Moral damages for unauthorized credit bureau reporting: fault and liability without a proven debt under civil tort provisions

Şedinţa publică din data de 09 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 31 august 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la repararea daunelor morale cauzate prin plata unei despăgubiri de 3100 euro lunar timp de 31 luni consecutive.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1156 din 30 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată, formulată de reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 191 A din 2 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1156 din 31 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 3.100 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 191 A din 2 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B. S.A., criticând soluţia pentru nelegalitate.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, în principal, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii hotărârii pronunţate de instanţa de fond ca legală şi temeinică, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată este nelegală prin prisma condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 1349 si art. 1357 din C. civ. privind angajarea răspunderii civile delictuale raportat la dispoziţiile art. 252 din C. civ.

După cum a arătat la judecata în fond şi apel, potrivit evidenţelor informatice, la data de 11 ianuarie 2006, banca a încheiat un protocol cu angajatorul clientului având ca obiect acordarea unui descoperit de cont la nivelul a 16 salarii nete prin intermediul cardului de debit pentru salariaţii menţionaţi în lista nominală cu salariaţi, clientul fiind menţionat la poziţia nr. 49. Conform clauzelor contractuale din Protocolul încheiat cu Angajatorul banca are dreptul sa anuleze plafonul descoperitului de cont pentru titularii la care timp de 3 luni consecutivi alimentările de card nu sunt 3 la nivelul a cel puţin 1/3 din nivelul plafonului acordat de bancă.

A susţinut că în perioada martie- iulie 2016 nu au fost identificate depuneri în cont, astfel că la data de 21 iulie 2016, clientul înregistra un număr de 156 zile întârziere şi un plafon neautorizat al descoperitului de cont în sumă de 3.668 RON, acesta fiind transformat în credit.

Având în vedere că nu s-au identificat documentele contractuale din care să rezulte procentul de dobândă aplicabil acestui tip de credit pe perioada derulării contractului s-a decis închiderea descoperitului de cont, operaţiune efectuata la data de 27 martie 2017 - aspect comunicat către ANPC (adresa DSC nr. 2276/29 martie 2017), adus la cunoştinţa clientului.

Faţă de refuzul reclamantului de a restitui sumele datorate invocând inexistenţa unui contract care să dovedească creanţa, chiar dacă potrivit evidenţelor proprii exista acest debit, banca a procedat la ştergerea creanţei datorate.

În ceea ce priveşte ştergerea datelor din Biroul de Credit a apreciat că cererea clientului nu este întemeiată, acesta fiind raportat pentru restanţele înregistrate începând cu anul 2016 (după transformarea descoperitului de cont în credit), însă, ulterior, pentru evitarea oricăror divergenţe, s-a procedat inclusive la ştergerea datelor raportate către Biroul Central.

Astfel fiind, în mod greşit instanţa de apel a reţinut existenţa unei fapte ilicite constând în raportarea abuzivă a unor "presupuse" debite datorate de reclamantul-intimat în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu un petit care să privească constatarea existenţei sau inexistenţei debitului pentru care reclamantul a fost raportat la biroul de credit.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că nu este îndeplinită nici condiţia vinovăţiei câtă vreme nepunerea la dispoziţia recurentului a unui contract nu echivalează cu raportarea abuzivă a unor "presupuse restanţe şi debite" în contextul în care acesta a beneficiat de descoperirea de cont pe care însă a refuzat să-l restituie băncii.

Faptul că reclamantul a formulat mai multe solicitări (online şi depuse personal la unităţi bancare) nu echivalează cu dovedirea unui eventual prejudiciu suferit de acesta.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că acţiunile/inacţiunile recurentei-pârâte nu sunt de natură să afecteze dreptul la imagine al reclamantului şi nici al familiei acestuia în contextul în care nu se justifică o suferinţă morală care să conducă la obligarea băncii la plata sumelor pretinse de acesta;

Pentru acordarea unor daune morale este necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate, întrucât pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, însă reclamantul nu a produs nicio probă care să demonstreze prejudiciul moral suferit. De altfel, reclamantul-intimat a solicitat acoperirea prejudiciului de imagine cauzat ca urmare a acţiunilor şi demersurilor îndelungate efectuate de acesta ce s-au concretizat în solicitări şi petitii adresate băncii şi altor autorităţi pentru ştergerea datelor raportate către Biroul de Credit şi nicidecum afectarea imaginii acestuia ca urmare a faptului că a figurat înregistrat în evidenţele Biroul de Credit, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a depus note scrise, prin care a arătat că informaţiile înregistrate la Biroul de Credit sunt netemeinice şi nelegale în contextul unui comportament abuziv şi discreţionar al recurentei B. care a hotărât sancţionarea acestuia prin înscrierea în Biroul de Credit în lipsa unor dovezi.

