Compensation claim under Law 112/1995 time-barred; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 09 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 08 mai 2018 pe rolulTribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri în temeiul art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 112/1995 pentru apartamentul nr. x situat în imobilul din Bucureşti, str. x, Corp A, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1990 din 31 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilăa respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu; a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanta A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 49A din 17 ianuarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familiea respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1990 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a declarat recursreclamanta A..

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat casarea în tot a hotărârii recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că momentul la care s-a născut dreptul acesteia de a solicita despăgubiri de la Statul Român prin instituţiile abilitate, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ca urmare a respingerii şi a acţiunii în revendicare prin comparare de titluri pentru imobilul în litigiu, este ulterior anului 2011, când a intrat în vigoare noul C. civ., situaţie în care consideră că în prezenta speţă sunt aplicabile dispoziţiile din Cartea a IV-a Titlul I din noul C. civ. în ceea ce priveşte materia prescripţiei extinctive şi nu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

În această situaţie, instanţa nu putea invoca din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care părţile direct interesate nu au ridicat această excepţie. Prin aplicarea greşită a textelor de lege, instanţa de apel a produs un prejudiciu ce nu poate fi înlăturat decât prin casarea hotărârii.

Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, deşi instanţa a reţinut în considerente că este vorba despre o acţiune în restituirea proprietăţilor, în echivalent, nu a explicat şi nu a arătat dovezile în baza cărora a calificat acţiunea într-o acţiune personală patrimonială de drept comun, la ce temei de drept s-a raportat şi nu a analizat dacă din sentinţele la care a făcut trimitere a fost stabilit un drept de creanţă sau dacă creanţa era scadentă pentru a putea aprecia de când curge termenul de prescripţie şi, de asemenea, nu a expus argumentele pentru care a respins criticile din apel privind imprescriptibilitatea acţiunii.

Recurenta-reclamant a apreciat că hotărârea din apel confirmă hotărârea primei instanţe, însă nu în baza unei motivări proprii, împrejurare în raport de care instanţa de recurs nu poate determina în ce măsură normele de drept au fost corect aplicate sau nu, astfel că îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a aplicat greşit o normă de drept comun în detrimentul legii speciale în sensul în care a apreciat că obiect al cauzei îl reprezintă echivalentul pecuniar al apartamentului şi a analizat cauza aplicând normele de drept comun, transformând petiţia într-o acţiune personal patrimonială.

Astfel, instanţa de apel a ignorat înţelesul definiţiei "speranţă legitimă" şi "valoare patrimonială" reglementate de Curtea Europeană de Justiţie, a aplicat greşit legea şi, în acest fel, a creat reclamantei un prejudiciu prin blocarea drept de a beneficia de măsuri reparatorii conform art. 13din Legea nr. 112/1995,.

În mod eronat, instanţa de apel a menţinut calificarea făcută de instanţa de fond, interpretând prezenta acţiune ca o veritabilă acţiune personală patrimonială, acţiune ce este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.

Or, prezenta acţiune este una întemeiată pe Legea nr. 112/1995, care reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv de către statul comunist, iar imposibilitatea punerii efectiv în posesie a recurentei-reclamante pentru imobilul solicitat nu poate fi sancţionată prin acordarea daunelor-interese în condiţiile dreptului civil, ci prin despăgubiri pentru care însuşi modul de calcul este unul special, stabilit de art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 112/1995.

Instanţa de apel s-a raportat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 calculând termenul de prescripţie din data de 21 ianuarie 2008, când a fost pronunţată decizia civilă nr. 138/2008, termen care s-a împlinit la data de 29 ianuarie 2011, însă prejudiciul suferit de reclamantă nu era născut la data când s-a pronunţat hotărârea menţionată câtă vreme în acea hotărâre nu s-au stabilit aspecte patrimoniale.

