea de şedinţă din 31.01.2018, de a adresa întrebări preliminare CJUE, fiind astfel încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului al recurentei şi principiul rolului activ al judecătorului reglementat de art. 22 C. proc. civ.. Refuzul instanţei nu a fost motivat conform legii,instanţa de apel nu a analizat cele 13 întrebări formulate de recurentă şi a încălcat principiile de interpretare în materie, reţinând o situaţie de fapt contrară celei care rezultă din actele şi lucrările dosarului.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat următoarele.

Motivarea instanţei de apel privind faptul că apelanta-pârâtă nu poate valorifica teoria epuizării drepturilor decurgând din certificatul de marcă, reprezintă o susţinere străină de natura cauzei, în raport de obiectul ei, aşa cum a fost determinat de părţi, respectiv reclamantele nu au învestit instanţa cu un capăt de cerere privind constatarea de contrafacere în sensul art. 90 alin. (1) lit. a) sau b din Legea nr. 84/1998, iar suprapunând şi înglobând conţinutul acestui text legal cu solicitările reclamantelor, instanţa realizează o motivare străină şi contradictorie;

Reţinând în considerente că pentru mărfurile contrafăcute introduse în circuitul comercial, comerciantul răspunde pe temeiul răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care nici acţiunea în contrafacere, nici răspunderea civilă delictuală nu fac obiectul prezentului litigiu, instanţa de apel expune, în argumentaţia sa, motive străine de natura cauzei, iar reţinând în finalul raţionamentului său că produsele în discuţie sunt originale, realizează o motivare contradictorie, bunurile respective neputând fi, în acelaşi timp şi originale şi contrafăcute;

Instanţa de apel nu motivează cum a ajuns la concluzia că, deşi bunurile reţinute provin din ţări din spaţiul SEE/UE, este irelevant că aceste produse au fost fabricate (de către titular), într-o ţară din piaţa unică. Acest raţionament este contradictoriu, eliptic şi nemotivat, fiind perpetuat şi menţinut de instanţa de apel când apreciază că excluderea din sfera de aplicare a Legii nr. 344/2005, respectiv a Regulamentului UE nr. 608/2013, a mărfurilor declarate la autoritatea vamală în vederea plasării sub un regim vamal definitiv, nu presupune ca importurile paralele cu produse originale sunt legale;

Instanţa de apel nu arată care este norma legală prin care folosirea fără drept a mărcii altuia constituie o formă distinctă de contrafacere, aşa cum în mod eronat reţine aceasta în considerente.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta precizează următoarele.

Prin reţinerea faptului că folosirea fără drept a mărcii altuia este o formă distinctă de contrafacere, s~a ignorat Ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa din 03.10.2016 dată în dosarul penal nr. x/2016, prin care a fost admisă plângerea recurentei formulată împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală efectuate în dosar nr. x/2016, în condiţiile în care prin plângerea acesteia înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa la 19.09.2016 s-a arătat că organele de cercetare penală s-au sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 90 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, iar bunurile importate au fost ridicate în baza unei dovezi de lăsare în custodie şi lăsate unei societăţi comerciale din port;

Din actele şi înscrisurile depuse de către recurentă, procurorul a constatat că bunurile ce fac obiectul prezentului dosar sunt originale, iar nu contrafăcute, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de textul legal anterior menţionat, nu fac obiectul confiscării speciale, iar prin restituirea acestora nu este îngreunată stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că în mod greşit, cu încălcarea normelor în materie şi a dreptului la un proces echitabil, instanţa de apel, prin încheierea de şedinţă din 31.01.2018, parte integrantă din hotărârea recurată, a respins cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că solicitarea vizând această procedură specială este justificată pe de o parte, de greşita interpretare dată de către instanţa de judecată Directivei 2008/95/CE, Regulamentului 207/2009 modificat prin Regulamentul UE 2015/2424 şi Regulamentului UE 608/2013 (acte normative comunitare cu aplicabilitate directă la speţă), iar pe de altă parte, întrucât actele comunitare menţionate nu sunt explicite, ci implicite prin formulare, asupra unor puncte esenţiale.

Instanţa de apel trebuia să stabilească, cu titlu preliminar, că la momentul introducerii acţiunii Regulamentul UE 2424/2015 se aplică integral din data de 01.10.2017 şi înlocuieşte Regulamentul UE 207/2009.