Cu privire la săvârşirea faptei ilicite a susţinut că ANPC a stabilit că nu datora nicio sumă de bani recurentei, astfel încât nu există plăţi care să fie datorate şi nici termene care să fie depăşite pentru a fi înscrise datele intimatului-reclamant în Biroul de Credit.

Cu privire la producerea prejudiciului, a arătat că prezenţa datelor personale în Biroul de Credit a condus la imposibilitatea de a contracta un credit şi l-a recomandat ani de zile ca fiind rău platnic, fapt complet nereal, dovedit din comportamentul anterior, cât şi cel ulterior până în prezent, care i-a consumat eneregie şi timp pentru a restabili realitatea în detrimentul energiei şi timpului pe care îl aloca familiei sale.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, a susţinut că aceasta este dovedită în contextul anterior expus.

Cu privire la existenţa vinovăţiei, a arătat că fapta de a înscrie datele personale în Biroul de Credite este săvârşită cu intenţie la care se adaugă toate măsurile de repunere în situaţia anterioară luate în contextul unor sancţionări repetate ulterior formulării cererii de chemare în judecată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul fitrua admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 02 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen pentru judecata recursului la data de 23 martie 2021, C6 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus prechimbarea, din oficiu, a termenului de judecată de la data de 23 martie 2021 la data de 09 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin prezentul demers judiciar, invocându-se incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile ce susţin nelegalitatea deciziei atacate se raportează în ansamblu la neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. privind angajarea răspunderii civile delictuale raportat la art. 252 din acelaşi cod.

Este de observat că în expunerea de motive, pentru început, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la situaţia de fapt dedusă judecăţii, opinând că instanţa de apel a reţinut în mod greşit existenţa faptei ilicite constând în raportarea abuzivă a unor "presupuse" debite datorate de reclamantul-intimat în condiţiile în care nu a fost învestită cu un petit care să privească constatarea existenţei sau inexistenţei debitului pentru care reclamantul a fost raportat la biroul de credit.

Critica este nefondată.

Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că verificarea modalităţii în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat prevederile legale incidente nu poate porni decât de la starea de fapt reţinută de către aceasta în cadrul deciziei recurate, şi aceasta întrucât sarcina evaluării probelor în cauză şi a stabilirii situaţiei de fapt revine în exclusivitate instanţelor de fond, instanţa de recurs efectuând exclusiv un examen de legalitate asupra deciziei pronunţate de instanţa de apel.

În contextul expus, se observă că dezvoltarea şi argumentarea juridică a primului motiv de recurs se axează în principal pe circumstanţele factuale în care s-a produs înregistrarea restanţelor în achitarea debitului datorat cu trimitere la extrasele de cont şi situaţiile privind modul de calcul, precum şi ştergerea datelor raportate către Biroul Central, însă modalitatea de evaluare şi interpretare a probatoriului reprezentă o chestiune de fapt, ce poate fi analizată doar în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, consacrată în mod expres în dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

În considerarea prevederilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., câtă vreme obiectul şi limitele procesului au fost stabilite prin cererea dedusă judecăţii în primă instanţă în sensul în care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale prin raportare la dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. coroborat cu cele ale art. 252 din acelaşi cod, în exercitarea controlului asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, cenzurarea celor statuate prin sentinţa apelată s-a realizat de către instanţa de prim control judiciar pe terenul faptelor şi pretenţiilor invocate în faţa primei instanţei.

Astfel, ceea ce denunţă reclamantul-intimat şi constituie cauza cererii de chemare în judecată având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale este fapta pârâtei B. S.A. constând în transmiterea de date cu privire la debite a căror realitate nu a fost dovedită, fără informarea prealabilă a părţii vizate, şi menţinerea acestora în baza de date a Biroului de Credit, cu toate consecinţele, pe plan moral, ce au decurs din acestea, care în circumstanţele particulare ale cauzei constituie, în ansamblul lor, însuşi prejudiciul pretins şi dovedit.

Or, din acest punct de vedere, nu se verifică în considerentele hotărârii atacate o încălcare a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., ce consacră principiul disponibilităţii, dreptului procesual de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa, formulată în condiţiile legii.

În aceeaşi măsură nu se susţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. în virtutea efectului devolutiv al apelului, reglementat de art. 476 din C. proc. civ., când procedând la analiza elementelor necesare şi obligatorii care atrag răspunderea civilă delictuală a pârâtei-intimate, prin trimiteri punctuale la situaţia de fapt pe deplin stabilită în cadrul unui litigiu ce aduce în dezbatere încălcarea dreptului la imagine, curtea de apel a realizat o analiză proprie a aspectelor invocate la prima instanţă, în limitele stabilite de apelantul-reclamant, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum.

Potrivit art. 1349 alin. (1) din C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Acest text de lege consacră o obligaţie generală de "a nu prejudicia pe altul", stabilită în sarcina tuturor, obligaţie care dă expresie principiului consacrat de art. 14 din C. civ., acela al exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor cu bună-credinţă.

