Double recovery of claim: inadmissibility of unjust enrichment action versus mandatory application of undue payment rules

Şedinţa publică din data de 09 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Constanţa, secţia civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 203.175,02 RON actualizată cu indicele de inflaţie de la data de 12 februarie 2013 şi până la data plăţii efective.

La data de 26 februarie 2019, reclamanta a depus o cerere de micşorare a câtimii obiectului cererii, arătând că debitul pretins este în cuantum de 202.175 RON, actualizat cu indicele de inflaţie începând cu data de 12 februarie 2013 şi până la plata efectivă.

Prin sentinţa civilă nr. 9144 din 20 septembrie 2018, Judecătoria Constanţa, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 868 din 05 aprilie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât, prin întâmpinare; a respins ca inadmisibilă acţiunea în pretenţii - îmbogăţire fără justă cauză formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 113 C din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins ca nefondate apelul formulat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi apelul incident formulat de intimatul A., împotriva sentinţei civile nr. 868 din 05 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a textelor de lege care regle­mentează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză şi condiţiile plăţii nedatorate, ca izvor distinct de drepturi şi obligaţii.

Astfel, curtea de apel a reţinut că restituirea sumelor încasate de pârâtă de două ori (prin executare silită şi direct prin plata efectuată de reclamantă) ar fi fost posibilă doar pe calea unei contestaţii la executare silită şi că, pe calea îmbogăţirii fără justă cauză, nu ar fi întemeiată fără a avea în vedere şi art. 1341 din C. civ. privind plata nedatorată, invocat ca temei juridic al cererii de chemare în judecată.

Cu privire la temeinicia cererii formulate prin raportare la art. 1345 din C. civ., a susţinut că instanţa de apel a aminitit-o în considerentele hotărârii recurate, însă motivarea a fost direcţionată în mod exclusiv pe culpa recurentei, potrivit căreia nu a apelat la contestaţia la executare silită în cadrul dosarului nr. x/2012 în care putea solicita întoarcerea executării silite în cazul în care titlul executoriu ar fi fost desfiinţat, arătându-se în mod eronat că se solicită pe calea acţiunii restituirea sumei încasate prin executarea silită.

Or, suma fiind încasată de pârât de două ori, prin plata efectuată de către recurentă şi prin executarea silită, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1341 şi art. 1345 din C. civ.

Cu privire la respingerea acţiunii ca inadmisibilă, a precizat că plăţile au fost efectuate voluntar, cu ordinele de plată nr. x/27.06.2007 şi nr. y/23.12.2011, anterior executării silite şi în cadrul executării silite, în care nu s-a arătat că a fost realizată plata voluntar.

Drept urmare, a fost promovată prezenta acţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 1345-1348 din C. civ. privind îmbogăţirea fără justă cauză, dar şi pe cele ale art. 1341 din C. civ. privind plata nedatorată, atâta timp cât pârâtul a încasat de două ori aceeaşi sumă, atât anterior, cât şi în cadrul executării silite.

Or, în privinţa sumei încasate anterior executării silite, singura cale de constrângere în restituirea valorii îmbogăţirii pârâtului şi restabilirea dezechilibrului patrimonial este acţiunea de drept comun, întrucât numai pentru sumele achitate în timpul executării silite se poate utiliza mijlocul procedural al întorcerii executării silite.

Astfel fiind, hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte reţinerea potrivit căreia este exclusă instituţia juridică la care s-a apelat prin acţiune atâta timp cât legiuitorul a prevăzut o altă cale procedurală pentru apărarea dreptului subiectiv.

Inadmisibilitatea este o sancţiune procesuală prin care se împiedică efectuarea unui act pe care legea nu îl prevede, ori îl interzice sau când se exercită un drept procesual epuizat deja printr-o altă cale procedurală;

Pe de altă parte, de regulă, o cerere poate fi inadmisibilă ori de câte ori nu este obiectiv încuviinţată de lege, când lipseşte legitimitatea subiectivă a celui care o înaintează sau atunci când din datele cauzei rezultă inutilitatea ei funcţională.

În argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile art. 1341 şi art. 1345 din C. civ. ce au reprezentat temeiurile juridice pe care şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată situaţie ce nu permite exercitarea unui control judiciar de către instanţa de recurs.

Chiar dacă între plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei nu există deosebiri esenţiale, trebuie precizat că în cazul plăţii nedatorate prestaţia efectuată fără temei s-a făcut cu titlu de plată, restituirea acesteia neputând fi fundamentată pe ideea de vinovăţie (culpă) din partea accipiensului (fiind exclusă asemănarea cu răspunderea civilă delictuală), ci chiar de îmbogăţirea fără just temei ce implică diferenţieri privitoare la întinderea obligaţiei de restituire în funcţie de buna sau reaua-credinţă a accipiensului.

