State liability for judicial errors: statutory preconditions for admissibility under pre-2018 Article 96 of Law No. 303/2004

Şedinţa publică din data de 09 martie 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 07 mai 2019 pe rolul Tribunalul Sălaj, secţia civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu, cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de despăgubiri, în temeiul dispoziţiilor art. 58 şi art. 72 din C. civ. coroborate cu cele ale art. 15 din Carta Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, art. 96, art. 991 din Legea nr. 303/2004 şi art. 52 din Constituţia României.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sălaj

Prin sentinţa civilă nr. 1 din 08 ianuarie 2020, Tribunalul Sălaj, secţia civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 137 A din 03 septembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 1 din 08 ianuarie 2020 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în dosar nr. x/2019.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 137 A din 03 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.

4.1. Recurentul-reclamant A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel Cluj sau la Tribunalul Sălaj.

În drept, recurentul şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 483 şi urm. din C. proc. civ., pe prevederile art. 1 (5):

"În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie"; pe prevederile art. 52: Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică:

"(l)Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei; (2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică în cauza de faţă Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 554/2004; (3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii în cauza de faţă prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 - şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă"; pe prevederile art. 20 (l) şi (2) - "Tratatele internaţionale privind drepturile omului, "(l) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; "(2) Dacă există neconcordanţe între pactele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile"; pe prevederile art. 21 "Accesul liber la justiţie"; art. 24 "Dreptul la apărare"; art. 31 "Dreptul la informaţie"; articole cuprinse în Constituţia României, pe prevederile art. 58 (l) din C. civ. - Drepturi ale personalităţii:

"Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi la alte asemenea drepturi recunoscute de lege", pe prevederile art. 72 (l) şi (2) din C. civ. - Dreptul la demnitate:

"(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale; (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute în art. 75"; pe prevederile art. 15 din Carta Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale - "Drepturile personalităţii sunt ocrotite de lege." "Dintre aceste drepturi fac parte: dreptul la demnitate, dreptul la onoare, dreptul la nume, dreptul la renume, dreptul la imagine, dreptul la renume, dreptul la sănătate, dreptul la informaţie, accesul liber la justiţie, etc.; "Enumerarea acestor drepturi este nelimitativă"; pe prevederile art. 24 (3) - Obligaţia executării cuprinse în Capitolul III - Procedura de executare din Legea nr. 554/2004, pe prevederile art. 287 (l) lit. (b) din C. pen.:

"Nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti prin refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă"; pe prevederile art. 297 (l) din C. pen. - Abuzul în serviciu; pe prevederile art. 298 din C. pen. - Neglijenţa în serviciu; pe prevederile art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:

"Orice persoană are dreptul la satisfacerea efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituţie sau lege"; pe prevederile art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:

"Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală...nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri"; pe prevederile art. 22 şi următoarele din Legea nr. 554/2004, pe prevederile art. 96 şi ale art. 991 din Legea nr. 303/2004 şi pe prevederile cuprinse în Statutul Asociaţiei "B.".

Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont în motivarea deciziei atacate de prevederile acestor articole de lege, articole din Constituţia României şi articole din tratatele internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte semnatară.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost susţinută de recurentul-reclamant prin prisma lipsei de conţinut juridic în contextul menţinerii de către instanţa de apel a soluţiei primei instanţe în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată a Statului Român, soluţie ce a fost viciată prin depunerea adresei nr. x/03.06.2019, adresată Tribunalului Sălaj, de către secretarul general al Ministerului Finanţelor Publice în calitate de reprezentant legal al Statului Român, domnul C..

Dând curs adresei menţionate, al cărui conţinut a fost redat în parte, procedând în aceeaşi manieră ca instanţa de fond, în opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel a respins apelul pe motive puerile, nelegale cu încălcarea drepturilor personalităţii recurentului-reclamant, atâta timp cât a dat curs intervenţiei reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii şi, din acest punct de vedere, se pune întrebarea dacă exercitarea atribuţiilor acestuia, reglementate prin legea organică, permit acestei autorităţi a Statului Român să se implice în proces. Câtă vreme se cunoaşte că Consiliului Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, în motivarea deciziei atacate cu recurs nu apare nicio referire la legalitatea/nelegalitatea intervenţiei politicului în actul de justiţie.

A mai arătat că în cererea introductivă de instanţă a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la acordarea de despăgubiri morale în conformitate cu prevederile Constituţiei României, a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte semnatară, însă cu respectarea prevederilor Legii nr. 554/2004 având ca argument faptul că a câştigat două procese civile, în baza Legii nr. 544/2001, în care părţi au fost Consiliul Superior al Magistraturii şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, fiind pronunţate două decizii definitive/irevocabile de către două instanţe de judecată din cadrul Curţii de Apel Cluj, ce au fost învestite cu formulă executorie, prin care cele două autorităţi ale Statului Român au fost obligate să comunice recurentului informaţii de interes public, însă nici până la momentul depunerii cererii de recurs, aceste informaţii nu au fost comunicate recurentului sau Asociaţiei "B.". Or, prevederile art. 52 din Constituţie, dar şi legea penală, obligă Tribunalul Sălaj, ca instanţă de executare, să "execute" cele două autorităţi ale Statului Român, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004.