După cum a arătat prin cererea de chemare în judecată şi din istoricul demersurilor întreprinse în instanţă de către reclamantă în perioada 1999-2012 şi cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reclamanta la momentul în care a pierdut în mod irevocabil imobilul - apartamentul nr. x în natură (12.01.2012) şi până la data promovării prezentei cauze (08.05.2018) a efectuat în mod constant demersuri în vederea soluţionării diferendului pe cale amiabilă, în data de 23.12.2014 fiind transmisă către Primăria Municipiului Bucureşti o notificare prin care se solicita acordarea de despăgubiri băneşti în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi jurisprudenţa C.E.D.O. Negocierile purtate între Primăria Municipiului Bucureştişi reclamantă s-au puratat până la data de 24.11.2017, deci cu respectarea condiţiei ca acdstea să fie ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul filtru a admis în principiu declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 49 A din 17 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a fixat termen de judecată la 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus preschimbarea, din oficiu, a termenul de judecată de la 23 martie 2021 la 09 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se constată că printr-o primă critică circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a reclamat încălcarea regulilor de procedură ce atrag nulitatea hotărârii atacate concretizată în invocarea din oficiu a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în detrimentul părţilor direct interesate, fapt ce a condus la producerea unui prejudiciu ce nu poate fi înlăturat decât prin casarea hotărârii.

În acest punct, a relevat incidenţa dispoziţiilor din Cartea a IV-a Titlul I din noul C. civ. în ceea ce priveşte materia prescripţiei extinctive, iar nu a celor din Decretul nr. 167/1958.

În contextul expus, Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. include neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Astfel fiind, aspectele alegate de titularul căii de atac nu vizează chestiuni de natură procedurală ce ţin de principiile procesului civil, administrarea probatoriului sau altele asemenea care reglementează desfăşurarea procesului civil, ci de greşita interpretare şi aplicare a textelor de lege referitoare la prescripţia dreptului la acţiune, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. urmând a fi analizată odată cu argumentele expuse de recurenta-reclamantă din perspectiva acestui motiv de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., invocat de recurentă, din perspectiva nemotivării hotărârii, ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 425 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este nefondat.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele care i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi, după caz, la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurentei legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată, faţă de obiectul dedus judecăţii, de limitele învestirii instanţei, de apărările şi susţinerile părţilor.

Astfel, în motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că:

"Cererea introductivă de instanţă are ca obiect obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri în temeiul art. 12 şi 13 din Legea nr. 112/1995 pentru apartamentul nr. x situat în imobilul din Bucureşti, str. x, Corp A.

În mod corect instanţa fondului a analizat obiectul pricinii, aşa cum a fost stabilit în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 194 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.."

Instanţa de apel a mai arătat că:

"La dosarul de fond a fost depusă decizia nr. 816/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută parţială a hotărârii nr. 1786/1998 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti cu privire la apartamentul obiect al prezentului litigiu, astfel cum a fost identificat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 încheiat între B. şi Primăria Municipiului Bucureşti, hotărâre ce a devenit irevocabilă prin respingerea recursului formulat de apelanta din prezenta cauză prin decizia civilă nr. 138/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, moment de la care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui contravaloare o solicită.

Contrar susţinerilor apelantei, obiect al prezentei cauze îl reprezintă echivalentul pecuniar al apartamentului nr. x situat în imobilul din Bucureşti, str. x, Corp A, sector 1 şi nu dreptul de proprietate asupra acestui apartament ce a fost pierdut de reclamantă în anul 2008."

Or, faţă de argumentele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că hotărârea recurată se circumscrie exigenţelor prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., în condiţiile în care motivarea hotărârii nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, care trebuie să expună considerentele care au determinat soluţia pronunţată.

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare speţei, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentei legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), indicat de recurenta-reclamantă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Cum din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în condiţiile în care instanţa de apel a examinat raporturile juridice dintre părţi, faţă de obiectul dedus judecăţii, ce vizează o acţiune în despăgubire (acţiune personal patrimonială) prin prisma situaţiei de fapt stabilită de instanţa de apel pe baza probatoriului administrat, care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Din acest punct de vedere, se impune, mai întâi, a se face distincţie între dreptul la acţiune având un obiect patrimonial şi dreptul la acţiune ce are un obiect nepatrimonial, întrucât recurenta face, se pare, o confuzie între dreptul ce s-a solicitat a fi valorificat prin acţiune şi situaţia premisă ce a generat naşterea acestui drept.