Recurenta a învederat instanţei de apel care sunt textele legale aplicabile în cauză (art. 7 din Directiva 2008/98/CE; Regulamentul UE 2015/2424-pct. 21, art. 9 alin. (4), paragrafele 1 şi 2, art. 12 alin. (1) lit. a), b), c); Regulamentul 608/2013-art. 1 alin. (3), art. 28; TFUE-art. 101 şi 102) şi care sunt elementele care comportă discuţii, respectiv art. 9 din Regulamentul 207/2009 modificat prin art. 9 al Regulamentului UE 2015/2424.

Instanţa de apel, încălcând dreptul la un proces echitabil şi legislaţia în materie, nu a motivat refuzul solicitărilor recurentei, concretizate în cele 13 întrebări preliminare formulate în temeiul art. 267 TFUE şi a refuzat solicitarea subsidiară de aplicare a principiilor de interpretare stabilite de CJUE, respectiv: l)dreptul Uniunii Europene secundar să fie interpretat astfel încât să fie compatibil cu dreptul intern; 2)interpretarea textului în sensul stabilirii sensului acestuia; 3)interpretarea sistematică; 4)interpretarea teleologică; 5)interpretarea cu privire specială la "implied and resulting powers" (competenţe implicite nereglementate în scris); 6)completarea autonomă a Tratatului în funcţie de obiectivele sale; 7)interpretarea avându-se în vedere principiul efectivităţii; 8)interpretarea avându-se în vedere principiul funcţionalităţii Comunităţilor; 9)respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii acţiunii comunitare.

Prin încheierea de şedinţă din 31.01.2018 instanţa de apel s-a pronunţat în mod aleatoriu, iar nu punctual asupra întrebărilor recurentei, reţinând o situaţie de fapt contrară celei care rezultă din actele dosarului, astfel: cu privire la întrebările nr. 11-13 instanţa reţine că Regulamentul UE 608/2013 nu poate fi aplicabil în speţă, deşi prin motivele de apel s-a arătat că bunurile în discuţie au fost reţinute de către Biroul Vamal Constanţa în temeiul acestui act normativ comunitar şi a Legii nr. 344/2005; în mod greşit şi cu nerespectarea principiului art. 6 alin. (1) CEDO instanţa nu a mai analizat întrebările de la pct. 11-13, respingându-le de facto, tară să observe că întrebările 12-13 vizau aspecte legate de aplicarea în cauză a art. 101-102 TFUE; instanţa de apel, cu referire generală la întrebarea nr. 5, a reţinut că toate celelalte întrebări de la 1 la 10 inclusiv sunt fără legătură cu cauza şi le-a respins; nici în încheierea de şedinţă din 31.01 2018 şi nici în decizia recurată, instanţa de apel nu arată, motivat, de ce a respins solicitarea recurentei şi de ce nu a aplicat principiile comunitare indicate.

Intimatele-reclamante A., B. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului şi acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 23.11.2018, recurenta a invocat excepţia privind motivul de ordine publică referitor la limitarea prin lege a calităţii de reprezentant convenţional a persoanei juridice E., care a promovat acţiunea introductivă de instanţă şi stă în judecată ca reprezentant convenţional pentru intimatele-reclamante.

Excepţia a fost invocată prin raportare la decizia în interesul legii nr. 9/2016 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s~a reţinut că "limitarea prevăzută de art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. intervine numai în situaţia în care persoana juridică optează pentru reprezentarea convenţională în faţa instanţei, caz în care îşi poate alege reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de textul menţionat" şi că "reprezentarea convenţională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) din C. proc. civ..". In cauză, procurile intimatelor-reclamante reprezintă un mandat de reprezentare convenţională, iar la dosar nu există dovezile cerute de Legea nr. 31/1990, de natură să facă dovada existenţei unui mandat de administrare acordat în condiţiile legii.

La aceeaşi dată, recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a reiterat excepţia anterior menţionată, a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursului.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 411A din data de 4 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele şi pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte motivele de recurs privind încheierea din 31.01.2018 de respingere a cererii de sesizare a CJUE cu chestiunile prejudiciale, este de reţinut că instanţa naţională sesizată cu soluţionarea unui litigiu îşi asumă întreaga răspundere pentru a aprecia atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează CJUE, în temeiul art. 267 TFUE. Astfel aceste aprecieri ale instanţei de apel nu pot fi criticate în calea de atac. În schimb partea are dreptul să reitereze cererea de sesizare a CJUE cu chestiunile prejudiciale în faţa instanţei sesizate cu calea de atac împotriva decizie. În speţă nu s-a mai pus problema analizării acestei cereri întrucât instanţa de recurs a apreciat că este prematur a fi discutată cererea de sesizare a CJUE atâta timp cât a fost pusă în discuţie o excepţie de ordine publică, care, în situaţia în care va fi primită, face de prisos cercetarea celorlalte chestiuni.