Un alt argument vizează faptul că procurorii D. şi E., foşti procurori general/procuror general adjunct în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, printr-o adresă, au anulat trei plângeri penale depuse de către recurent fără să emită ordonanţe de clasare şi fără să se efectueze cercetări penale în cauze, cu încălcarea gravă a legii penale.

Astfel, plângerea penală depusă de către recurent împotriva acestora a fost respinsă de către procurorul de caz/judecătorul de cameră preliminară pe motive puerile/nelegale.

A susţinut depunerea a două plângeri penale la secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie împotriva judecătorilor şi procurorilor implicaţi în dosarul nr. x/2019, ce formează obiectul dosarelor nr. x/2019 şi nr. y/2019, arătând că dreptul la demnitate, la onoare, la renume, la imagine, la nume, liberul acces la justiţie, dreptul la apărare au fost încălcate cu bună ştiinţă de către judecători/procurori din cadrul Judecătoriei Zalău/Tribunalului Sălaj/Curtea de Apel Cluj şi de la parchetele adiacente.

Cu privire la nelegalitatea şi netemeinicia deciziei recurate, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că precizarea motivelor de apel a fost depusă tardiv atâta timp cât cererea de apel adresată Tribunalului Sălaj a cuprins şi motivele, fiind depusă cu respectarea termenului legal, iar la data de 20 august 2020, a depus la dosarul cauzei înscrisul intitulat precizări la acţiune şi nu motivele de apel, cu respectarea prevederilor art. 478 (2) din C. proc. civ.

A mai arătat că motivarea deciziei atacate s-a bazat pe preluarea unor pasaje din cererea de apel şi motivarea sentinţei civile nr. 1/08.01.2020 a Tribunalul Sălaj.

Redând din cuprinsul decizie atacate (pagina 12), a susţinut recurentul-reclamant că în raport de art. 470 din C. proc. civ., în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că indicarea în cererea de apela motivelor în drept ar constitui un motiv de apel nefondat. În acest sens, a precizat că instanţa de apel nu a făcut trimitere la încălcarea gravă a legii civile/penale de către Consiliul Superior al Magistraturii şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea, precum şi la încălcarea gravă a legii penale de către procurorii D. şi E., ambii din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în considerarea argumentelor expuse anterior.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, aspectele prezentate pe fondul cauzei nu au fost luate în seamă de către prima instanţă, iar instanţa de apel nu a făcut referire la toate aspectele deduse judecăţii în apel. De asemenea, nu poate fi reţinută susţinerea instanţei de apel cu referire la implicarea politicului în actul de justiţie având în vedere adresa nr. x/03.06.2019, ce a fost comunicată Tri­bunalului Sălaj şi Consiliului Superior al Magistraturii de către domnul C., cu acelaşi conţinut, cu acelaşi număr şi aceeaşi dată poştală.

Or, în opinia recurentului-reclamant, O.M.F.P nr. 1853/2019 nu este o lege, iar în ipoteza în care este nelegal, nici o lege din România nu poate obliga la respectarea acestuia.

Deşi a susţinut şi probat prin cererea introductivă existenţa unor erori judiciare ce au determinat încălcarea în mod grav a drepturilor personalităţii prin acele încheieri/sentinţe/decizii/ordonanţe, atât instanţa de fond şi instanţa de apel doar le-a amintit, fără a analiza motivele invocate de recurent.

Cu privire la argumentele instanţei de apel, potrivit cu care:

"Faptul că reclamantul a câştigat sau nu un proces a fost analizat de către prima instanţă doar prin prisma a ceea ce este relevant în prezenta cauză, anume dacă există un prejudiciu personal...urmarea faptelor mai multor magistraţi români, care...şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă, încălcându-i drepturile personalităţii şi producând deteriorarea gravă a sănătăţii acestuia", făcând referire la art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 20 -Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. (5) din Constitu­ţia României, a arătat că atingerea drepturilor personalităţii, drepturi ce sunt garantate de Constituţia României şi art. 15, art. 27 din Carta Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, nu pot fi cuantificate. Drept urmare, nici instanţa de fond şi instanţa de apel nu au dreptul să cuantifice măsura în care i-au fost afectate drepturile menţionate şi sănătatea. Solicitarea daunelor morale reprezintă un drept constituţional al recurentului, fiind prevăzut de legile interne şi internaţionale în materie.