O astfel de acţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 din C. civ., este pusă la îndemâna persoanei care şi-a micşorat patrimoniul cu consecinţa măririi unui alt patrimoniu.

În speţă, suma de 105.204,74 RON a fost încasată în data de 12.02.2013, prin executare silită, deşi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor o achitase pârâtului încă din data de 23.12.2021.

Câtă vreme s-a produs majorarea patrimoniului pârâtului, care a încasat de două ori despăgubirile acordate prin sentinţa civilă nr. 1055/20.06.2008, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2005, instanţa de apel în mod eronat a considerat că recuperarea creanţei se putea realiza doar pe calea unei contestaţii la executare.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În opinia sa, în limitele efectului devolutiv al apelului, instanţa a analizat în mod corect îmbogăţirea fără justă cauză de vreme ce acesta a fost temeiul cererii de chemare în judecată deduse judecăţii în primă instanţă.

Prin urmare, instanţa de apel nu era datoare să verifice hotărârea apelată din perspectiva plăţii nedatorate de care vorbeşte recurenta-reclamantă, permiţându-i astfel o schimbare a cauzei atâta timp cât caracterul subsidiar al cererii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză se opune admiterii unei cererii în realizarea dreptului de creanţă, care a fost urmată de partea adversă pe calea contestaţiei la executare şi întoarcerea executării silite.

Pe de altă parte, nu se întrevede motivul pentru care în cadrul contestaţiei la executare, recurenta nu a invocat plata efectuată în mod voluntar paralizând astfel o a doua plată, deşi putea şi trebuia să o facă.

Expunând considerente de ordin teoretic cu referire la dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ., a precizat că pronunţarea unei noi hotărâri prin care să fie obligat la plata aceleaşi sume reprezintă o încălcare a puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 134/07.01.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantă şi a fixat termen de judecată la 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a preschimbat, din oficiu, termenul de judecată de la 23 martie 2021 la 09 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, reglementată de dispoziţiile art. 1345-1348 din C. civ., şi pe cea a plăţii nedatorate, prevăzută de dispoziţiile art. 1341 şi urm. din C. civ.

Reclamanta a susţinut că pârâtul, cu rea-credinţă, a încasat de două ori despăgubirile acordate prin Ordinul nr. 3747/27.06.2007, respectiv prin plata de bunăvoie efectuată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, conform sentinţei civile nr. 1055/20.06.2008, la data de 23.12.2011 şi în data de 12.02.2013, prin executare silită ca urmare a deschiderii dosarului de executare nr. 1392/2013 al BEJ B., în temeiului titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1055/20.06.2008, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2007.

Astfel, patrimoniul acestuia s-a mărit, în mod necuvenit, cu suma de 203175,02 RON, în detrimentul bugetului statului, premisă a angajării răspunderii civile izvorâte din faptul îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin efectuarea unei plăţii nedatorate se naşte un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce el a plătit, iar accipiensul este debitorul aceleiaşi obligaţii, devenind incidente dispoziţiile art. 1341 din C. civ.

Prin decizia civilă nr. 1972 R/23.06.2014 instanţa a admis în parte contestaţia la executare formulată de reclamantă în dosarul nr. x/2012, în ceea ce priveşte suma de 9.534,81 RON reprezentând cheltuieli de executare, sens în care a solicitat întoarcerea executării şi recuperarea sumei de 203.175,02 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data de 12.02.2013 şi până la data plăţii efective.

Recurenta-reclamantă a criticat soluţia instanţei de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând, pe de o parte, că instanţa de apel nu a motivat înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 1341 şi art. 1345 din C. civ., a căror incidenţă a invocat-o prin motivele de apel, iar pe de altă parte că este nelegală în sine soluţia de a nu recunoaşte dreptul său la restituirea sumei încasate de pârât de două ori cu titlu de plată nedatorată cu consecinţa îmbogăţirii patrimoniului acestuia fără o justă cauză, critică ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Critica privind nemotivarea deciziei atacate sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 1341 din C. civ. este fondată.

În virtutea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a reţinut constant că acest drept nu poate fi realizat în mod real decât în situaţia în care instanţa procedează la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina contra României).

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte relevă că potrivit dispoziţiilor art. 1341 din C. civ., " (1) Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. (2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. (3) Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie."

Acest izvor de obligaţii, din perspectiva celui obligat la restituire, este definit ca fiind faptul juridic al primirii de către o persoană, numit accipiens, fie personal sau prin mandatar, a unei prestaţii efectuate de o altă persoană, numită solvens, personal sau prin mandatar, fără să fi fost obligată, care îl obligă la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiei primite.

Aşadar, ori de câte ori accipiens-ul primeşte o prestaţie care nu-i era datorată, în sensul deja menţionat, pot exista două explicaţii: fie solvens-ul a ştiut că n-o datorează accipiens-ului, ceea ce înseamnă că a făcut o liberalitate, caz în care nu poate pretinde restituirea, fie a fost în eroare, crezând, în mod greşit, că a făcut o plată veritabilă.