Referitor la motivele de recurs privind încheierea din 28.02.2018 de respingere a cererii de recuzare, criticile formulate au vizat doar faptul că în dispozitivul încheierii s-a menţionat sintagma "fără cale de atac", în condiţiile în care, potrivit art. 53 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care a fost respinsă cererea poate fi atacată odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza.

Or, potrivit art. 457 alin. (2) C. proc. civ. "menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege."

În consecinţă, această menţionare eronată nu poate constitui un motiv de nelegalitate a încheierii.

Înalta Curte a analizat în continuare motivul de recurs de ordine publică referitor la lipsa calităţii de reprezentant a E. pentru reclamantele A. B., prin raportare la prevederile art. 84 alin. (1) C. proc. civ., a cărui temeinicie ar fi făcut inutilă verificarea motivelor de recurs ce priveau fondul litigiului.

Motivul de ordine publică a fost invocat de către recurent după împlinirea termenului de motivare a recursului, dar a fost însuşit de către instanţa de recurs, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., astfel că nu se pune problema intervenirii vreunei decăderi din această perspectivă.

Nu este fondată apărarea intimaţilor în sensul că excepţia lipsei calităţii de reprezentant nu mai putea fi invocată în recurs, întrucât nu ar fi fost invocată în faţa primei instanţe de fond sau în apel.

În susţinerea acestei apărări intimatele au arătat că în realitate s-ar pune problema lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului, ca urmare a nulităţii mandatului de reprezentare în faţa instanţelor judecătoreşti dat către reclamante E., iar nu a lipsei calităţii de reprezentant.

Reprezentantul reclamantelor în prezentul litigiu este, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată, E., avocatului fiindu-i făcută o ofertă de mandat convenţional de către această societate, iar nu de către reclamante.

În recurs a fost invocată, referitor la formularea cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant, iar nu a lipsei dovezii calităţii de reprezentant a acestei societăţi.

În consecinţă, nu sunt aplicabile prevederile de excepţie ale art. 82 alin. (2) C. proc. civ., ce privesc exclusiv excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

Potrivit art. 84 alin. (1) C. proc. civ. persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.

Recurenta a invocat interpretarea acestei prevederi legale dată prin decizia nr. 9/2016 a ICCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din C. proc. civ., cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă."

Cu privire la această decizie, în apărare, intimatele au invocat faptul că E. nu este o societate care are ca obiect activităţile de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică, ci o societate care administrează portofoliul de mărci al reclamantelor, şi ca atare, nu s-ar încadra în raţiunea legii privind nelegalitatea formulării unei cereri de chemare în judecată în numele unei persoane juridice de către o altă persoană juridică.

Este nefondată această apărare, atâta timp cât art. 84 alin. (1) C. proc. civ. nu distinge (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Aşa cum se reţine în paragraful 35 teza finală din decizia nr. 9/2016 "dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului."

Una dintre posibilităţile juridice identificate în decizia nr. 9/2016 (parag. 32, 43) ca o persoană juridică să formuleze cererea de chemare în judecată prin mandatar persoană juridică este aceea a reprezentării legale, ceea ce în speţă nu s-a pretins a exista.

Din această decizie sunt relevante următoarele paragrafe, la care se face trimitere şi de către recurentă:

"32. Întrucât limitarea prevăzută de art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. intervine numai în situaţia în care persoana juridică optează pentru reprezentare convenţională în faţa instanţei, caz în care îşi poate alege reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de textul menţionat, rezultă că, în lipsa reprezentării convenţionale, drepturile procesuale ale persoanei juridice pot fi exercitate prin reprezentantul legal.

33. Contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative.

34. Folosirea adverbului "numai" din textul art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. subliniază exclusivitatea modalităţii de reprezentare convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor, ce poate fi realizată doar de cele două categorii de reprezentanţi nominalizaţi de text. Această concluzie reiese şi din sintagma "în condiţiile legii", care face trimitere la legile ce reglementează profesiile de consilier juridic şi avocat.

35. Activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridici. Or, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului.

36. Având în vedere caracterul imperativ al normei de procedură, interpretarea potrivit căreia persoana juridică ar putea fi reprezentată în faţa instanţei printr-o altă persoană juridică, inclusiv sub aspectul formulării cererii de chemare în judecată, este lipsită de fundament legal.