Cu privire la considerentele deciziei atacate de la pagina 12 alin. (7), a precizat că instanţa de apel era obligată să motiveze soluţia adoptată, potrivit art. 425 (1) lit. (c) din C. proc. civ.. Or, motivarea decizie atacate nu cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au condus la soluţia pronunţată, ci reprezintă o preluare a motivelor cererii de apel şi a motivării sentinţei civile a instanţei de fond. Restul motivării reprezintă o încercare a acestor instanţe de a da curs conducerii Consiliului Superior al Magistraturii în sensul invocării unor motive puerile/nelegale în baza cărora să se respingă cererea depusă de recurent.

Procedând astfel, judecătorii nu s-au supus legii, nu au fost independenţi, potrivit art. 124 (3) din Constituţia României, urmare a implicării politicului în actul de justiţie, sens în care, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut modalitatea în care instanţa de fond a motivat respingerea cererii de chemare în judecată a Statului Român.

Redând din considerentele deciziei atacate de la pagina 14 alin. (2), cu referire la art. 124 din Constituţia României, recurentul-reclamant a arătat că atât Tribunalul Sălaj, ca instanţă de executare, cât şi Curtea de Apel Cluj au încălcat grav legea civilă/penală prin faptul că nu au dispus executarea Consiliului Superior al Magistraturii şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, după cum se prevede în Cap. III Procedura de executare şi în art. 24 (3) din Legea nr. 544/2004, iar procurorii D. şi E. au încălcat grav legea penală în contextul în care respingând cele trei plângeri penale nu au emis ordonanţe de clasare.

Instanţa de apel a apreciat că nu sunt motive reale/legale să solicite daune morale/despăgubiri Statului Român, deşi judecătorii incriminaţi şi-au exercitat sarcinile de serviciu cu rea-intenţie şi gravă neglijenţă. Or, în legislaţia civilă/penală din România nu există nici o prevedere/articol de lege care să indice cine sau care este instanţa de judecată care poate decide când există eroare judiciară în cadrul unei hotărâri judecătoreşti/rezoluţie, ci prevederile art. 96 pct. (4) din Legea nr. 303/2004 reglementează ipotezele specifice în care există eroare judiciară.

În mod greşit instanţa de apel a făcut referire la modul în care se face analiza unor soluţii date de către completele de judecată la care s-a raportat în motivarea cererii câtă vreme cererea de chemare în judecată a Statului Român a fost motivată în drept şi fapt în baza legislaţiei interne şi internaţionale. Sub acest aspect, a solicitat instanţei de fond/apel să admită cererea pri­vind acordarea de despăgubiri în baza prevederilor art. 52 din Constituţia României şi a celor din Legea nr. 554/2004, cu respectarea dispoziţiilor art. 906 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile din tratatele internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte semnatară.

Astfel, argumentele instanţei de apel de la pagina 14 sunt simple speculaţii ale menite a veni în sprijinul respingerii cererii sale, având în vedere prevederile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, precum şi faptul că există două decizii definitive/irevocabile emise de către două instanţe de la Curtea de Apel Cluj, care nu au fost puse în practică de către Consiliul Superior al Magistraturii şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ce se constituie în erori judiciare.

Cu privire la considerentele deciziei atacate de la pagina 14 alin. (4) şi (5), a precizat că dispoziţiile art. 425 (1) din C. proc. civ. prevăd că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată, iar art. 194 din C. proc. civ. stipulează ce anume trebuie să cuprindă cererea de chemare în judecată, astfel încât a expus în cele 300 de pagini sentinţele/deciziile legale şi ilegale care au legătură cu prezenta cauză.

A mai arătat că ambele instanţe fond/apel au respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de reprezentantul pârâtului Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat acţiunea întemeiată pe prevederile Legii nr. 554/2004, modificată în anul 2008, atâta timp cât prevederile art. 24 (3) din lege este aplicabil în contextul în care cererea a fost motivată prin prisma unor sentinţe/decizii/ordonanţe survenite de-a lungul anilor, iar în baza prevederilor Constituţiei României şi a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului a dat în judecată în mod legal Statul Român şi a solicitat despăgubiri băneşti, aşa cum prevede articolul menţionat.

La pagina 17 din decizia atacată, instanţa de apel a reţinut "La fel ca în cazul vătămării, care trebuie să aibă un caracter grav...", însă gravi­tatea atingerii drepturilor personalităţii nu este cuantificabilă, iar în lumea civilizată drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului trebuie respectate ad litteram, rolul justiţiei fiind acela de a le apăra.

Cu privire la producerea unor erori judiciare în sentinţele/deciziile/ordonanţele la care a făcut referire în motivarea fondului/apelului, a precizat că instanţa de apel în mod greşit a apreciat:

"Astfel, hotărârile judecătoreşti definitive şi încheierile, referitor la care intimatul a apreciat că s-a produs o eroare judiciară, nu sunt în mod evident contrare legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin acestea neafectându-se grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei."