Astfel, are caracter patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat în bani, pecuniar, cum ar fi, de exemplu, dreptul real şi dreptul de creanţă.

Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani. Sunt personal nepatrimoniale drepturile care privesc existenţa şi integritatea persoanei, drepturile care privesc identificarea persoanei şi drepturile decurgând din creaţia intelectuală.

În cauza dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat prin acţiunea introductivă obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri în temeiul art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 112/1995 pentru apartamentul nr. x situat în imobilul din Bucureşti, str. x, Corp A, astfel că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie este un drept de creanţă evaluabil în bani şi, ca atare, are natură personal patrimonială.

Dreptul la despăgubiri băneşti este un drept cu conţinut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.

Prin urmare, criticile recurentei privind greşita calificare a naturii dreptului pretins prin acţiune sunt nefondate.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante referitoare la greşita respingere a acţiunii ca fiind prescrisă, şi acestea apar ca nefondate.

Astfel, potrivit celor expuse anterior, dreptul de creanţă valorificat de reclamantă are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripţiei extinctive.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 din acelaşi decret, "Termenul de prescripţie este de 3 ani (…)".

Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamantă şi la dispoziţiile privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, în mod legal curtea de apel a confirmat soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii ca prescrisă.

În dosarul de fond a fost depusă decizia nr. 816/2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută parţială a Hotărârii nr. 1786/1998, emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti cu privire la apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, astfel cum a fost identificat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 încheiat între B. şi Primăria Municipiului Bucureşti, hotărâre ce a devenit irevocabilă prin respingerea recursului formulat de reclamanta din prezenta cauză prin decizia civilă nr. 138/2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, moment de la care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui contravaloare o solicită.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei, în sensul că acţiunea sa este una reală, imprescriptibilă, deoarece aceasta tinde la realizarea unui drept real, toate demersurile acesteia fiind pentru obţinerea bunului în natură, iar în momentul în care au fost epuizate toate căile interne şi externe pentru redobândirea apartamentului în natură, a promovat prezenta acţiune prin care tinde la valorificarea dreptului de proprietate prin echivalent, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi nu pe dispoziţiile C. civ. care reglementează daunele interese.

Contrar susţinerilor recurentei, obiectul prezentei cauze îl reprezintă echivalentul pecuniar al apartamentului nr. x situat în imobilul din Bucureşti, str. x, Corp A, sector 1 şi nu dreptul de proprietate asupra acestui apartament, ce a fost pierdut de reclamantă în anul 2008.

Având în vedere caracterul cererii formulate de reclamantă - de acţiune personală patrimonială - în mod corect, în cauză, a fost calculat termenul de prescripţie raportat la dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 - 3 ani, termen ce a început să curgă de la data de 29.01.2008, data pronunţării deciziei nr. 138/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi s-a împlinit la data de 29.01.2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanţa judecătorească este obligată ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris.

Trebuie menţionat şi faptul, reţinut de altfel şi de către instanţa de apel, că prin decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, s-a statuat că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, astfel că atât instanţa de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigiile începute după 01.10.2011.

Prin urmare, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, excepţia prescripţiei extinctive, în reglementarea anterioară Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este o excepţie de ordine publică (absolută), instanţa având dreptul să o invoce din oficiu.

În concluzie, cum cererea introductivă de instanţă a fost promovată de reclamantă la data de 07.05.2018, termenul general de prescripţie de 3 ani a fost depăşit, astfel că, în mod legal, dreptul material la acţiune al reclamantei a fost constatat prescris de instanţa fondului, soluţie confirmată de instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 49 A din 17 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 49 A din 17 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 martie 2021.