37. De asemenea nu poate fi primită nici interpretarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată ar putea fi formulată şi semnată de consilierul juridic sau avocatul persoanei juridice mandatare, deoarece art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. are în vedere consilierul juridic sau avocatul angajat de parte, şi nu de reprezentantul convenţional."

Intimatele au mai invocat faptul că au ratificat, conform înscrisurilor depuse în dosarul de recurs, actele de procedură efectuate de avocatul căruia i-a făcut oferta de mandat convenţional E. şi că astfel ar fi fost acoperită nulitatea formulării cererii de chemare în judecată prin reprezentant persoană juridică, dar şi a reprezentării în faţa instanţei de recurs.

Potrivit art. 176 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la reprezentarea procesuală nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări, dar conform art. 177 alin. (3) C. proc. civ., actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia, dispoziţie aplicabilă, potrivit doctrinei, indiferent de felul nulităţii.

Ca atare, raportat la această apărare, se pune problema dacă ratificarea făcută potrivit normelor C. civ. aplicabile mandatului de drept comun de către reclamante a actelor de procedură efectuate de avocatul căruia E. i-a făcut oferta de mandat convenţional, reprezintă o înlăturare a cauzei nulităţii.

De asemenea, instanţa de recurs a mai pus în discuţie, inclusiv sub aspectul ratificării mandatului în formularea cererii de chemare în judecată, calitatea de reprezentant al intimatelor reclamante în raport de actele depuse la dosar, în sensul conformităţii acestora cu cerinţele legale.

Pentru a reprezenta o cauză de înlăturare a nulităţii de faţă, cererea de chemare în judecată trebuie semnată de reprezentantul legal al părţii sau reprezentantul convenţional angajat de parte, în condiţiile legii ("consilierul juridic al părţii sau avocatul angajat de parte, în condiţiile legii, şi nu de reprezentantul convenţional", parag. 37, Decizia 9/2016).

Aceleaşi raţiuni sunt valabile şi pentru reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată, menţionată, de asemenea, în Decizia nr. 9/2016.

În speţă, cauza nulităţii nu a constituit-o lipsa mandatului avocatului, pentru ca ratificarea actelor făcute de avocat să producă vreun efect asupra nulităţii de faţă, ci formularea cererii printr-un reprezentant convenţional persoană juridică cu încălcarea prevederilor exprese ale legii.

Mai mult, pentru a fi angajat legal, pentru a avea el însuşi calitatea de reprezentant în cauză, avocatul trebuie să fi fost angajat potrivit legilor avocaturii, conform dispoziţiilor exprese ale art. 84 alin. (1) teza finală raportat la art. 85 alin. (3) teza finală.

Aşa cum se reţine în decizia nr. 9/2016, paragraful 33, contractul de mandat de drept comun produce efecte doar în planul dreptului material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative.

Ca atare, "ratificarea" actelor făcute de un avocat fără mandat trebuie să îmbrace forma unui contract de asistenţă juridică încheiat între parte şi acel avocat potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei iar nu a unei oferte de mandat (procură) încheiată potrivit dispoziţiilor de drept comun în materie urmată de executarea acesteia, care împreună ar putea însemna un contract de mandat în temeiul dispoziţiilor de drept comun (art. 2013 alin. (1) C. civ.)

Or, legile de organizare şi exercitare a profesiei sunt în sensul următor.

Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 (forma în vigoare la data ofertei de mandat din 14 decembrie 2018, în cadrul căreia este cuprinsă şi ratificarea invocată), avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.

În ceea ce priveşte forma contractului pentru a produce efecte potrivit legislaţiei avocaturii, sunt relevante prevederile art. 121 şi art. 122 din Statutul profesiei de avocat (HUNBR nr. 64/2011, forma în vigoare la data menţionată anterior).

Procurile trimise de reclamante avocatului lor nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi considerate contracte de asistenţă juridică încheiate în formă scrisă, pe de o parte, pentru că în sine nu reprezintă decât o ofertă de mandat, iar nu un contract de mandat încheiat în formă scrisă (executarea celor conţinute în oferta de mandat de către mandatar reprezintă o acceptare tacită, conform art. 2013 alin. (1) C. civ. a ofertei de mandat prin actul material al executării, iar nu printr-un înscris), iar pe de altă parte nu conţin un element obligatoriu esenţial pentru a fi calificate drept contracte de asistenţă juridică, conform art. 122 alin. (4) şi (5) din Statutul avocaţilor, şi anume seria.