În contextul unei motivări nelegale/netemeinice a deciziei atacate, instanţa de apel a respins apelul declarat de către subsemnatul dar şi apelul declarat de către pârât, ca nefondate, în baza prevederilor art. 466 şi urm. din C. proc. civ. şi a prevederilor art. 480 din acelaşi cod, fără a indica care sunt articolele pe care se sprijină această soluţie.

4.2 Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei civile nr. 1 din 08 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă, în sensul admiterii excepţiilor invocate şi respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A..

A criticat pârâtul decizia instanţei de apel, în esenţă, sub următoarele aspecte:

În mod greşit, instanţele de fond şi apel au apreciată că reclamantul justifică calitatea procesuală activă având în vedere că, prin acţiunea formulată, a pretins un prejudiciu personal urmare a faptelor mai multor magistraţi români, care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă în mai multe procese, încălcându-i astfel reclamantului drepturile personalităţii şi provocându-i deteriorarea gravă a sănătăţii.

Din modul de formulare a cererii de chemare în judecată reiese că pretenţii solicitate decurg din litigiile înregistrate pe rolul Tribunalului Sălaj, respectiv dosarele nr. x/2009 şi nr. y/2012, ce au avut ca obiect "comunicare informaţii de interes public", în care a figurat ca reclamantă B., reprezentată prin preşedinte A..

Prin urmare, o eventuală legitimare procesuală activă ar putea avea asociaţia pretins prejudiciată, respectiv B., şi nu A., în nume propriu.

Faţă de cele învederate, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii apelului, admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi respingerii acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, respinsă în mod greşit de instanţa de fond şi apel, recurentul-pârât a arătat că verificarea îndeplinirii condiţiilor erorii judiciare este un aspect care ţine de fondul cauzei, astfel că acţiunea reclamantului este admisibilă.

Din această perspectivă, a susţinut că acţiunea, prin care reclamantul a învestit instanţa de judecată, a fost întemeiată pe prevederile Constituţiei României, ale tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte semnatară şi pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

În raport de data intrării în vigoare a Legii nr. 242/2018, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor prin care a fost modificat art. 96 din Legea nr. 303/2004, noua reglementare a erorilor judiciare nu este aplicabilă din punct de vedere al dreptului substanţial situaţiei deduse judecăţii cu privirea la prejudicierea printr-o serie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2009 - 2012.

Aceasta întrucât principiul neretroactivităţii legii civile împiedică aplicarea legii noi pentru situaţii născute înainte de intrarea ei în vigoare, iar constatarea existenţei sau inexistenţei unei erori judiciare, se raportează la dispoziţiile legale în vigoare la data producerii faptului juridic pretins prejudiciabil.

Prin urmare, din perspectiva legii aplicabile, toate consecinţele juridice care derivă din producerea unei erori judiciare sau a unei eventuale privări nelegale de libertate (ipoteză care nu se regăseşte în cauză), nu ar putea fi guvernate decât de legea sub imperiul căreia această eroare ar fi fost săvârşită.

Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., consacră regula potrivit căreia, dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare art. 24 şi, în mod corespunzător art. 25 alin. (1), statuează că procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Ca atare, legea de procedură ce a guvernat litigiile pretins cauzatoare de prejudicii este anterioară Legii nr. 242/2018 (18.10.2018), prin care au fost introduse dispoziţiile actuale ale art. 96 din Legea nr. 303/2007.

Până la adoptarea Legii nr. 242/2018, conform dispoziţiilor art. 96 alin. (4), în forma la data de referinţă, dreptul unei persoane vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Din această perspectivă, intimatul nu a făcut dovada îndeplinirii, în prealabil, a condiţiei obligatorii referitoare la stabilirea prin hotărâre judecătorească definitivă, a răspunderii disciplinare sau penale a magistraţilor, pentru fapte săvârşite în timpul procesului, de natură să determine o eroare judiciară.

Astfel fiind, actele şi faptele juridice încheiate, ori după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

În contextul expus, răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale, iar reclamantul nu a făcut dovada, potrivit dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data pronunţării hotărârilor pretins cauzatoare de prejudicii, a existenţei unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, de natură să determine o eroare judiciară, sens în care acţiunea este inadmisibilă.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, recurentul-reclamant a reiterat aspectele dezvoltate în cererea de recurs, prin raportare la motivele de recurs formulate de recurentul-pârât.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A.. A arătat că, în mod corect, instanţa de apel, a respins apelul reclamantului, ca nefondat, reţinând că în analiza susţinerilor acestuia prima instanţă a expus argumentele sale, cu referire la dispoziţiile art. 96 alin. (1) - (5), art. 991 din Legea nr. 303/2004 şi art. 1357 alin. (1) din C. civ.