Apare necesară, în condiţiile expuse, corelarea dispoziţiilor art. 1344 din C. civ. cu cele regăsite în art. 1635 şi art. 1636 din acelaşi cod, care normează cu titlu general cauzele restituirii prestaţiilor şi persoana îndreptăţită la restituire.

Prin prisma considerentelor de ordin teoretic expuse, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu se circumscrie exigenţelor art. 425 din C. proc. civ. atâta timp cât curtea de apel în argumentarea soluţiei pronunţate a procedat la o analiză efectivă a condiţiilor în care operează îmbogăţirea fără justă cauză prin prisma dispoziţiilor art. 1345 din C. civ., ţinând cont de circumstanţele factuale ale speţei, deşi reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată şi pe dispoziţiile art. 1341 din C. civ., care reglementează instituţia plăţii nedatorate, obiect de critică în apel.

Se reţine că, prin art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., a fost consacrat rolul activ al judecătorului, conform căruia acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale. Alin. 7 al aceluiaşi articol obligă instanţa de judecată, în situaţiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al părţilor, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., ci să se armonizeze cu iniţiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului. Astfel, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, al cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut în limitele învestirii.

Or, din acest punct de vedere, se observă că în cererea de chemare în judecată s-a indicat şi temeiul de drept referitor la plata nedatorată, în cadrul motivelor de apel se regăsesc critici în privinţa neanalizării/neaplicării acestor dispoziţii legale de către prima instanţă, iar în considerentele deciziei recurate deşi s-a semnalat faptul că "prima instanţă a dat o dezlegare corectă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii vizând existenţa unei plăţi nedatorate pe dispoziţiile art. 1341 din C. civ. având în vedere că plata sumei solicitate de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu s-a făcut fără temei faptic şi legal, ci în baza unui titlu executoriu, într-o procedură execuţională", iar "debitorul respectivei obligaţii a urmărit să eludeze procedurile execuţionale şi să obţină, într-un demers inform în raport cu norma indicată, recuperarea unor sume plătite în executarea silită - ignorând existenţa unei creanţe plătite parţial, a dispoziţiilor legale care impuneau actualizarea ei, a acoperirii sumei prin executare silită, precum şi cheltuielile de executare care îi incumbau, conform legii", s-a apreciat a fi primordială în analiza unei astfel de cereri verificarea condiţiei juridice a intentării acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză în raport de care întreaga construcţie juridică s-a axat pe argumente ce ţin de paralizarea demersului judiciar în condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1345 din C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 477- 478 din C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat şi, respectiv, la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, apelul fiind, astfel, guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 din C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, dispoziţiile art. 478 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă, sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Or, absenţa din decizia recurată a oricărei analize care să releve o examinare efectivă a criticilor deduse judecăţii în apel cu referire la îndeplinirea condiţiilor plăţii nedatorate, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 1341 din C. civ., ipoteză care ar fi determinat naşterea raportului juridic obligaţional, prin prisma situaţiei de fapt stabilite în urma probatoriului administrat în cauză, ilustrează neobservarea exigenţelor ce rezidă din art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - normă care prevede că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă." - precum şi a celor stabilite imperativ prin dispoziţiile art. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În schimb, recurenta-reclamantă deşi pretinde că decizia atacată nu corespunde exigenţei unei motivări în ceea ce priveşte temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 1345 din C. civ., care să permită exercitarea controlului de legalitate, în realitate în condiţiile expunerii unor dizertaţii teoretice generale legate de modul cum operează instituţia plăţii nedatorate şi cea a îmbogăţirii fără justă cauză şi al reliefării caracterul subsidiar al celei din urmă numai în absenţa oricărui mijloc juridic de recuperare al pierderii suferite cu trimitere la circumstanţele factuale ale speţei, concluzionează că "instanţa se află în eroare considerând că recuperarea creanţei se putea realiza doar pe calea unei contestaţii la executare," aspecte care se circumscriu, mai degrabă, modului de interpretare şi aplicare a textului legal menţionat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căruia a expus şi critici din acest punct de vedere, a cărui analiză nu se mai impune în condiţiile reţinerii incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, după cum s-a relevat în precedent, în lipsa unei analize concrete a tuturor aspectelor evocate de apelantă din perspectiva incidenţei art. 1341 din C. civ., cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va analiza cauza şi sub aspectul invocării prevederilor art. 1341 din C. civ., stabilindu-se consecinţele şi implicaţiile invocării în cauză şi a acestor prevederi legale.

Având în vedere cele statuate cu privire la motivele admiterii căii de atac (care nu vizează fondul chestiunii litigioase), faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs de către intimatul-reclamant urmează a fi examinată de către instanţa de apel.

În consecinţă, pentru argumentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 113 C din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 113 C din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 martie 2021.