Dacă o persoană, acţionând cu discernământ, încalcă această îndatorire, consecinţa pe plan juridic este obligarea sa la repararea prejudiciului în condiţiile art. 1349 alin. (2) din C. civ.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, este necesară coroborarea cu art. 1357 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Aşadar, cele două texte de lege coroborate conturează condiţiile fundamentale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei fapte ilicite, instanţa de recurs arată că aceasta este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sau obiceiul locului, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane sau interesului legitim şi serios ce creează aparenţa unui drept subiectiv, potrivit art. 1359 din C. civ.

În analiza cerinţelor enumerate, date fiind circumstanţele particulare ale speţei, curtea de apel a apreciat în mod corect că atitudinea culpabilă manifestată prin împiedicarea accesului la informaţiile privind debite datorate în privinţa cărora reclamantului a fost notificat de către bancă, comunicarea de date ce nu corespund realităţii, precum şi menţinerea acestora în baza de date a Biroului de Credit au configurat fapta ilicită imputată recurentei-pârâte.

Este nefondată critica cu privire la greşita apreciere a instanţei de apel în ceea ce priveşte existenţa vinovăţiei pârâtei.

În a contura cerinţa impusă în mod imperativ de art. 1357 din C. civ., relevantă este inexistenţa unor raporturi contractuale derulate între părţi care să justifice debitul notificat ce a determinat iniţierea întregului demers al intimatului-reclamant şi pentru a cărui rezolvare într-un termen rezonabil recurenta-pârâtă nu şi-a manifestat intenţia.

Astfel, în evaluarea atitudinii subiective a pârâtei, curtea de apel a pornit de la relaţia care trebuie să existe între bancă şi client, respectiv debitor-creditor, în ipoteza încheierii unui contract de credit, reţinând în mod corect că raportul juridic în temeiul căruia reclamantul ar fi devenit creditorul recurentei-pârâte prin transformarea în credit a unui decoperit de cont, aspect susţinut în mod constant de recurenta-pârâtă, nu s-a dovedit prin depunerea contractului menţionat.

Nu poate fi primită nici critica din recurs axată pe neîndeplinirea condiţiei privind existenţa unui eventual prejudiciu în contextul formulării multiplelor solicitări ale intimatului-reclamant (online şi personal).

După cum s-a consacrat la nivel doctrinar şi jurisprudenţial, dauna morală a fost denumită ca "orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane" sau "prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală pe care le resimte victima."

Astfel, daunele morale sunt consecinţe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.

În absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanţa de judecată în raport cu consecinţele negative suferite de partea vătămată, importanţa valorilor lezate acesteia, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite, în ce măsură i-a fost afectată situaţia familială, socială.

Înalta Curte are în vedere, similar argumentaţiei curţii de apel, că faptul de a furniza relaţii nereale cu referire la situaţia financiară reclamată, ce a avut drept consecinţă înscrierea în baza de date a Biroului Credit cu potenţial prejudiciabil, a generat o afectare negativă pe plan psihic a intimatului-reclamant din cauza incertitudinii şi frustrării produse printr-un refuz constant al recurentei-pârâte de a lua măsurile necesare ce se impuneau în virtutea competenţelor sale în scopul remedierii situaţiei create.

Evaluând critica prin care recurenta-pârâtă invocă faptul că reclamantul-intimat nu a susţinut încălcarea drepturilor sale reglementate de Legea nr. 677/2001, ci pretinse daune morale în timpul perioadei în care a efectuat demersuri pentru a obţine informaţiile despre descoperitul de cont pentru care a fost notificat, precum şi pentru a fi şters din baza de date a Biroului de Credit, instanţa de recurs reţine că circumstanţele particulare speţei conturează concluzia că fapta recurentei-pârâte constând în tergiversarea lămuririi situaţiei reclamate şi refuzul de soluţionare amiabilă într-un termen rezonabil, precum şi de luare a măsurilor necesare pentru ştergerea datelor transmise în urma deciziilor autorităţilor implicate la iniţiativa reclamantului s-au constituit în mijloace de lezare a dreptului la imagine, cu impact negativ pe plan psihic.

Sub aspectul criticilor prin care se invocă lipsa unor elemente probatorii adecvate de natură să permit instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii daunelor morale, precum şi faptul că solicitarea de reparare a prejudiciului de imagine nu reprezintă o consecinţă a efectării imaginii intimatului-reclamant generată de înregistrarea în evidenţele Biroului Central, instanţa de recurs reaminteşte că acestor motive de recurs li s-a răspuns în considerentele enunţate supra, ce nu se mai impun a fi reluate.

Pentru aceste motive, constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 02 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Faţă de soluţia pronunţată, va respinge ca neîntemeiată cererea formulată de recurenta-pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 02 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de recurenta-pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 martie 2021.