De asemenea, în mod corect, curtea de apel a respins, ca tardivă, precizarea motivelor de apel, potrivit art. 478 şi art. 468 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare şi concluzii scrise.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

a) În legătură cu recursul declarat de reclamantul A.:

1. Astfel cum a arătat şi instanţa de apel, adresa nr. x/03.06.2019 transmisă conducerii administrative a Tribunalului Sălaj de către Ministerul Finanţelor Publice, prin care Tribunalului i se adresează rugămintea de a comunica un punct de vedere cu privire la pretenţiile formulate de reclamantul A. în prezentul proces, precum şi cu privire la oportunitatea intervenirii în proces, ca intervenient voluntar accesoriu în apărarea Statului Român, a Tribunalului Sălaj, nu a fost, în concret, de natură a afecta independenţa judecătorului cauzei şi, implicit, dreptul reclamantului la un proces echitabil.

Remarcând, pe bună-dreptate, caracterul vădit inoportun al acestei adrese, Înalta Curte observă că Tribunalul Sălaj, prin preşedintele său şi în absenţa oricărei implicări a completului de judecată, i-a comunicat Ministerului Finanţelor Publice că "este exclusă implicarea instanţei în care îşi desfăşoară activitatea judecătorul care ar fi provocat eroarea judiciară", precum şi că "Emiterea unui punct de vedere al Tribunalului Sălaj cu privire la pretenţiile pe care reclamantul le-a supus judecăţii ar constitui o încălcare flagrantă a independenţei justiţiei garantate de art. 124 din Constituţia României, în componenta sa privind independenţa funcţională a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei la care faceţi referire". .

Acest răspuns instituţional al Tribunalului Sălaj corespunde în totul exigenţelor privitoare la asigurarea, în raport cu orice altă autoritate a statului, a independenţei judecătorului de caz, refuzul categoric al conducerii administrative a Tribunalului Sălaj de a considera că s-ar impune să procedeze în maniera sugerată în cuprinsul adresei constituindu-se prin el însuşi într-o garanţie a independenţei judecătorului învestit cu soluţionarea procesului, consolidându-i convingerea că, din toate punctele de vedere, se bucură de o deplină putere de decizie, conform legii, în procesul cu a cărui soluţionare fusese învestit.

Nu s-ar putea, deci, considera, aşa cum pretinde reclamantul, că ar fi existat o imixtiune în actul de justiţie care să fi afectat corectitudinea şi imparţialitatea acestuia.

Acest motiv al recursului este, aşadar, nefondat.

2. În ce priveşte faptul că în urma plângerilor penale formulate de reclamant conducerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin procurorii învestiţi cu atribuţii în acest sens, a apreciat că nu este cazul a se efectua cercetări penale, nefiind emisă nici măcar ordonanţă de clasare, Înalta Curte observă că însuşi reclamantul afirmă că plângerea depusă de el a fost respinsă de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, legalitatea actelor procedurale întocmite de conducerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel a făcut obiectul unui control de legalitate, ele fiind menţinute, astfel că nu s-ar putea reţine existenţa unei erori judiciare în legătură cu modalitatea de rezolvare a plângerilor penale formulate de reclamant. Afirmaţia reclamantului potrivit căreia respingerea plângerilor penale se sprijină pe motive apreciate ca "puerile/nelegale/netemeinice" nu poate face, prin ea însăşi, dovada existenţei unei erori judiciare, aceasta trebuind demonstrată riguros şi convingător.

3. Nefondat este şi motivul de recurs prin care decizia de apel este criticată cu privire la soluţia de respingere ca tardivă a "precizărilor la acţiune" înregistrate la Curtea de Apel Cluj în data de 25 august 2020 .

Este de avut în vedere, sub acest aspect că, "precizarea acţiunii" - în realitate, modificarea cererii de chemare în judecată - este îngăduită, ca regulă, numai înaintea primei instanţe (în acest sens fiind prevederile art. 204 C. proc. civ.), fiind de excepţie situaţiile în care legea permite ca inclusiv înaintea instanţei de apel să se solicite anumite pretenţii (a se vedea, pentru aceasta, prevederile art. 478 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora "Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală".

În ce priveşte completarea motivelor de apel, legea impune, în acelaşi spirit ce caracterizează nevoia de rigoare pe parcursul întregului proces civil) respectarea atentă a unor termene şi condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de apel trebuind să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul.