Potrivit art. 122 alin. (4) şi (5) din Statutul avocaţilor

"(4) Contractul de asistenţă juridică va fi tipărit în formulare tipizate şi înseriate ce vor conţine sigla U.N.B.R., cea a baroului emitent, denumirea "Uniunea Naţională a Barourilor din România" şi cea a baroului emitent. Seria va avea o componentă literală comună fiecărui barou şi o componentă cifrică formată din 6 cifre, urmată de menţionarea anului emiterii formularelor. Înserierea este rezervată de către barou fiecărei forme de exercitare a profesiei.

(5) Cu acordul prealabil al baroului de la sediul lor profesional principal şi cu respectarea cerinţelor prevăzute la alin. (4), formele de exercitare a profesiei pot emite şi utiliza, pe cheltuiala lor şi prin mijloace proprii, formularele menţionate la alin. (4) în mod individual, personalizate cu elementele de identificare ale formei de exercitare a profesiei. În acest caz, formele de exercitare a profesiei vor solicita baroului acordarea de serii unice pentru formularele pe care le vor emite în sistem propriu şi personalizat. Aceste serii vor fi înscrise în mod obligatoriu în contractele de asistenţă juridică emise de formele de exercitare a profesiei în baza prevederilor prezentului alineat."

Ca atare, chiar dacă modelul de contract prevăzut la art. 122 alin. (3) din Statut este orientativ, înserierea contractelor de asistenţă juridică este esenţială pentru calificarea unui contract ca fiind de asistenţă juridică. Înserierea contractelor de asistenţă juridică nu are legătură doar cu respectarea obligaţiilor profesionale şi fiscale de către avocat ce ţin de organizarea profesiei, ci reprezintă un element obligatoriu al contractului de asistenţă juridică, aşa cum se menţionează expres în cadrul art. 122 alin. (5) din Statut. O altă interpretare ar permite eludarea unor norme imperative referitoare la conţinutul contractului de asistenţă juridică.

În consecinţă, faţă de aceste dispoziţii legale exprese, menţionarea în cadrul ofertelor de mandat că acestea reprezintă contracte de asistenţă juridică nu poate produce nici un efect juridic.

Faptul că forma scrisă a contractului de asistenţă juridică este prevăzută ad probationem nu înseamnă că simpla pretindere a existenţei unei înţelegeri ar fi suficientă pentru a susţine existenţa calităţii de reprezentant convenţional al părţii, şi astfel a calităţii de avocat angajat de parte, atâta timp cât nerespectarea cerinţei prevăzute ad probationem atrage imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă (idem est non esse et non probari).

În ceea ce priveşte împuternicirile avocaţiale depuse în faţa instanţei de recurs şi ataşate la filele x, din conţinutul lor rezultă că au fost emise în baza actelor (procuri) din 14 decembrie 2018.

În primul rând, procurile în cauză, având în vedere conţinutul lor, faptul că sunt semnate doar de mandant reprezintă doar o ofertă de mandat, iar nu un contract de mandat.

În al doilea rând, potrivit art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat: "Contractul de asistenţă juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită conform anexei nr. II. Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi formularului împuternicirii avocaţiale."

Din acest text de lege rezultă că împuternicirea avocaţială nu reprezintă o parte a contractului de asistenţă juridică ci este emis în baza acestuia, fiind un act ulterior încheierii contractului. Astfel, nu poate fi avută în vedere pentru a se aprecia dacă există un contractul de asistenţă juridică în formă scrisă, încheiat potrivit legilor avocaturii.

Ca atare, în speţă nu s-a dovedit faptul că până la data pronunţării asupra nulităţii prevăzute de art. 84 alin. (1) C. proc. civ. a dispărut cauza acesteia, care putea avea loc prin semnarea cererii de chemare în judecată de reprezentantul legal al părţii sau reprezentantul convenţional angajat de parte, în condiţiile legii.

În consecinţă, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Ţinând cont că potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. obiectul recursului este hotărârea dată în apel, iar nu fiecare încheiere premergătoare în parte dintre cele care nu pot fi atacate decât odată cu fondul, potrivit art. 494 raportat la art. 466 alin. (4) C. proc. civ., că potrivit art. 496 alin. (2) hotărârea atacată este casată, iar nu fiecare încheiere premergătoare în parte prin care s-au dispus măsuri criticate în recurs, instanţa de recurs nu a considerat necesară menţionarea în dispozitivul hotărârii a încheierilor premergătoare cuprinzând măsuri criticate ca fiind nelegale în cadrul recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 411A din data de 4 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2020.