Cum faţă de reclamant termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii primei instanţe, iar atât declararea apelului, cât şi motivarea cererii de apel trebuiau făcute în termen de 30 de zile de la comunicarea sentinţei, rezultă că reclamantul era dator a-şi înfăţişa toate motivele de apel într-un termen de 30 de zile ce a început a curge de la data de 05.02.2020, când sentinţa tribunalului Sălaj i-a fost comunicată . În consecinţă, dintr-o asemenea perspectivă instanţa de apel era în drept a considera că eventuale noi motive de apel nu mai pot fi primite pe calea "precizării de acţiune" depuse după împlinirea termenului de motivare a apelului.

4. Redarea de către instanţa de apel a unor pasaje din cererea de apel a reclamantului corespunde preocupării de a reflecta cât mai cuprinzător istoricul cauzei, precum şi obiectul şi motivele căii de atac a apelului, în spiritul prevederilor art. 425 C. proc. civ. privitoare la conţinutul hotărârii judecătoreşti date în primă instanţă şi, mutatis mutandis, în apel. Oricum, chiar şi în situaţia în care ar fi existat o redare prea amplă a conţinutului cererii de apel, aceasta nu era de natură a-i crea reclamantului o vătămare, în sensul prevederilor art. 175 C. proc. civ., care să aibă aptitudinea de a atrage atât nulitatea deciziei, cât şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5. Nefondat este şi motivul de recurs prin care se afirmă că instanţa de apel ar fi interpretat greşit şi tendenţios indicarea în cererea de apel a motivelor de drept, căci referirea pe care Curtea de Apel Cluj o face cu privire la acestea în pag. 12 alin. (4) din decizie trebuie înţeleasă ca având în vedere faptul că fundamentul juridic al cererii deduse judecăţii (adică, altfel spus, cauza cererii de chemare în judecată) rămâne cel stabilit înaintea primei instanţe, în apel fiind interzisă, prin dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., schimbarea calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată sau formularea de pretenţii noi. Prin urmare, instanţa de apel a enunţat, prin statuarea făcută, modalitatea de determinare a cauzei cererii reclamantului, în acord cu dispoziţiile legale în materie.

6. Contrar celor afirmate de recurent, prima instanţă şi cea de apel au oferit un raţionament juridic apt, pe de o parte, să evidenţieze condiţiile juridice ale angajării răspunderii statului pentru erori judiciare săvârşite în procesele civile, iar pe de altă parte să trimită la concluzia că, în concret, reclamantul nu a putut dovedi şi convinge că în procesele indicate de acesta prin cererea de chemare în judecată şi, după caz, prin completările sau explicitările depuse ulterior, s-ar fi săvârşit în mod real erori judiciare de natura acelora cu privire la care legea permite angajarea răspunderii statului. Concluzia primei instanţe şi a celei de apel a fost aceea că, în concret, nu sunt întrunite condiţiile legale în raport de care acţiunea reclamantului putea fi admisă, faptul că nu a fost analizat în parte fiecare argument sau susţinere a reclamantului neavând semnificaţia că lipseşte o analiză efectivă a pretenţiilor deduse judecăţii.

Atunci când procedează la judecarea unei cauze şi, mai apoi, la motivarea hotărârii pronunţate, instanţele sunt în drept a uza de analiză şi sinteză, esenţial fiind nu să răspundă fiecărei aserţiuni a părţilor, ci să ofere, în considerente, susţinere logico-juridică suficientă soluţiei pronunţate, chiar dacă aceasta înseamnă a proceda la a răspunde susţinerilor părţilor (îndeosebi atunci când acestea sunt prezentate foarte amplu sau mai puţin sistematizat ori comprehensibil) şi oferirea unor răspunsuri de sinteză, uneori chiar implicite, la respectivele susţineri.

Nu există deci, din acest punct de vedere, vreun viciu esenţial al hotărârilor pronunţate, susceptibil de a conduce la anularea lor.

7. Nefondat afirmă reclamantul-recurent şi că instanţa de apel face referiri greşite şi tendenţioase în legătură cu referirea reclamantului la gravitatea unor încălcări ale drepturilor acestuia, căci, într-adevăr, dacă instanţa a reţinut că nu există încălcări, nu se mai justifică a analiza nivelul de gravitate asociat unor asemenea încălcări.

8. Recurentul greşeşte şi atunci când afirmă că nu există nicio prevedere legală care să indice care este instanţa de judecată care ar putea decide dacă există eroare judiciară în cazul unei hotărâri judecătoreşti ori rezoluţii a procurorului. Este de observat, sub acest aspect, că prin dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma lor actuală, se stabileşte (alin. (5) că pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o eroare judiciară "Competenţa soluţionării acţiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază reclamantul". Tot astfel, cu privire la soluţionarea acţiunii în regres a statului împotriva judecătorului sau, după caz, a procurorului vinovat competenţa îi aparţine "... secţiei civile a curţii de apel de la domiciliul pârâtului" (alin. (9).

Rezultă, aşadar, că prima instanţă şi, apoi, cea de apel erau înzestrate ex lege cu prerogativa de a cerceta şi stabili dacă, în raport de susţinerile făcute de reclamant prin cererea de chemare în judecată, a existat sau nu eroare judiciară.

9. Înalta Curte nu poate primi, considerând-o neîntemeiată, nici susţinerea reclamantului potrivit căreia gravitatea atingerii drepturilor personalităţii nu ar fi cuantificabilă, astfel că, în aprecierea acestuia, este greşită afirmaţia instanţei de apel potrivit căreia "la fel ca în cazul vătămării, care trebuie să aibă un caracter grav . . . . . . . . . .".

Trebuie avut în vedere, în legătură cu aceasta, că legiuitorul însuşi a impus, conferindu-i caracter de condiţie necesară şi obligatorie, ca încălcarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanei să fie una gravă.

Astfel, potrivit prevederilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în actualul ei conţinut:

"Există eroare judiciară atunci când:

a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară".

Conchide Înalta Curte că atâta timp legea impune cu forţă obligatorie, ca încălcarea sau, după caz, afectarea drepturilor, a libertăţilor ori a intereselor legitime ale persoanei să fie gravă, aceasta nu doar că îi îngăduie, ci chiar îl obligă pe judecătorul cauzei să cerceteze, în concret, intensitatea şi măsura în care au fost afectate respectivele drepturi, libertăţi ori interese legitime, pentru a putea apoi stabili, prin hotărârea sa, dacă acestea au avut o gravitate îndeajuns de ridicată pentru a se putea considera că eroarea judiciară există şi trebuie reţinută ca temei al angajării răspunderii statului.

Rezultă, deci, că instanţa de apel a avut un suficient temei legal atunci când a făcut aserţiunea criticată de recurent.

10. În fine, observă Înalta Curte că respingerea acţiunii reclamantului nu înseamnă, în cauză, că instanţele au uzat de interpretări ori aprecieri greşite ale legii sau, după caz, ale probelor administrate, ci că, verificând pretenţiile deduse judecăţii şi îndeplinirea cerinţelor legale în materie, au tras concluzia că soluţia respingerii acţiunii este cea legală şi temeinică.

11. Faţă de toate cele ce preced, urmează a se respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant, conform prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reţine incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ. ori a altora dintre acelea stabilite expres şi limitativ în cuprinsul acestui articol.

b) În legătură cu recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice:

1. Astfel cum rezultă din examinarea cererii de chemare în judecată, reclamantul A. a promovat prezenta acţiune civilă în considerarea faptului că el însuşi, ca persoană fizică distinctă de Asociaţia "B." al cărei preşedinte este, a suferit vătămări prin hotărârile judecătoreşti menţionate în cererea introductivă de instanţă, fiindu-i afectate, în aprecierea sa, drepturile despre care face vorbire în actul de sesizare a primei instanţe.

Este real că, în sensul acelor afirmate de pârâtul recurent, în unele dintre procesele în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti cu privire la care reclamantul afirmă că ar fi rezultatul unor erori judiciare, calitatea de parte a avut-o nu persoana fizică A., ci B., astfel că, în principiu, s-ar fi putut considera că într-un proces precum cel de faţă calitatea procesuală îi putea aparţine exclusiv B., ca subiect de drept distinct şi autonom. În acelaşi timp, se cuvine remarcat şi că unele dintre hotărârile judecătoreşti invocate de reclamant au fost pronunţate în procese în care calitatea de reclamant nu a avut-o B., ci persoana fizică A., adică actualul reclamant (a se vedea, spre exemplu, sentinţa civilă nr. 776/14 mai 2018 a Tribunalului Sălaj; sentinţa civilă nr. 777/14 mai 2018 a Tribunalului Sălaj; decizia civilă nr. 4037/08 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj).

În considerarea acestei împrejurări şi, totodată, având în vedere că, aşa cum prima instanţă şi cea de apel au arătat, reclamantul invocă existenţa unui prejudiciu adus persoanei sale, se putea considera că reclamantul are calitatea procesuală activă.

Acest motiv al recursului este, deci, nefondat, instanţa de apel hotărând cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii.

2. Cu privire la motivul de recurs prin care pârâtul afirmă că acţiunea reclamantului trebuie respinsă ca inadmisibilă, iar nu ca nefondată, Înalta Curte are a observa că hotărârile judecătoreşti care, potrivit reclamantului, ar fi rezultatul unor erori judiciare au fost pronunţate, conform cererii de chemare în judecată, în perioada 24 mai 2013 - 11 februarie 2019.

Astfel fiind, devine necesar a observa că prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, privitoare la regimul juridic al răspunderii statului pentru erori judiciare, au suferit modificări de conţinut în evocatul interval de timp, după cum urmează:

- în intervalul 24 mai 2013 - 17 octombrie 2018, art. 96 avea următorul conţinut:

"(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an."

- începând cu data de 18 octombrie 2018 şi până în prezent, art. 96 a dobândit următorul conţinut:

"1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcţie, şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, conform definiţiei acestora de la art. 991.

(3) Există eroare judiciară atunci când:

a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

(4) Prin C. proc. civ. şi C. proc. pen., precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară.

(5) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. Competenţa soluţionării acţiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază reclamantul.

(6) Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive.

(7) În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunţate în acţiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanţelor Publice va sesiza Inspecţia Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, potrivit procedurii prevăzute la art. 741 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(8) Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, va exercita acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecţiei Judiciare prevăzut la alin. (7) şi al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Termenul de exercitare a acţiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecţiei Judiciare.

(9) Competenţa de soluţionare a acţiunii în regres revine, în primă instanţă, secţiei civile a curţii de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acţiunea în regres îşi exercită atribuţiile în cadrul acestei curţi sau la parchetul de pe lângă aceasta, acţiunea în regres va fi soluţionată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului.

(10) Împotriva hotărârii pronunţate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secţia corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(11) Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiţii, termene şi proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor şi procurorilor. Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".

Se poate constata că între cele două conţinuturi legale există semnificative elemente de diferenţă, regimul juridic al angajării răspunderii statului pentru erori judiciare fiind modificat prin Legea nr. 242/2018.

Pe cale de consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, se impune concluzia că în ce priveşte erorile judiciare cu privire la care reclamantul a afirmat că ar fi fost săvârşite prin hotărârile judecătoreşti pronunţate până la data intrării în vigoare a noii forme a art. 96 (în urma modificărilor aduse de Legea nr. 242/2018), condiţiile de admisibilitate şi, în genere, regimul juridic asociat răspunderii statului pentru erori judiciare era cel determinat prin dispoziţiile art. 96 în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018.

Aceasta înseamnă că faţă de dispoziţiile alin. (4) de art. 96, potrivit cărora "Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară", acţiunea în despăgubire promovată contra statului de persoana care se consideră prejudiciată printr-o eroare judiciară devenea admisibilă numai dacă, anterior promovării acestei acţiuni, se stabilise deja, printr-o hotărâre cu caracter definitiv, răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului.

Pe cale de consecinţă, neîndeplinirea acestei condiţii era de natură a atrage inadmisibilitatea acţiunii, iar nu respingerea ei ca nefondată.

În ce priveşte însă acţiunile în despăgubire pentru erori judiciare promovate prin raportare la erori judiciare săvârşite prin hotărâri judecătoreşti (ori, după caz, prin acte ale procurorului) pronunţate începând cu data de 18 octombrie 2018, condiţia de admisibilitate prevăzută de fostul alin. (4) al art. 96 din Legea nr. 303/2004 nu a mai fost păstrată, astfel că neîndeplinirea ei nu ar mai putea fi considerată o cauză de inadmisibilitate a acţiunii.

Aceste distincţii se impunea a fi făcute de către prima instanţă şi de către cea de apel, astfel că deşi soluţia de respingere a acţiunii reclamantului era corectă, în planul motivelor care trebuiau să întemeieze soluţia era necesar a fi relevată distincţia pe care Înalta Curte a reţinut-o prin cele ce preced.

Se impune, totodată, a remarca şi faptul că reclamantul, uzând de principiul disponibilităţii, a dedus judecăţii pretenţii formulate global, el solicitând obligarea statului la plata unei despăgubiri unice, chiar dacă hotărârile judecătoreşti care ar fi justificat-o au fost pronunţate în perioade diferite, deci în care regimul juridic al angajării răspunderii statului nu mai era acelaşi. Or, faţă şi de această împrejurare, prima instanţă şi cea de apel au preferat să pronunţe o soluţie care să ţină seama de caracterul unic al despăgubirii cerute de reclamant, lăsând să se subînţeleagă că în circumstanţele particulare ale cauzei, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii în întregul ei, iar nu parţial ca inadmisibilă, ar satisface într-o mai mare măsură dreptul reclamantului de a accede la justiţie şi de a beneficia de un proces echitabil.

În lumina celor sus-arătate, prin raportare la distincţiile pe care Înalta Curte le-a făcut, trebuie, aşadar, înţeleasă atât soluţia de respingere a acţiunii, cât şi motivele care întemeiază această soluţie.

Cum,în esenţă, soluţia de respingere a acţiunii reclamantului este corectă, doar motivele care o sprijină trebuind parţial reconsiderate prin raportare la cele arătate de Înalta Curte, este oportun a se dispune respingerea, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a recursului declarat de pârât, nefiind întrunite condiţiile legale pentru a se dispune casarea deciziei, şi a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de pârâtul recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 137 A din 03 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de recurentul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 martie 2021.